Review: One soul, Brasov

Review: One soul, Brasov

by | Sep 24, 2023 | Restaurante, Romania

‘La noi ai fost?’
‘Duminica ajung.’
Cel care m-a intrebat era Lőrincz Szilárd, executive chef la One Soul, Brasov, restaurant la care-mi propusesem sa mananc inca de anul trecut. Se insera pe valea Borosului si la masa aceea de la Taste of Transylvania stateau unii din cei mai faini chefs ai tarii. Eram acolo ca sa mananc si sa observ indeaproape mecanismele unui eveniment culinar deja prestigios desi aflat la doar a doua editie.
Duminica am intrat in Soul mai devreme decat ora rezervarii si am fost intampinata cu un ‘hello’. Dupa doua zile de raspuns mecanic in engleza la maghiara in care mi se adresau oamenii nu m-a mirat. Secunde mai tarziu mi-am dat seama ca ma tradase trollerul, paream turist. Si adevarul este ca in Brasov eu sunt Alice cazuta in vizuina de iepure. Orasul acesta este o bula, un univers, o galaxie departe de al mea. Dau vina mereu pe cladiri, pe arhitectura, chiar si atunci cand o aud pe Oana Coanta vorbind despre cum fac ei, brasovenii, una sau alta, cum vad lumea si cum se misca in ea. Cred eu ca de la cladirile solide dar cochete, pastelate si aliniate, curate li se trage acel mod sanatos si decent de a vedea viata. E vibe-ul saxon care ma face sa vibrez aici; acasa am nostlagia Parisului ramasa ca o guma de mestecat lipita de-o talpa bucuresteana.
Asezandu-ma la masa pe terasa Soul mi-am lasat privirea sa alunece peste cladirile acelor colturi de strada innodate intr-o minuscula intersectie cocheta. Arhitectura si turisti. Duminica in Brasov.
Terasa e placuta, iar interiorul spectaculos prin modul in care e tinuta in frau raceala minimalismului aproape monocrom si a materialelor de finisare a peretilor. Simplu, aproape ascetic, cu detalii ce necesita cheie pentru lectura si totusi, dupa un minut, imersia e calda, prietenoasa ca o matusa sofisticata si distanta care decide, totusi, ca meriti sa te cizeleze.
Serviciul impecabil continua cu un mini- show/ lectie privata despre facerea unui cocktail. Se aduc in fata mesei barul mobil si mi se povesteste ce si cum. Fascinant ca la un imblanzitor de serpi sau mai degraba la un prestidigitator ale carui maini iti plimba ochii si iti paralizeaza mintea. Aici am gresit; am ales yuzu pentru ca inca ma orbeste acest citric deosebit si, desi am studiat meniul cu atentie si ochii mari (amuerte coca leaves, butterfly pea si alte minunatii), am ales cu inima. Yuzu. Gin. Excelent a spus sufletul pereche caruia i l-am pasat jumatate de ora mai tarziu cand m-a gasit la masa cu el aproape neatins. Greseala a fost ca am uitat sa intreb gradul de dulceata; nu avea nici urma.
La mancare insa, eu nu am mai gresit, iar Soul a excelat. Am parcurs meniul ca pe o poveste, cum fac de fiecare data cand ma surprinde, cand gasesc ingrediente noi sau familiare folosite in mod original – maioneza de rucola, ciuperci in desert sau struguri murati in vin. Imi atrag atentia asocierile necunoscute ca homar si busuioc, conopida si vanilie, etc. Stiu ca li se spune ‘traznai’, ‘gaselnite’ sau chiar fonfleuri. Ma doare cand aud pentru ca, desi motivatia chef-ului este sa surprinda, sa fie original, sa se diferentieze si da, sa monetizeze, este multa munca in spate; este cercetare, testare si retestare iar rezultatul unui astfel de proces este un pas inainte pentru gastronomie. Acolo unde se importa forme fara fond, care copiaza ce a facut altul inainte, meniul nu doar ca nu aduce nimic nou, ci produce un ecou care se propaga si se distorsioneaza cu fiecare bucatarie de care se loveste. Ma gandesc la tataki de ton in crusta de susan alb si negru – in cate meniuri l-am vazut, in cate o sa il mai vad, simbol al unei modernitati deja vetuste.
Mi-am luat la inceput conopida cu piure de dovleac si fructul pasiunii. Un starter mare, consistent si satios pentru ca te face sa papi tot din farfurie. Culori de toamna cu soare bland, cu un piure fin ale carui note acrisoare si seminte crocante de maracuja trimit mesaje despre o apropiata iarna.
A urmat o tocana de burta cu calamar, comandata cu mai multa curiozitate decat pofta, recunosc cinstit. A fost insa savurata fasie cu fasie, fir cu fir hasta la victoria final. Inteligenta asocierea bazata pe textura; un surf & turf extrem de gustos perfect balansat de salatica de ierburi aromatice. Cartofii in straturi au functionat perfect ca vehicul de inmuiat in sos, desi ei sunt aproape un fel de mancare in sine (procesul tehnologic prin care trec e la fel de complex ca pentru un main dish).
La desert nu puteam rata acel choux cu banane si crema infuzata cu hribi; stiu ca pare greu de integrat o aroma asa puternica, de pamant, intr-un desert, dar iata ca functioneaza minunat; este un echilibru bine stapanit de patiserul restaurantului (sau poate un bucatar cu dubla specializare? mi-ar placea sa stiu cine isi asuma paternitatea acestui preparat).
Mi-a placut mult mult la Soul; completeaza minunat peisajul culinar local pe un segment de fine dining nu foarte dezvoltat pana acum. Viata mea s-a complicat dupa experienta aceasta; daca pana acum Brasovul alterna culinar intre Bistro de l’Arte si Dei frati, de acum va trebui sa imi administrez mai bine timpul ca sa ajung la toti si sper ca asta ii raspunde lui Szilard la intrebare.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pofta de un turcesc bun bun?

Sofra in Constanta
Daca e marti e Belgia, daca e Antwerp e kosher 

Daca e marti e Belgia, daca e Antwerp e kosher 

by | Aug 16, 2023 | Restaurante, Strainatate

Din punct de vedere culinar Belgia putea sa fie intr-un mare fel dar nu a fost sa fie. Asta e ca nu e altfel. Se puteau intampla unele sau toate din cele ce urmeaza: bucatarie belgiana moderna, stele Michelin si, bineinteles, bucatarie traditionala, pe langa ciocolata, gaufre si bere. Pentru unele nu a fost timp, pentru altele nu s-au aliniat stelele. Circuitele cu ghid are like that. Ghida din Brugges ne impingea spre paste, cea din Ghent a dat frantuzisme ca fiind din partea locului, iar cea din Bruxelles mi-a masurat din priviri poseta si ne-a recomandat orice de pe strada X cu doua exceptii scumpe (mai tarziu aveam sa trec pe langa unul din ele si sa suspin a paguba; Aux armes de Bruxelles nu era deloc beligerant cu farfurii la 27-33 eur bucata). Prin urmare sa nu va mire ca singura experienta culinara memorabila a fost din singura zi cand am fost singura in singurul restaurant kosher deschis dupa amiaza in acea parte din Antwerp.

Intru si mananc singura in restaurante de peste douazeci de ani si in putine locuri am facut-o atat de constienta de my Otherness. Auto-reflexivitate la maxim. Nu frica, nu jena; doar teama sa nu aduc ofensa unui loc sau unor obiceiuri despre care nu stiu multe. Desi stiam ca manca la Hoffy’s si turisti (ca nu exista deci vreun dresscode), m-am imbracat modest – mi-am pus o rochie lunga, cu maneca peste cot si fara decolteu; ideea nu era sa ma deghizez ci doar sa nu ies in evidenta – cartierul fiind evreiesc, cu caracter ultraortodox vizibil. De-a lungul timpului am observat ca inserandu-ma in obiceiul locului, discret si fara stress, elimin diferentele vizibile si cumva, treaba asta le face si pe cele nevazute mai clar traite, mai informate.

Restaurantul fratilor Hoffman incepe cu un galantar lung, plin de produse de deli; vitrina ocupa toata stanga. Pe drepta este doar o masa cu doua scaune pe care stateau, la acel moment, doi batrani falnici, cu barba alba, perciuni lungi si burti rotunde tinute lejer de bretele. Camasi albe, pantalon negri, fara sacou; bacani la lucru. Descriu caci nu am facut fotografii. Am trecut salutand tacut prin incaparea goala, mergand dreapta si am articulat incet si rar, lady-like, ca vreau a table for one; m-am asezat cu spatele la intrare pentru a nu sustine privirea celor doi. Decorul este clasic, din cel elegant-banal insa pe pereti erau inramate imagini frumoase cu menorah, texte sfinte sau farfurii cu tema religioase. Are din plin stangacia restaurantelor in afara orelor de varf si maturitatea de a ignora imediata vecinatate a unui magazin ce vinde budigai pentru doamne generoase.  

Ospatarul, care parea secular sau poate doar belgian, m-a intrebat ce vreau sa beau si m-a invitat sa imi aleg legume si carne din vitrina, iar ei mi le vor gati. Nu e meniu fix, am intrebat dezarmata? Nu. Venisem pentru cholent, kugel si knish. Apareau in meniul restaurantului pe site-ul lor. Realizez cu obida ca, daca m-as fi gandit, as fi stiut ca nu au cholent lunea – e mancare de shabat.

Hoffy’s este un restaurant de carne, sistemul alimentar kashrut nu amesteca carnea si lactatele.   

M-am ridicat asadar si am mers cu pasi masurati spre galantar. Un domn in varsta, slab, adus putin de spate, cu cap ingust si nas subtire si-a tarat pantofii pana in spatele vitrinei. Stiam ca inceputul va fi difícil si ca nu promite dialog spumos. Am decis sa dau cartile pe fata.

‘I study food and I want to eat traditional Jewish food’

In rochia mea pana la gat ma simt brusc prea vizibila.

Imi arata cu un gest obosit gefilte fish. E mai rau ca in imaginatia mea; nu stiu de ce am convingerea ca am aflat de aceasta reteta in Panait Istrati – in varianta sofisticata un peste intreg a carui piele e umpluta cu carnea sa tocata si amestecata cu diverse; mai de toata ziua o rulada de carne din carne peste facuta pasta (vezi foto).

“Cat vrei?” intreaba domnul meu cuminte si trist.

“O felie mica”

O taie si o pune pe o hartie dand sa o impacheteze. O face cu gesturi sigure dar incete. Ii spun ca vreau sa mananc la masa. Se opreste.  

“Anything else?” intreb eu spasit-increzatoare.

“Cabbage rollss, stuffed peppers” sopteste obosit batranul.

“I am from Romania, I know them” imi strecor eu timid dezamagirea.

“You are from Romania” repeta el bland, “you know them all” si arata cu mana, cu lehamite, asupra restului de produse, similare la prima vedere bucatariei de acasa.

Ma dezumflu. Vitrina e bogata. Sunt chiftele cu sos, vinete pane, copturi si mancaruri cu sos, fleici gata de prajit, copane rumene, snitele crocante si salate din legume rase. Prajituri in stil austro-ungar, cu foi si creme onctuoase se ingramadesc intr-o margine. Domnul meu subtire nu imi e de ajutor dar scena imi e familiara. Realizez brusc ca sunt in plina nuvela romaneasca de sfarsit de secol XIX, una in care negustorul e un Hagi Tudose, iar eu client naiv avid de achizitii.

Zaresc ceva, intreb daca e latke si cer una. Intreb si daca se mananca cu un sos, vag sosul de mere imi pare asocierea clasica. Zice nu si imi face semn ca mi se vor aduce la masa. Ma asez pe scaun; primesc cos cu paine, castraveti murati si doua sosuri. Apoi vine hummus din partea casei, amuse bouche. Gefilte fish are gust de peste si de zahar. E chiar dulce dar pare ca nu destul, caci domnul meu batran, cu haina neagra ponosita ajungandu-i pana la jumatatea pulpei si kippa pe parul ravasit, trece pe langa masa.

“Pune asta peste peste” imi arata sosul rosu intens.

“It’s beetroot with horseradish. But you know this, you have it” sfarseste el cumva obisnuit de acum ca eu, din Romania, stiu si am cam tot ce au si ei in meniu. Din Hagi Tudose trec in Take, Ianke si Cadir. Mananc cum imi spune, fara sa cracnesc; nu ma omor dupa gefilte fish dar latke imi place. O clatita din cartofi rasi, prajita cat trebuie. Bag castraveti covasiti. I know them, we have them. I am from Romania.  

Domnul meu cel trist mai trece o data pe langa masa mea.

“My people are from Hungary” spune.

“We’re neighbors” zambesc eu.

Si uite asa am stiut ca ne-am imprietenit.

PS: in drum spre hotel mi-am luat rugelach si prajitura cu branza si caise de la o patiserie kosher uitata de timp. Le-am mancat in parc uitandu-ma dupa rate. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pofta de un turcesc bun bun?

Sofra in Constanta
El camino del foodie

El camino del foodie

by | Aug 3, 2023 | Calatorii, Restaurante

Un amic a plecat pe El Camino de Santiago. Și-a găsit drumul și ceea ce îi lipsește, probabil liniște. Când scriu aceste rânduri sunt și eu pe drum – spre Londra, în pelerinaj către Mecca gastronomiei moderne. Dacă Franța știe mâncare franțuzească, Italia gătește come faceva la nonna, iar spaniolii sunt mereu în avangardă, capitala britanică dă tonul când e vorba de tendințe – în cazul de față Sfântul meu Graal a fost Silo, un restaurant zero waste din Hackney. 

Gândit din respect pentru cei ce ne produc mâncarea, mediu și corp, la Silo se mănâncă produse locale, au propria lor moară unde macină grâul Duchesse din care-și fac pâinea, bat untul singuri-singurei și folosesc totul de la animal, adică nose to tail. Bașca fac și băuturi fermentate dacă tot au culturi vii (maia). Mobilierul și mai tot din restaurant este din materiale up-cycled; vesela e din sticle de vin. Marfa sosește în ambalaje refolosibile iar ceea ce rămâne la finalul zilei este natural, deci compostabil. Scopul lor este să demonstreze că un business sustenabil este viabil și din punct de vedere financiar (oferă exclusiv tasting menu la 60 lire, fără băuturi, cu o varianta mai scurtă, de 44 lire, disponibilă între 6-7 pm; pentru un fine dining londonez practică prețuri decente, probabil pentru că-s în Hackey). A fost excelent.

Scopul meu aici este însă să demonstrez că și pelerinajul meu este important, util. Un pelerin trece pe la fiecare bornă și-și pune ștampila în carnețel. Eu merg pe la restaurante să pun lăbuța pe meniu și gura pe mâncare. Pe drum, călătorul face popas să-și odihnească trupul ostenit, eu stomacul lăcomit. Adesea singur, pelegrinul meditează. Ascultă freamătul pădurilor, se minunează de frumusețea lumii, creație divină. Își limpezește mintea. Se deconectează pentru a se reconecta. La masă, singură, eu mestec încet mâncare și idei; nu foamea trupului sau pofta gurii mă aduce acolo. Nu-s vreo gurmandă și nici vreun gourmet sibarit. Ca teoretician văd concepte în farfurie, ideologie în bucătărie, o oglindă a societății; mănânc prin urmare ca să pricep, la fel cum pelerinul merge pentru a-nțelege. 

Hagialicul meu londonez mă educă și mă provoacă. De două ori pe an mă conectez la fine dining, la street food, piețe și artizani, la sanvisuri și ready to eat de supermaket, mâncare taiwaneză și de alte etnii, la cheesecake-ul basque al lui Albert Adria la Café Royal sau la cel japonez la o mâncătorie fără fițe dar cu coadă afară din Covent Garden. 

Toată treaba asta îmi pune în furculiță discursuri despre mediu, clasa, inegalitate, identitate (în special curated image); cuțitul tranșează polemici despre naționalism și influențe, farfuria îmi arată discursul dominant într-o piață în care eating out nu e sărbătoare ci se practică susținut și informat de către o pătură groasă a societății, ceea ce ne dorim și în România. 

La noi pentru o discuție despre zero-waste omul potrivit este chef Mădălina Roman, Gourmet Bikers.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai incercat african?

Mergi la Tribes by Nelz
Recenzie: Casa Tanase

Recenzie: Casa Tanase

by | May 13, 2023 | Bucuresti, Restaurante

Un restaurant nepalez bucurestean 

O bucata de Asie saraca stramutata pe str. Mircea Vulcanescu cu pani puri super gustos si thali imblanzit, usor obosit, lipsit  parca de foc si para; ca muncitorii emigrati aici din Nepal. Departe de casa, iesiti din contextul de apartenenta isi pierd culoarea din obraji. 

 

Un perete de pe terasa, singurul dintr-o bucata, poarta un grafitti in culori intense si distrage atentia. La masa e greu sa ignori fasia imensa de plastic care incearca sa tina curentul departe dar reuseste doar sa ii dea voce si corp, aducandu-i amenintarea mai aproape, ca o respiratie suieratoare a unui bolnav nabadaios. Am putea zice ca la reclama ca e prea autentic, prea ca la tara. Nu ma deranjeaza, am batut Asia si India suficient ca sa stiu ca mancarea buna se isca si (sau mai ales) in oale ciobite si mismatched nu doar in puf de inox si leganat de stele. 

 

Au laasi ca un milkshake, cu sos de ciocolata falsa, si buda (o poveste in sine) in curte. Spatiul este o improvizatie de la un capat la altul pe care o salveaza exotismul meniului, si el o combinatie globalist-suspecta de momos si noodles, spaghetti “alio” olio sau “matrician” cu salata de muraturi, ciorba de fasole, pui teryaki, papanasi si “grulabjamun”. 

 

La desert am luat rasgulla, ospatarita asiatica explicand ca seamana cu ras malai, desertul indian care mi-a ramas la inimioara. Asa e, rasgulla are aceleasi galuste din branzica de casa insa fierte in sirop de zahar, nu in lapte condensat cu sofran, cardamom si alte minunatii. Din acest motiv nu mi-a mers la inimioara. Faptul ca eram singura masa sambata la pranz in zi cu soare nu m-a demotivat. Ceea ce mi-a creat o oarescare uneasiness a fost senzatia de improvizatie, de flux haotic inspre si dinspre incaperi cu destinatie incerta a unor oameni care nu aratau a angajati dar se purtau ca si cum. 

 

Nu cunosc bucataria nepaleza asa incat e posibil ca punand gura pe ea s-o impart in doua cete; ma opresc insa a le numi caci i-as face o nedreptate daca o compar cu mancarea indiana, sri lankeza sau a vecinilor mai din sud-est.  Ca sa ma conving ca merita mers la Casa Tanase va trebui sa ma intorc seara pentru momos, desi pana atunci cel mai probabil mananc la un alt restaurant deschis de si pentru lucratorii nepalezi din Bucuresti.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pan-african in Bucuresti?

Tribes by Nelz

Recenzie: Tribes by Nelz

Recenzie: Tribes by Nelz

by | May 11, 2023 | Bucuresti, Restaurante

‘La cat a ramas? la 5?’
‘Nu, la 4’
Era 4 fara cinci cand schimbam mesajele de mai sus cu Cosmin si eram in taxi spre restaurant. Stabilisem sa ne vedem la Tribes by Nelz. Restaurant african. Reactia multora cand aud de un astfel de specific e o strambatura a neincredere. Verbalizata ea duce in zona ‘ce au aia de mancae?’ Pai ceva ceva mananca ca nu am auzit de depopulare prin infometare. Cumva am ajuns sa cred ca daca intrebam 100 de romani ce mananca oanenii in Africa raspunsul va fi galben si curbat. Ceea ce inseamna ca e nevoie de informatie si, desigur, sora ei siameza, deschidere. Altfel, operatia e un succes si pacientul mort.
In drum spre Tribesc am invocat amintirea unor vacante africane nereprezentative (Mauritius, Seychelles, Africa de Sud si Maroc) stiind ca nu-s ce trebuie. Mi-am resuscitat lecturile de socioantropologice pe African food si mai recenta masa etiopiana luata prin UK la un simpozion. Am coborat din taxi cu foame si pofta. Egusi era pe lista mea de prea multa vreme, in categoria fara speranta a o manca la noi. Epur si muove. O are Tribes, ha!
Mi-era foame asa ca i-am scris lui Cosmin ca voi comanda pana vine el egusi, eru/ afanga si orez jollof, sa fie pe masa, urmand sa completeze el cu ce vrea. A fost de acord, cat timp avem burta de vita in farfurii (totul e despre burta acum la el caci pregateste o monografie a schembelei).
Am devorat rapid o placintica cu carne, la timp cat sa nu ma ia cu tremurici. Buna, ca era calda, insa as redresa raportul aluat-umplutura.
Abia dupa aceea am fost eu, cum zice la reclama. Am putut sa vad in jur. Africanitatea se simte discret in local – unul doua tablouri, cateva sculpturi, muzica contemporana. Ospatarita super simpatica mi-a oferit informatii volubila; am
luat un suc de foco (sousop, ceva similar guavei, facut in Tailanda) si am
asigurat-o ca nu este necesar sa comandam si ceva ‘normal, cuminte, vom manca cele comandate.’ Ii explicam ca noi asta facem, mancam orice indiferent de cat de – sau tocmai pentru ca – e diferit de mancarea bunicii. Privirea ei nu lasa dubiu – ii era frica ca nu vom avea ce manca.
Cand a ajuns Cosmin eu am luat vin de palmier, el un Guiness african. Al lui era citric, al meu zeama de sosete fermentate-n bors. Ne-am strambat copios si am bagat furculitele in farfurii.
Efru/ afang/ okoko si inca cateva nume dupa care e cunoscuta Gnetum africanum sunt frunze pe care pentru usurarea exprimarii le voi asemui spanacului. In sos cu carne nu dadeau semne de exotism, poate doar textura lor, modul in care se simteau parca neimblanzite inca pe limba.
Not bad at all.
Egusi multasteptata este o tocana cu carne de vita si multe multe seminte de dovleac maruntite cu un mix de condimente pe care l-am regasit si in eru fara a-l putea identifica. Meniul nu precizeaza tipul de carne si nici traducerile nu par de incredere – egusi se cheama Melon/ egusi dar printre ingrediente nu se regaseste pepenele (seminte de, mai exact).
Burta prezenta in eru i-a dat batai de cap lui Cosmin. Il vad inca cum mesteca, mesteca si tot mesteca – nu era fiarta bine. Si carnea avea aceeasi problema desi intr-o masura mai mica.
Next a fost Nkwobi, piciorul de vaca cu ulei de palmier si ubicuul mix de condimente, contine -si asa trebuie – numai zgarciuri si tendoane. Problema texturii a persistat insa, cele cateva bucati mici era moi, colagen cremos, alunecos si iute; restul insa actiona ca floss pentru dintii lui Cosmin.
Pe acestea le-am mancat cu o galusca-budinca fiarta din faina de manioc si pe care africanii o mananca cu mana pe post de mamaliga, ne-a spus chelnerita.
Intr-un final, intr-un tarziu inexplicabil, a venit si orezul joloff; el e prezent in meniu in mai multe variante iar eu am vrut-o pe cea traditionala despre care ospatarita a spus ca are un orez nativ sau, cum apare in meniu, ‘orez basmatic cu ulei de palmier, mix de condimente si carne de vita’. Faptul ca alergenii sunt cam aceiasi peste tot te pune in incurcatura caci nu dibuiesti usor crustaceele din farfurie (sunt tentata sa cred ca folosesc mini creveti uscati pentru gust, ca-b Asia).
Dupa episodul borsului, parcon, al vinului de palmier, cocktailul Homemade Zobo a spalat palatul; zobo inseamna infuzie de hibiscus cu ghimbir si scortisoara facuta in casa cu ceva alcool; rozul lui si Cosmin au facut casa buna. Eu m-am bucurat de el in varianta cuminte de ice tea.
Per total gustul mancarii incercate de noi nu a fost rau, nivelul mediu de iuteala este suportabil, portiile sunt decente iar platingul ok. Simpatice bolurile cu apa pentru spalat pe maini (ceramica ar fi fiost apreciata mai mult ca plasticul, totusi).
Interiorul are design relativ neutru, terasa scaune confortabile, dar preturile sunt necalibrate cu calitatea mancarii. Ceea ce nu am primit acolo insa si tare as fi vrut este povestea – restaurantul promite bucatarie panafricana, ceva foarte exotic (a se citi nefamiliar) si prin urmare ar ajuta succinte plasari geografice, descrieri mai ample ale preparatelor .
Africa e mare si diversa ca geografie, etniii, religii si istorie. Vreau sa vad, sa invat asta din meniu pentru ca un restaurant etnic este o expresie culturala a unui spatiu. E clar ca prima data mergem la african, peruan, indonezian, etc ca la o expozitie, ca la un muzeu al experientelor. Nu foamea trupului ne aduce acolo prima data, ci apetitul muntii, curiozitatea. Prin urmare vizitatorul are nevoie de instructiuni, ghidaj. La Tribes se schimba meniul curand, voi merge iar pentru ca inca am curiozitate si apetit.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un turcesc bun la Constanta?

Sofra in Hotel Oxford
Micro-recenzie: Sofra

Micro-recenzie: Sofra

by | May 9, 2023 | Bucuresti, Restaurante

‘Vezi ca nu se vorbeste romaneste acolo’ am fost atentionata. M-am gandit instant la ospatari nepalezi sau din Sri Lanka dar nu, la nici 250 km de Bucuresti, la intrarea in Mamaia am gasit o bucatica de Turcie. Cu siraguri felii de vinete si ardei uscati atarnate de tavan, sish kepapuri asteptand cuminti pe lame ascutite si ospatari veseli, turci. 

Lahmacun – il simti crocant cu buricul degetelor, se rupe cu zgomot fin si clar articulat dar toppingul atenueaza sunetul ca o perna ce amortizeaza un glonte de pistol. Un paradox care ma lasa nedumerita – cum poti manca ceva atat de subtire si totusi sa te saturi?

Firin beiti este o rulada cu carne de oaie mancata cu iaurt, miere si, desigur, un ardei iute copt. Am stiut ca am facut alegerea corecta inca de cand am vazut ospatarul zambind pe sub mustata cand mi-a luat comanda. Delicios! 

Firin sutlag excelent, mai lichid ca in alte parti, matasos si aromat. 

Exista in meniu o sectiune de kebapuri speciale din vita maturata (aflata in frigidere in zona de take away). 

Sofra, Hotel Oxford Constanta.

Afiet olsun. 

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Mergi curand la Paris?

Pune pe lista Cafe Procop, acolo din 1868
Micro-recenzie: Los Amantes

Micro-recenzie: Los Amantes

by | May 9, 2023 | Bucuresti, Restaurante

Restaurantul Los amantes m-a facut sa ma gandesc la diferenta intre bistro si fast food.

Locul este simpatic colorat, atmosfera vivace si am avut cel mai prietenos-amuzant service din Bucuresti. Era sambata si soarele intindea zambete din pielea celor iesiti pe Victoriei. Dupa o expozitie de acuarele in apropiere un pranz mexican promitea note picante si o margarita rece.

Am incercat sa comandam cat mai multe si mai variate; asa am facut si am primit mai mult decat puteam duce. Portiile sunt mari, sosurile numeroase si la liber.
Chimichangas, cu care am inceput, au fost excelente; gust plin, bogatie de arome si texturi, o bucurie. Dupa au venit burrito si gorditas/ tostadas (nu mai stiu, margarita, bat-o vina). Primul avea miros de ars, despre a doua nu imi amintesc nimic. La acel moment, bine ghiftuita cu chimichanga si cei mai buni cartofi prajiti din ultima vreme, amortita de o margarita, luptam sa disting diferente. Chimichangas inseamna tortilla deep fried cu carne, orez, porumb si jalapeno. Burrito era cu tortilla pe plita, pulled pork nu prea savuros si usor atos, orez, salsa de tomate si Pico. Ultimul fel consta in pretty much aceleasi ingrediente. Vanam deosebiri ca-n jocurile cu imagini similare si nu prea. Bine, mai si radeam ca nebunele in timpul asta.
Mai tarziu, logic, m-am intristat; margarita is known to do that. Cumva e trist cand o bucatarie este redusa la cateva preparate emblematice; stereotipiile limiteaza cunoasterea si mie tare-mi place sa explorez. Situatia aceasta nu se intampla doar la Los amantes; cam peste tot bucataria mexicana este restransa la un meniu mai degraba de fast food, redundant in queso, fasole rosie, carnita, porumb si salsa rulate strans intr-o tortilla. Astept un restaurant cu mole, pozole, tamales, cochinita pibil si huevos rancheros.
O alta varianta de mexican am incercat la Londra; provocarea auto-impusa de echipa Kol fiind sa gateasca mexican fara 90% din produse importate din tara-mama (think ananas ‘contrafacut’ din telina). Povestea toata aici.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un mexican bun la Londra?

KOL, o stea Michelin
Amarin, un irakian in Bucuresti

Amarin, un irakian in Bucuresti

by | May 9, 2023 | Bucuresti, Restaurante

Cum m-am pacalit de Ramadan si mi-a placut

Imi doream de mult sa prind un Iftar, o masa de seara luata de credinciosi in timpul Ramadanului si pentru ca s-a suprapus ba cu postul nostru, ba cu plecari din oras nu am reusit. Pusesem ochii pe un restaurant irakian care avea bufet in fiecare seara, ceea ce, sa recunoastem, da dureri temporare de burta prea plina dar si satisfactia diversitatii culinare.

Nu am prins Iftarul dar m-am gandit eu ca prima seara de dupa Ramadan o sa fie cu veselie, mancare si posibilitatea ca etnograful din mine sa vada bucuria si practicile asociate sarbatorii majore musulmane in mediul lor.
Cum socoteala de acasa nu se pupa cu cea din targ la restaurant era aproape nimeni si liniste. Am primit insa ceaiul casei si meniuri doldora de mancaruri nestiute asa ca nu m-am bosumflat. Eroarea de calcul facuta? La mintea cocosului – Ramadanul s-a terminat si a fost sarbatorit dimineata, dupa slujba (ca doar si noi mancam in noaptea de Paste, dupa biserica si nu asteptam dimineata).
Nfine, eu m-am bucurat tare sa descopar preparate noi. There’s more to life than kebab, arayes, suciug si kofte. Irakienii au mult miel in rasoluri si tocanite insotite de orez care trebuie explorate lingura cu lingura. Am luat qouzi sham (care, din vagi cunostinte de araba imi suna a localizare geografica, numele facand referire la vechiul nume al Levantului, Greater Syria). M-a tras infatisarea si tehnica de coacere – orez, fidea si pui cu arahide, mazare si condimente invelite in aluat si coapte apoi. Invelisul pastreaza arome si umiditate, protejeaza umplutura. Bun, mai ales insotit de jajic, sosul de iaurt si castraveti gasit aproape sub acelasi nume si in Turcia vecina Irakului.
Bamele cu miel au fost si ele gustoase, dar ce a impresionat cel mai tare a fost rasolul de miel kurd, cu ceapa caramelizata si orez (acesta fiind garnitura pentru mai toate preparatele). Este suculent, imens, cu un sos gustos si ceapa indelung indulcita de foc.
Au ramas multe noutati neincercate in meniu (dliemie, kubba, qeema, mandi cu miel sau pui) si trebuie sa ma intorc. Cel mai tare ma intriga tashrib, un preparat al carui nume aduce cu tahrid, mancarea preferata a profetului. Pe curand, deci, la Amarin.
Amarin, Splaiul Independentei 42-44, Bucuresti
PS: Numim mancare libaneza cam orice incepe cu hummus la entree si se termina cu kashta sau kunefe ca desert. Intre ele mutabal, shanklis, kebab, sugiuc; cu orez, lipie si tabbouleh. Insa nu numai libanezii mananca fattoush si cele de mai sus; tot Orientul Mijlociu le pune pe masa (israelienii si ei) si culmea ca, desi au si ai lor tarata umflata de nationalism, nu spune unul ca hummusul nu e libanez/ iordanian/ israelian pentru ca l-a mestecat alta natie inainte, ci toti trag pe spuza lor orice, ba se si intrec in Guinness Book in ceeea ce a devenit cunoscut ca ‘razboaiele hummusului’.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Mergi curand la Paris?

Pune pe lista Cafe Procop, acolo din 1868
Sa vorbim despre evaziune

Sa vorbim despre evaziune

by | Mar 2, 2023 | Opinii

Pe bune

Sa vorbim despre evaziune fiscala

Nu fac apologia micului antreprenor cu hartii in regula, dar …

….acum ca sarbatorile au trecut, cozonacul s-a depus pe abdomen si rezolutiile de An Nou au palit ca niste stele cazatoare ce sunt, sa vorbim putin despre evaziune fiscala. Nu de alta, dar iata ca vin alte sarbatori, alti cozonaci.

Vreau sa vorbim nu despre uitarea bonului fiscal ci despre o uitare care o precede pe aceasta –  uitarea inregistrarii ca persoana jurídica, basca autorizatiile necesare.

Spre mirarea Domniilor voastre sa stiti ca exista oameni care fac prajituri, cercei, cursuri de parenting, coaching, fuste si consultanta social media acasa si le vand la negru. Ilegal, cum s-ar spune. Daca acestia nu detin o firma cu acel obiect de activitate ei nu sunt autorizati sa produca ceea ce vand si da, nu sunt nici impozitati pentru ceea ce incaseaza. Eu nu am nimic cu ei, ci cu cei care le cumpara produsele si serviciile si, dintre acestia, doar cu cei care vor o tara ca afara. Pentru ca stiu ca, in teorie sau de forma macar, imi vor da dreptate – o tara ca afara nu se construieste cu standarde duble, cu eludat taxe sau favorizat evazionistii oricat de mici ar parea.

Si reactia este – hai, ma, cat poate sa se imbogateasca din niste prajituri? Pai daca accepti ca patronul de cofetarie legala se poate imbogati, nesimtitul, cu tot cu chirii, taxe si salarii platite pe sponci, de ce nu s-ar imbogati/ trai bine cel/ cea care nu are aceste mici neplaceri cerute de lege?

Economia subterana a prajturilor este semnificativa, chiar daca nu pare. In sezon de nunti la final de saptamana Facebook-ul e plin de frigidere doldora de torturi si candy baruri. In cuvinte mai simple – fiecare frigider plin aduce o suma substantiala – inmultiti 80 Ron/ kg cu, sa zicem, 10 kg. O nunta insa nu se tine cu doar 10 kg de tort si, de multe ori, cofetariile-din-bucatarie au mai multe evenimente in acelasi weekend. Din aceste sume se scad materia prima, factura la electricitate si cam atat – restul ramane in buzunarul antreprenorului istet care nu plateste chirie, salarii, tva, taxe si impozite, analize micro-biologice, licente audio, etc.  Deci, cum sta treaba? Aha.

Cand cumperi ceva la negru nu te gandi ca trimiti copilul familiei la scoala, gandeste-te ca il inveti pe copilul acela ca este ok sa faci bani ignorand legea si pe cei care o respecta.

Celor care gandesc ca statul a dezamagit le spun doar ca-i musai sa comparam mere cu mere si sa jucam toti dupa aceleasi reguli; iar daca acestea nu ne plac, sa gasim cai civilizate si legale prin care sa le schimbam.

Nu mai promovati “afaceri” ilegale – daca nu bate bon fiscal pe care scrie cozonac e ilegal, da.

Daca pe factura scrie “servicii” tortul acela e foarte posibil realizat de cineva care nu e autorizat sa produca, vanda torturi. Daca sunteti in dubiu uitati-va pe profilul ofertantului pe social media – e dessert shop dar are ca date de contact doar DM/WhatsApp? Intrebati-i daca dau bon fiscal si declaratie de conformitate.

Aceasta din urma garanteaza ca produsul a fost pregatit cu respectarea legislatiei sanitar-veterinare intr-o unitate autorizata de ANSVSA (ex DSV). In Romania legea nu permite realizarea de produse alimentare acasa/ in spatii neautorizate. In UK si alte tari se poate gati si vinde de acasa dar tot exista autorizari, reguli si controale. Acasa poate insemna curatenie-farmacie, nu neg; insa la fel de bine poate insemna pisica, catel, tort tinut in acelasi frigider cu ciulamaua sau pregatit intre un spalat la fund si o alaptare. Nu generalizez, sunt convinsa ca multi evazionisti lucreaza cu grija, ba multi au spatii separate, semi-profesionale.  Si unitatile alimentare autorizate au probleme cu igiena si food safety, dar ei sunt sanctionati pentru toxiinfectii si alte ciume. Stiati ca in cazul unui candy bar cofetaria trebuie sa pastreze probe din fiecare produs cateva zile dupa eveniment? Sau ca restaurantul, gradinita, sala de evenimente nu au voie sa primeasca produse alimentare din exterior fara declaratie de conformitate? Suntem cetateni europeni, sa ne cunoastem deci drepturile si sa invam ce asteptari sa avem de noi si de la ceilalti.

Cand aveam cofetarie stiam ca interlocutorii mei zambesc politicos cand ridic problema evaziunii celor ce fac prajituri acasa. Se gandeau ca iritarea mea are legatura cu diferenta de pret si deci concurenta pe care mi-o fac. Pentru mine era si este o chestiune de principiu, de corectitudine, legalitate si chiar sanatate; nu degeaba exista legi pentru alimentatia publica inca din sec XVI sau mai devreme. Ei, acum nu mai am cofetarie, prin urmare strugurii nu au cum sa fie acri. Asa ca revin si intreb si eu, boieri Dumneavoastra – de ce incurajam prin consum astfel de practici?

Fiscal ne furam caciula; taxele neplatite se regasesc in spitale, scoli, strazi, toate jalnice sau sublime in inexistenta lor (da, stiu, statul nu face nimic, politicienii baga banii aia in buzunar, etc). Dar acolo ar trebui sa se duca banii nostri cand se duc, asta e telul.

Moral – daca tot dam cu piatra in paiul din ochiul altuia, hai sa ne uitam in oglinda. Cand cumparam de la cineva care nu da bon fiscal, are angajati la negru sau/ si pe contract minim, etc cat de corecti suntem? Si daca nu se compara evaziunea de milioane cu cea de zeci sau sute de lei va dau tema de gandire – furam un ou sau un bou?  pic cu pic se umple marea?

Cand cumparam de la producatori care nu au facut efortul de a se inregistra si autoriza juridic, de a amenaja si aviza un spatiu de productie, de a plati salarii cu carte de munca ce incurajam? Un mic producator sa se exprime liber? Un om fara capital faca un ban cinstit pentru el si familia lui?

Eu vad acolo o incurajare a incalcarii legii si o subminare a celor care joaca dupa reguli. Nu putem avea o societate sanatoasa nu daca actionam cu standarde duble.

#rant

O parere strict personal long overdue. 

Alte postari

Evadare in Dealu Mare, peste asteptari

Vin bun?

Pop-up dinner Drumul Ramnicului

Ce a gatit Mihai Toader?

Maldive, just another pretty island

OMG, really?

Turism de weekend, langa casa, in Toscana noastra 

Turism de weekend, langa casa, in Toscana noastra 

by | Feb 13, 2023 | Restaurante, Romania

M-am intors ieri de la Casa Timis unde am degustat meniul noului restaurant Rotonda. Am fost in gasca, cu treaba, dar despre asta mai incolo caci inainte de toate am mancat prin urmare se cere o apreciere a celor gustate.

As putea scrie ca meniul a fost beton, bomba, senzational, fin. As mai putea sa va vorbesc despre preparate ca despre combinatii interesante, de efect, gust proeminent, suuper bun, suuuuper spicy, suuper genial, super tasty. Sau as putea sa o dau complet pe engleza si sa zic ca nothing beats the smoky smell of the burrata affumicata. Ca there are two types of people – those who eat said burrata and those who don’t. Sa anunt ca acesta e my fav place. Live a little more, spend a little less. Priveste cerul. Nu te ingrijora, esti frumoasa.

Nu stiu daca ati observat dar am incercat sa bag cat mai multi tropi al recenziilor culinare si alte alea de pe instagram. Am si eu cateva epitete ba si figuri de stil de-ale mele, dar sunt mai long form. Cum ar fi “delicios” cand ma gandesc la tartarul de ton cu trufe de Dealu Mare. Surprinzator cand pui pe limba caracatita fragezita in tequila si ananas amagit cu busuioc si chilli. Texturat, divers, clasic si totusi nou cum e acea para posata in vin de-al casei cat sa ramana ferma si sa-si primeasca portia de gorgonzola ca o mireasa-n noaptea nuntii. Italia toata stransa cu grija intr-un file de peste cu pesto si pomodorini dulci-acrisoare. Foccacia minunate si pesto-rile impecabile ale lui Nico Lontras si Ioan Susala la concurenta cu piureul de cartofi cu trufe. Alegeri grele intre arosticini upgradati la pulpa de miel si salata de kale cu pecorino, tagliata de Chianina si bistecca fiorentina. Ce altceva? Mmm, decadent – ar fi un cuvant bun pentru tiramisu; inecat cu raspundere intr-o cafea buna el isi ia dulceata de la turturii de bezea elvetiana ce-aduc iarna de afara in pahar. Dezlegatoare de limbi si amintiri cu savarine din alti ani ar fi baba cu limoncello si sorbetto de bergamota. Ma opresc insa pentru ca este luni dimineata, pana la pranz mai e ceva si sanse-s mici sa gasiti trufe in piureul de la colt.

Meniul italian este semnat de Nico Lontras, cel ale carui meniuri dedicate Zilei Nationale a Gastronomiei si Vinului Romanesc s-au numit succesiv Emotii, Acasa si Istorii si traditii, fiind o biografie culinara, intima a relatiei sale cu Casa Timis, terroir-ul zonei si cei 29 de oameni din bucatarii.

wikpedia commons

Totusi, eu nu prea mananc si atat. Sunt umil invatacel al atator antropologi si sociologi care vad intr-o farfurie societatea la acel moment, cultura si istorie, economie asa ca diger mancarea cu stomacul dar si cu creierul, o gust cu papile dar o trec si prin teorii, concepte sau ii intuiesc relatii si dinamici.

Ce s-a strecurat prin sita mea in weekend a fost constientizarea faptului ca exista o noua dimensiune a turismului, una de proximitate axata pe experiente culinare si relaxare in natura. Se mananca bine in Bucuresti de ceva vreme dar satisfactia mea vine din faptul ca acum se mananca bine si in afara lui, insa nu la Brasov, Cluj, Iasi sau Constanta ci chiar langa si, culmea, in pustietate, in natura – in vie cum e Casa Timis, sau in padurile dinspre Giurgiu sau Oltenita. Faptul ca azi exista optiunea de a te urca in masina pentru o ora doar ca sa mananci si poate sa te plimbi prin lanul cu lavanda si randuri de Cabernet Sauvignon mie mi se pare incredibil.  Fluxul de oameni care fac acest lucru ca si bugetele de timp si bani alocate sunt un barometru bun pentru starea natiei si obiceiurile de loisir ale unei parti a ei.  

Cand merg in locuri precum cel din weekend imi aduc aminte de zambetele pe care abia si le stapaneau niste vietnamezi acum cativa ani si zau ca-mi vine sa zambesc si mie. Eram in Phu Quoc, o insula din sud, ne cazam si personalul acelui hotel de 5 stele radia de mandrie ca investitia este locala iar arhitectul vietnamez. De atunci am tot invatat sa ma uit altfel la lucruri, sa caut si eu mandrie in ce fac altii de-ai mei.

Asa cum vad intr-un restaurant o oglinda a terroir-ului si intr-un bucatar un ambasador al locului, m-am disciplinat sa vad incredere in viitor intr-un resort, locuri de munca, seriozitate si profesionalism. Las capra vecinului altora si nu vad la Chitorani 140 ha de teren, trei restaurante, bungalouri, vie si lavanda. Vad capital local, viziune si incredere in oeno-gastro-turism. Vad Romania frumoasa care face lucrurile cu simt de raspundere, care pune tot ce e mai bun pe masa si da, are pretentia sa fie platita pentru asta. Nu vad un comunicat de presa anuntand sforaitor investitii ce raman adesea pe hartie ci bucuresteni care merg la Chitorani pentru weekend, beau vin romanesc si mananca trufe de Dealu Mare.  

Nu e de mirare deci ca aici ne-am adunat pentru a pune bazele unei Asociatii a scriitorilor de gastronomie, dar despre aceasta mai pe indelete altadata.

 

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Mergi curand la Paris?

Pune pe lista Cafe Procop, acolo din 1868