Tur de crame dobrogene II

Tur de crame dobrogene II

Winelover.ro Tour

Crame dobrogene – Ziua 2 & 3 

Crame propuse spre vizitare in cele trei zile

  • Crama Delta Dunarii La Sapata, Somova
  • Vinuri Macin, Crama Dobrogeana, Macin
  • Crama Histria, Cogealac
  • Domeniul Bogdan, Murfatlar Pestera
  • Domeniul Vladoi, Siminoc
  • Crama Viisoara, Viisoara 
  • Crama Rasova, Rasova 
  • Crama Gabai, Valul lui Traian

Jurnal de sofer la o degustare de vin – partea a doua

Dobrudja – nu va amuza si pe voi aceasta ortografie si pronuntia aferenta? Nu? Oh, well…

Ziua doi de degustare incepe pentru patru dintre noi pe plaja, cu marea trimitand calma valuri marunte la mal. Ne trezim in zgomotul lor bland si ne bucuram de soare. Va fi o zi pe cinste! O incepem la Domeniul Vladoi, o crama de familie care lucreaza saptesprezece hectare, cu posibilitatea de a adauga inca patru curand. 

Dimineata ii gaseste pe cei de la Vladoi in curtea plina cu acareturi stabilind energic directivele zilei. Anca Maria, co-proprietar si oenolog, ne propune sa incepem cu o vizita in vie. Este micuta, imbracata lejer si pare inca o pustoaica, insa una care ne ghideaza prin vie stapana pe ea. Ne explica ca au cincisprezece soiuri de struguri, ceea ce personal mi se pare mult, o fragmentare pe care nu mi-o explic dar nici nu intreb pe loc pentru a nu rupe firul discursului. Ne arata via si gustam hulpavi din ciorchinii ramasi ici colo in timp ce mergem printre randurile de vie pana la granita cu viile Murfatlarului – bucata aceasta, vizibila dinspre via Vladoi, iti da fiori. este nu neingrjita ci lasata in paragina, balariile crescand si acoperind-o, formand halaciugi in care suntem siguri ca si-au facut culcus serpi si alte lighioaie. 

Cu o zi inainte de a ajunge noi cei la de Vladoi au cules cabernetul, asa ca Anca Maria ne trece prin etapele pregatirii vinului – strugurii sunt culesi manual in ladite; productia este de circa sase-noua tone pe hectar, preferandu-se calitatea in fata cantitatii (ar putea obtine 15-20 tone). Obtin acest lucru prin normare – din douazeci de ciorchini pe vita pastreaza doar sapte care astfel vor fi mai bine hraniti. Mai departe strugurii sunt sortati pe banda, caci culegatorii sunt platiti la ladite deci exista si surplus ce trebuie inlaturat, fiind format din ramuri, frunze, ciorchini necorespunzatori. Anca Maria ne spune ca 2020 este un an atipiccu acidi tate mare mai ales la soiurile rosii peste tot in Dobrudja Dobrogea.

Ne urcam in masini si in cateva minute suntem inapoi la baza. Este o crama simpla, asezata in fostele cladiri ale CAP-ului din sat, renovate de familie. Curtea este ocupata de paleti imensi cu sticle goale, comandate din timp pentru noua recolta; tractoare si alte utilaje agricole sunt parcate si ele acolo, la fel si cativa caini leneviti de soarele bland.

La degustare eu imi fac de lucru pe langa platoul cu branzeturi, pentru a evita paharele. Sunt designated driver in continuare. Imi inmoi buzele selectiv, doar in paharele recomandate cu insistenta de sufletul meu pereche care se bucura fara limite de aceasta degustare. Sa fie primit, zic. 

Aflam ca bunicul Ancai este cel care a inceput sa faca vin in familie si caruia i-au luat comunistii via; el spunea ca mustul care curge liber nepresat, numit ravac, este pentru familie, “pentru sufletul nostru’  iar ce iese de la presa este pentru muncitori. Astazi Crama Vladoi are o linie premium numita Ravac.

Anul acesta, deoarece tatal ei Ioan a fost ocupat cu campania electorala, a fost sansa Ancai sa vinifice ea toate vinurile. Povesteste despre asta cu emotie in care se amesteca mandrie; are temeri insa cei care au gustat vinul, daca nu gresesc printre ei si Catalin Padureanu care a venit sa filmeze o emiusiune, au asigurat-o ca a facut o treaba buna.

Ce mi-a placut aici? Faptul ca a indraznit sa ne dea un vin neterminat, un Chardonnay work in progress,  un vin care mai are putin si termina fermentatia malo-lactica. In pahar avem o licoare tulbure, ca un suc de lamaie sau pere dulci care la gust este like no other, obviously. Imi place si ca nu a simtit nevoia sa isi puna haine de duminica, sa arate ca o corporatista; si-a pastrat naturaletea si a ramas perfect integrata in lumea pe care o reprezinta – a micului artizan care isi faureste visul cu mainile si nasul, ajutat de mama, tata, matusa, logodnic. 

Daca va uitati cu atentie la design-ul etichetei veti vedea profilul lui Ioan Vladoi decupat in eticheta. Profilul Ancai este pe sticlele semnate de ea. 

A doua oprire a zilei a fost la Crama Viisoara, din Cobadin, unde ne-am tras putin sufletul intr-o gradina incredibil de verde si umbroasa. Pana la turul de crama stam de vorba cu Conu’ Alecu – Gheorghe Albu –  proprietarul celor 250 hectare cu vita de vie, material saditor din Franta. Inginer zootehnist are un discurs tehnic dar pasionat despre procesul de obtinere a unei rase noi de ovine – merinosul de carne de Palas. Pe langa vie, Conu’ Alecu are o ferma cu 8500 capete ovine, parte dintr-un proiect de cercetare in colaborare cu statiunea de cercetare si care primeste si studenti in practica. 

Cand ne adunam cu totii in crama povestitorul ne introduce in etimologia numelui Viisoara, amintind de vremuri de demult cand localitatea se numea Caceamac si, depopulata la 1877, face obiectul unor strategii de improprietarire. Mai aflam si despre un drum roman Tomis-Adamclisi reabilitat langa care s-a mutat satul si de schimbarea numelor localitatilor dupa 1926, din turcesti in romanesti. Via este elementul comun; in vie se ascundeau mai tarziu, dupa nationalizare, haiducii lui Puiu Gogu, si in vii au fost invinsi, cand acestea au fost defrisate. 

Despre aromanul Puiu Gogu, lider al miscarii de rezistenta anti-comunista Haiducii Dobrogei, legaturile sale cu legionarii si povestea mortii/ nemortii sale gasiti aici:

Sursa foto & citat

https://gogupuiu.ro/povestea-lui-gogu-puiu/

Conul Alecu este povestitor bun si ne insoteste in sala de vinificare in care in surdina se aude muzica clasica, vinul creste aici meloman. Crama Viisoara are un sistem de presare cu membrana penumatica, pe care gazda noastra o asemuie unei imbratisari a persoanei iubite  – cu patima dar si cu grija. Este o afacere mare, cu tancuri care stralucesc de curatenie si peste tot pluteste un parfum de vin in care ai vrea sa te scufunzi cu totul. Despre degustarea propriu-zisa nu voi spune decat ca a inclus povesti amuzante cu sfarsit pozitiv (interlocutorul nostru fiind dat in judecata pentru o afirmatie controversata cu privire la un criteriu de selectie in ritualul ancestral al zdrobirii strugurilor de picioarele de catre tinere fete; povestea aici); ne pune si spune filme si povesti din vie si mai ales un vin de desert excelent, mai degraba lejer si racoritor decat dulce si greoi. Am degustat, am luat si acasa. 

Pentru ca branzeturile, mezelurile si alte bunatati cu care ne-am asortat vinurile nu au fost considerate mancare, Winelover a organizat masa de pranz la Viisoara, unde am savurat un meniu gatit cu mare indemanare chiar de doamna Albu – supa de pui, rata cu portocale pe varza cu chimen, vita frageda, placinta cu branza dulce si un suberek delicios, tribut mostenirii multiculturale a zonei, pregatit in premiera de catre gazda. Totul din ingrediente hyper-locale, din ferma si gradina proprie. 

Ora pe care am facut-o conducand pana la Cochirleni, Cernavoda nu a fost suficienta sa ne revenim dupa chiolhan iar odata ajunsi la destinatie, ne asteptau platouri aburinde. Pe cuvanta ca nu e usor sa mergi in tur de crame! 

La Rasova am gasit o crama moderna, proiectata pentru degustari si flux turistic. Are o arhitectura moderna, minimalista care inglobeaza subtile semne ale stilului local, cum ar fi  riflajul de lemn care simbolizeasza gardul dobrogean, semnat, ca intregul proiect de altfel, de catre Bruno Andresoiu, Igloo. 

De departe, de pe autostrada Crama Rasova nu exista; privirea se opreste intr-un conglomerat de stanci, se opinteste intr-un mal de Dunare caci Rasova este ascunsa in spatele mega-billboard-ului de la podul Cernavoda. 

Rasova se scalda in soarele la apus, ce dispare dupa dealurile de peste Dunare. Noi ne opintim in placinte machidonesti calde, cu branza, spanac si praz langa un pahar de Sur mer, vinul destinat verii pe plaja. Ne scaldam practic in vinul lejer, delicios. Ba George Wine ne declama un vers din Yes – nous sommes du soleil.

Eu ma lupt cu piperchi tirgasiti, un fel traditional aroman din ardei gras, tomate si branza de oaie. 

Valentin Ceafalau, Brand Ambassador Crama Rasova, ne povesteste despre aceasta crama boutique cu 50 ha construita cu sase milioane euro (din care o parte fonduri europene) care isi propune sa fie crama ambasador pentru Dobrogea. 

Crama se bucura, da chiar se bucura, de 2100 ore de soare pe an, cea mai mare expunere din tara. Are un sol aluvionar nisipos cu insertii calcaroase, pH scazut ce da senzatia de aciditate iar Dunarea contribuie cu ai sai curenti de aer, ajutand la umiditate. Influenta marii se simte in conditille macro-cliamterice cu circa 6 grade Celsius in plus fata de Bucuresti iarna, si 6 grade in minus vara. 

Desigur, rose-ul este culoarea tractor la vanzari si desigur, 2020 este un an mai special, Feteasca Neagra fiind culeasa inainte Sauvignon-ului. Il au vinificator pe Razvan Macici, probabil cel mai bun vinificator roman, apreciat in Africa de Sud unde s-a stabilit. Din 2019 le face si lor vinurile, in stilul lumii noi adica mai fructate, pastrand un  aport echilibrat al lemnului, sau o punte intre lumi cum afirma Valentin, care observa ca relatia cu vinul este una subiectiva. 

In crama lucreaza multe femei, despre care Zoe Ghiuri spune ca sunt de isprava, caci domnii beau si-s agresivi. Nu e prima regiune in care aflu ca forta de munca si bread winners sunt femeile, sotii preferand ajutorul social ca pansament al mandriei naclatite in alcool. Dar pentru mine, simplu calator insetat de povesti, Rasova va inseamna mai degraba frumusetea dealului cu Dunarea in vale, si ceasul solar perfect functional a carui montare s-a tot prelungit pana a venit o zi cu soare, dupa cum ne spune Zoe Ghiuri, proprietara cramei.

Ultima noapte pe plaja, dimineata e prima vizita la o crama mititica. Ultima zi de de de degustari. 

Prima si singura crama in drumul spre casa este Gabai. Numele are o rezonanta exotica pentru mine, dar povestea aflata ulterior ma ia prin surprindere. Proprietari sunt un fost ofiter de punte si familia sa; via insa a fost denumita dupa bunicul sotiei, proprietar in zona si numit Preda a lui Gabai; se crede ca avea ceva radacini evreiesti. 

Crama este micuta si simpatica, lucreaza trei hectare de vie si a avut prima recolta in 2015, din cinci soiuri de strugure. A fost construita din fonduri proprii, isi culege strugurii manual in ladite si foloseste o presa pneumatica pentru a-i stoarce. Aici am gasit ragazul sa intreb de ce nu se spala strugurii inainte de a fi prelucrati. Raspunsul este simplu – pe de o parte, se pot spala usor insa zvantarea  lor nu este deloc usoara, ba chiar imposibila iar apa ramasa va afecta calitatea vinului. Pe de alta parte prin spalare se pierd drojdiile salbatice car e dau si ele caracter vinului. Ta ta taaaa, v-ati fi gandit? 

O degustare de vin la 10 dimineata nu le pare colegilor mei de tur greu de sustinut. Sunt vioi si  insetati. Vorbesc despre un Sauvignon Blanc stresat de faptul ca tocmai a fost tras in sticle si cad cu totii de acord ca trebuie sa i se mai dea o luna-doua sa se linisteasca. Eu gust pe furate cateva picaturi de Riesling dulce, foarte fain si mai apoi un Muscat Otonel demidulce delicat, 2011, 40g zahar, 12 volume alcool care nu e la vanzare.

Se mai discuta ca in Dobrudja Dobrogea se pastreaza greu aciditatea – cantitatea de saliva pe care o secreta gura; fostul ofiter de punte devenit viticultor spune ce depinde de gasirea unui nivel corect de zahar bun, si ca, desi este permis sa ajustezi acest nivel, ei nu o fac. La vinul alb se simte solul cretos, prafos – de pe culmea de deal pe care ne aflam vedem in zare Bisericile de Creta, ansamblu rupestru datat cca 992 DC. Aflam ca pe aici trece un fluviu subteran in legatura cu care si Jacques Cousteau a facut teste; se zice ca in Coran scrie ca in mijlocul marii de aici este apa dulce, aspect pe care marinarii turci il stiau. 

Inapoi la vinuri si la Muscat Otonelul intr-o sticla ce pare clondir de parfum, cel mai bine vandut  produs al cramei; cautat este si Pinot noir vinificat in rose – are o aroma de bubble gum, iar sticla magnum se vinde bine vara in Mamaia. Ma impresioneaza faptul ca, spre deosebire de alte industrii unde contactul cu mana lucratorului nu este dezirabil, in crama, mai ales cand sticlele sunt atipice ca la Gabai si etichetarea se face manual, se atinge fiecare sticla de sapte ori, iar Feteasca Neagra de opt ori caci i se pune si ceara. Pentru Gabai 2020 este slab cantitativ insa se anunta bun calitativ.

Pentru noi turul dobrogean organizat de Asociatia Winelover.ro a ajuns la final si a fost tare fain, cu crame diferite atat ca dimensiune cat si ca stil si abordare, ceea ce a evitat un plictisitor discurs copy-paste punctat doar de vinuri diferite. Pare ca fiecare are propria sa cale de a ajunge la un vin bun. Plecam spre casa, eu notandu-mi si o recomandare de lectura de aici – Mo Yan, Clubul vinului – util pentru a creiona putin consumatorul chinez de vin. 

About being a designated driver

De ce merg daca nu beau? De ce merg daca pare ca am lipsa acea enzima care metabolizeaxa alcoolul? Pentru oameni, locuri si povestile lor. 

Cambogia. 2017.

Cambogia. 2017.

Cand privesti pe fereastra in goana masinii, Cambogia nu pare sa se fi schimbat mult in cei zece ani de la ultima vizita. Satele isi ofera privirii casele simple din scandura, cocotate pe stalpi ce le feresc de apele sezonului ploios; femeile isi vad in continuare de munca domestica sub umbra ‘terasei-pat’ pe stalpi; copiii pana in 2-3 ani tot mai alearga gaini schiloade imbracati sumar-spre-goi-pusca. Toaletele lipsesc in continuare, dupa cum ma informeaza un studiu recent pe igiena multi-country al unui ONG international.

Magazinele raman inchise in mici camarute de 3x3x2m sau pe tarabe improvizate pe marginea drumului, pe acele paturi cu acoperis, suite pe stalpi sub care oamenii suporta caldura stand turceste. Piata se face si acum zilnic, lipsa electricitatii si deci a frigiderelor aducand avantajul aprovizionarii zilnice si a gatitului cotidian cu produse proaspete, locale si de sezon (iata, dezideratul slow-food implementat de nevoie).

Au aparut insa tractoare noi si amuzante, ca un trup de albina carat de furnici dar si Porsche si Range Rover. In oras – Siem Reap, principala destinatie turistica gratie complexului de temple de la Angkor Wat – hotelurile sunt acum multe si marunte. A fost amuzant si placut sa stam la acelasi loc ca acum zece ani caci hotelul isi poarta bine varsta si ramane unul din cele mai faine.

Si restaurantele sunt mult mai multe si marunte, unele cu adevarat cochete, cu design oriental dar bucatarii din inox, mancare buna si toalete curate (nicaieri nu intelegi cat de importante sunt ca in vacantele in locuri in care obiceiuri precum igiena sunt concepte exotice).  Coruptia e tot aceeasi, premierul si el acelasi, de 32 de ani in functie.

Curios, templele s-au schimbat insa si, desi intelegem motivatia, ne simtim norocosi ca le-am vazut atunci cand nu aveau scari si pasaje de lemn, zone de vegetatie manicurata, vanzatori de apa, palarii si umbrele made in China. Cand conceptul visitor safety era inca departe de gandul si fapta departamentului de turism am simtit templele autentice, salbatice, neatinse de hoardele de mai tarziu. Angkor Wat este monument UNESCO si primeste anual intre peretii sai circa milioane de turisti si in ciuda modernizarii si globalizarii este la fel de impresionant ca acum 10 ani, dar Ta Prohm ramane preferatul meu, fiind templul in care copacii au napadit constructia in asa fel incat daca tai copacii se darama constructia, dar daca nu ii tai, se darama constructia. Beng Mealea  este minunat, de asemenea.

Apsara, dansatoare traditionale

Sate pe stalpi lacustre, care nici ele nu mai au farmecul de alta data. Casele sunt mai mari poate si parca mai inalte si mai comasate in mici comunitati liniare, dar lipsesc custile de porci construite deasupra custilor de crocodile, crescuti pentru a fi vanduti mai apoi manufacturierilor de genti si curele straini. Era ceva atat de ne-natural in linistea cu care porcii isi purtau soriciul la 30 de centimetri de coltii viitoarei posete.

Mai jos este raionul de deserturi de la piata dintr-un sat din apropierea Sieam Reap – modul corect de a gusta deserturile inseamna sa incepi desigur cu ceva sarat – un ou de rata cu embrion in el (aduce noroc) si abia apoi continui cu selectia de dulciuri pe baza de orez, lapte de cocos si banane.

Am participat si la un cooking class cu Ben, cel care continua visul unui occidental de a avea grija de copiii orfani. Asociatia se finanteaza cu taxa pe atelierele de gatit si ofera casa si masa unui numar de peste 70 de copii. Cand am ajuns acolo, fetele dorm intr-o cladire simpla, cu o singura camera, insa din caramida spre deosebire de casele traditionale din lemn. Baietii primesc saci de dormit si petrec noaptea pe terasa acoperita pe care am facut noi cursul.

Am gatit la foc deschis spring rolls, chicken amok si budinca de dovleac cu lapte de cocos. Yum, super yum primele doua si kind of yak ultima, caci budinca inseamna oua multe si lapte putin, coapte la abur intr-un dovleac mic si apoi mancata calduta. as I said, yak!

Ah, si am mancat greiere. Deep fried. Crunchy, salty and a bit oily. Ok-ish. As fi mancat si carabus daca nu mi-ar fi fost oferit de ghid cu aceleasi degete pe care si le linsese dupa greiere 🙂

Greier deep fried
Frigarui de sarpe cu sos iute, anyone?
Floating market pe Tonle Sap

Si la final Phnom Penh intr-o zi care a combinat in cel mai ciudat mod un muzeu cutremurator (inchisoarea folosita de regimul kmerilor rosii cu mii de fotografii ale celor ucisi) si restaurante minunate (think sos pentru pui facut dintr-un ferment de furnici rosii, lemongrass si piele de peste – picant, parfumat si grunjos, bun).

Cambogia. 2017.

Afternoon (tea) in Liverpool. 2016

Nu este nimeni pe strada, nimeni in resataurant probabil pentru ca este patru dupa amiaza si, desigur, liverpoolienii sunt la munca. Orasul e pustiu, doar stropi desi de ploaie il strabat in susul si-n josul strazilor in panta; ploaia e deasa, mocaneasca si vine dupa o dimineata partial insorita. The great British summer,  fish and chips, all the way in oras, masinile circula pe dos, obviously, amenii au accent, inn’it?
Un cuplu cu el rebegit in tricou si ea cu geaca cu gluga imblanita se uita la meniu si pleaca. Ii inteleg, interiorul nu se pupa cu meniul, e neutru si cam trist, dar am citit ca aici e cel mai bun afternoon tea din oras. Chelnerul fredoneaza, casierul a zis ceva ce se termina in slavia, oarescum despre mine, I’ve got a feeling. Nu, nu-s din Yugo, ci din Romanislavia, probabil aceeasi tara cu a omului stirb despre care un localnic mi-a facut semn conspirativ sa nu ii dau nimic. Si ploua with cats and dogs, desigur; restaurantul e pe strada Sperantei la parter, unde fericirea pe care o astept si la care inca mai sper ar trebui sa vina sub forms de cucumber sandwich si scones cu clotted cream. Alas, toate relativ bune pana cand my having high tea for one a fost spulberat de vocile de gaite a trei englezoaice de varsta a doua venite la ceai.
Strada Hope, in plin cartier georgian, e strajuita la deal de o catedrala si la vale de alta catedrala.  Pana la urma ceaiul nu a fost memorabil, dar orasul merita vizitat.
In ziua petrecuta acolo am vizitat muzeul marinei si cel al sclaviei ce impart aceeasi cladire, punand la etajul unu RMS Louisiana torpilat de nemti 1100 victime, iar la etajul 2 Titanicul si marturii foto si video zguduitoare despre sclavie.
In mare orasul are aspect industrial, desi in ultimii ani se pare ca turismul a devenit mai important ca shipmentul (portul a decazut si odata cu el si gloria; dar de aceasta din urma se ocupa hooligans arguably).
Tara Barsei

Tara Barsei

Note de calatorie:

Tara Barsei

Vazuta intr-un weekend de iarna, 2015

Tara Barsei. Repeta. Tara Barsei. Silabiseste. Ta-ra Bar-sei. Rostit soptit toponimul are gust de poveste. Tara Barsei ar putea fi taramul de basm, locul in care pasc oite barsane babane in bazait de barzauni  bezmetici. 

Semnele de circulatie, cu denumiri in doua limbi, romana scurta si dulce, maghiara lunga, plina de consoane, ajuta si ele, la fel si peisajul. 

Daca te gasesti pe drumul ce duce din Brasov spre Covasna la ceasul inserarii, in iarna, semnul care te anunta ca intri in Tara Barsei iti deschide tacut usa catre alt taram. Este pustiu cat vezi cu ochii si doar tarziu in noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se vad si o portiune de drum nu e decat un gol alb varstat in negru cu ecou purtat repetat de stalpii de electricitate. Caprioare pasc absente pe campuri de cartofi in timp ce masina pare ca sta pe loc, intr-un decor liniar si repetitiv. 

Dupa kilometri fara sfarsit peisajul se populeaza. Apar garduri, case se insira dupa ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e inca regateana, oamenii-s putini, bisericile catolice. 

Si apoi, zbang! fara nicio pregatire, intri pe nesimtite cu viteza in Santioanluca/ Szentivlaborfalva  satul pe drumul caruia stau gratare de kurtos kalacs si paini cat roata carului. Una din cinci case invarte la strada frigarui cu cozonac sasesc si vinde la lumina chioara paine cu cartof. Ireal si delicios in egala masura, dupa retete simple si vechi care-si pastreaza gustul si povestea si o saptamana mai tarziu, transplantate in orase pline de beton si efemer.

In judetul Covasna, toponim romanesc de origine slava ce denumeste valea ce curge prin locurile unde se prelucreaza laptele, treci prin Ghidfalau si Micfalau, Bicfalau si Tupalau, sate romanesti cu nume maghiare; sau invers. 

Nu trece mult si ajungi in oras. Covasna pe inserat, ca si pe lumina, nu pare generoasa cu turistul de iarna. Cel de vara ar putea ajunge la cetatea dacica, la platforma sau in Valea Zanelor – acasa la Ileana Cosanzeana si loc de celebrat Nedeia mocaneasca, sarbatoare traditionala a oierilor din zona. Pe de alta parte, cetatea ar fi dupa multi locul in care s-a retras sa moara Decebal; dupa arheologi, cetatea ar fi una din cele mai mari din afara Orastiei. Turistul varatic ar putea ajunge si la planul inclinat dintre Covasna si Comandau, folosit pentru transportul bustenilor in 1890, prin contrabalansarea a doua vagoane gol versus plin aflate la capete opuse si exploatand forta gravitationala si de diferenta de nivel de 300 de metri. 

Vizitatorul de iarna se multumeste cu Groapa Dracului, un put cu noroi lenes si bolborositor, aflat chiar in parcul din fata hotelurilor Cerbul, Caprioara si Covasna. Eruptiile bulelor, in fapt degajari puternice de bioxid de carbon, au fost candva spectaculoase; astazi seamana mai mult cu o supa clocotind la foc mic.

Calatorul infrigurat de o iarna mai degraba uscata are la indemana o mofeta, scalda in bai cu plante aromatice si tratamente cu ultrasunete intr-un centru spa din zona.

Zona este cunoscuta unui tip special de turist, cuprins in categoria balneo. La nici patruzeci de ani esti inca suficient de tanar pentru a te putea amuza ideea de mers la bai si destul de batran pentru ca un concediu balneo sa iti aminteasca de epoca dinainte de ’89. 

O zi la baza de tratament din cadrul hotelului Cerbul inseamna inainte de toate un halat moale de baie. Vei locui in el mai toata ziua, intre sedintele de TENS, ultrasunete, bai carbogazoase si masaje acvatice. 

Programul zilei este stabilit de medicul rezident, in baza unei discutii-consultatii, in urma careia rezulta o fisa cu care asistenta asignata te insoteste si indruma. Iarna sunt putini amatori, dar vara se perinda prin baza pana la 500 de oameni pe zi, pacienti veniti sa trateze in principal boli ale aparatului cardiovacular. 

Punctul forte al mersului la bai este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din paman cu o puritate de 98%, comparabila doar cu o zona din Japonia. Baia de gaz se face dupa un program strict, cu pauze si timpi respectati cu rigoare. Pacientii stau pe treptele unui fel de amfiteatru din lemn in picioare, nemiscati. Urmaresc in paralel acele ceasului de pe perete si furnicaturile de pe picioare. Gazul, al carui nivel variaza si este masurat cu o bricheta, urca pana la genunchi-pulpe si dilateaza vasele de sange. 

Acelasi gaz este pus la lucru si in varianta acvatica, in care stai nemiscat 20 minute intr-o cada plina cu apa carbogazoasa. Nu te plictisesti si nu amortesti; este relaxare pura prin micro-masaj caci milioanele de bule de gaz ti se ataseaza de piele si cand se ridica la suprafata lasa in urma o gadilatura usoara. In timpul acesta numeri bule, urmaresti trasee, compari cu viteza spritului de vara sau al sampaniei de seara. Faci ceva pentru tine. 

Dupa care tragi un pui de somn; ai bifat cam tot ce se putea in Covasna, incluzand aici supa de rata de curte si gulasul delicios de la restaurantul hotelului (ale carui camere, placut renovate, au cearsafuri de calitate si bai luminoase).

Daca iti lipseste orasul, pleaca la Brasov, verifica cateva puburi, poate si o cofetarie sau doua de pe Republicii si incearca sa gaseasca o masa la Belvedere.

A doua zi dimineata o iei din loc spre Prejmer.

Daca rezista in soarele cu dinti poate sa se preumble prin biserica fortificata Prejmer, construita in secolul XIII in stilul gotic burgund introdus de ordinul cistercian la Carta, manastire draga mie despre care am scris doua cuvinte si aici.

Se poate sa nimeresti in plin Fasching, sarbatoarea sasesca a clatitelor. Se intampla de ani buni in februarie, cand zeci de sateni vand clatite si produse traditionale, in sunet de fanfara. 

Sarbatoarea se deschide cu parada carelor, mai degraba carute impodibite cu paie si oameni costumati care pregatesc clatite la sobe aburcate in caruta. Branza dulce, branza sarata, dulceata de visine, de zmeura, caise si capsuni, magiun de prune, gem de rubarbar, gogonele si afine – gasesti cam toti suspectii obisnuiti cand vine vorba de clatite. Apoi bere, popcorn, gogosi si pastrav afumat (excelent cu painea de cartof luata din Santioanlunca).

Daca iti lipseste orasul, pleaca la Brasov, verifica cateva puburi, poate si o cofetarie sau doua de pe Republicii si incearca sa gaseasca o masa la Belvedere.

A doua zi dimineata o iei din loc spre Prejmer.

Daca rezista in soarele cu dinti poate sa se preumble prin biserica fortificata Prejmer, construita in secolul XIII in stilul gotic burgund introdus de ordinul cistercian la Carta, manastire draga mie despre care am scris doua cuvinte si aici.

Se poate sa nimeresti in plin Fasching, sarbatoarea sasesca a clatitelor. Se intampla de ani buni in februarie, cand zeci de sateni vand clatite si produse traditionale, in sunet de fanfara. 

Sarbatoarea se deschide cu parada carelor, mai degraba carute impodibite cu paie si oameni costumati care pregatesc clatite la sobe aburcate in caruta. Branza dulce, branza sarata, dulceata de visine, de zmeura, caise si capsuni, magiun de prune, gem de rubarbar, gogonele si afine – gasesti cam toti suspectii obisnuiti cand vine vorba de clatite. Apoi bere, popcorn, gogosi si pastrav afumat (excelent cu painea de cartof luata din Santioanlunca).

Prejmerul trebuie vizitat insa pentru un motiv mai bun decat o relativ banala clatita. Biserica fortificata construita pe la 1200 in stil burgund de cistercienii de la Carta pe bazele unei constructii incepute de de cavalerii teutoni este o destinatie perfecta pentru un vizitator curios. 

Cetatea taraneasca ce o inconjoara era menita a tine piept turcilor ce intrau prin pasul Buzaului. 

Zidul inconjurator este lat si impartit in camere mici, pe trei nivele, ca alveolele unui stup. Accesul se face pe scari si balcoane de lemn care dau roata zidului pe interior. Cateva dintre camere sunt mobilate traditional, redand scene domestice sau de mestesugarit. Camarutele dau toate spre interior. Spre exterior, la ultimul nivel, turistii se plimba pe culoarul de aparare luminat slab de orificii mici, folosite altadata de arcasi. Unul din orificii era destinat unei orgi a mortii, formata din mai multe arme puse una langa cealalta care trageau simultan.

In linistea de acum este greu sa-ti imaginezi o zi sub asediu, larma, aglomerarea, (dez)organizarea. Fortificatia era solida, avea santuri de aparare care la nevoie se umpleau cu apa si chiar un tunel secret; desigur, o astfel de metoda de aparare este o arma cu doua taisuri cand ai un dusman cu timp si rabdare la dispozitie. Pe timp de pace cele trei sute de camere (fiecare apartinand unei gospodarii din sat) erau folosite ca si hambar. 

Intreg complexul arhitectural este impecabil renovat, fiind una din cele mai bine conservate constructii de acest tip din Europa de Est, iar din 1999 este monument UNESCO. 

Plecand din cetate, in liniste si pe timp de pace simti cum pe soseaua ce duce spre capitala Tara Barsei dispare rapid, lasand in urma o poveste.

Cultura la farfurie

Cultura la farfurie

Cultura la farfuriela radio romania culturalEp. 1. Tzatziki si familia lui transculturala Sigur ai mancat tzatziki. Ce poate fi mai grecesc ca tzatziki? Uite ca eu spun ca nu a fost intotdeauna grecesc. Daca ai fost cumva si prin Bulgaria ai mancat tarator; eu l-am...

Casa Timis, Prahova

Casa Timis, Prahova

Ce este și cum arată un meniu bazat pe terroir.Cum am petrecut Ziua Națională a Gastronomiei și Vinului Românesc Ca mâncarea poate înseamna identificarea cu zona stiam bine; ea transmite un sentiment de apartenență și corelare pe care l-am înțeles insa pe deplin abia...

Brasov in doua farfurii

Brasov in doua farfurii

BrasovBrutaria SimpluPlec din centrul cu case tuguiate momumental si merg pe stradute ce ingroapa case pana la braul ferestrei. Portile ermetice ascund acum intrari de masini acolo unde alta data intrau probabil cai, carute, trasuri.  Drumul inseamna case urcate in...

Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud BudapestaO calatorie pentru o cofetarie. Asta-s eu si alta mama nu mai face. Am mers la Budapesta pentru o cofetarie. In logica stelelor Michelin sa bati atata drum pentru un loc inseamna ca are 3 stele. Spoile alert - nu e chiar asa.  Stiu de Gerbaud de...

Retete & bucatari celebri

Prelegere  Retete si bucatari celebri Lector Adriana Sohodoleanu |  Fundatia Calea VictorieiTrăim într-o epocă a bucătăriei savante; produsele şi metodele de a găti din întreaga lume sunt aduse sub reflectoare într-o abordare concomitent ştiinţifică şi emoţională....

Ziua 3. Maramures

Ziua 3. Maramures

In care se vorbeste despre  Breb si alti demoni Aruncati cu pietre, oua sau rosii daca nu sunteti de acord dar eu asta am vazut asta spun.Drumurile sunt adesea proaste si de multe ori aglomerate, dar e bin caci multe portiuni sunt in reparati. Pe varfuri de stalpi...