El camino del foodie

El camino del foodie

Un amic a plecat pe El Camino de Santiago. Și-a găsit drumul și ceea ce îi lipsește, probabil liniște. Când scriu aceste rânduri sunt și eu pe drum – spre Londra, în pelerinaj către Mecca gastronomiei moderne. Dacă Franța știe mâncare franțuzească, Italia gătește come faceva la nonna, iar spaniolii sunt mereu în avangardă, capitala britanică dă tonul când e vorba de tendințe – în cazul de față Sfântul meu Graal a fost Silo, un restaurant zero waste din Hackney. 

Gândit din respect pentru cei ce ne produc mâncarea, mediu și corp, la Silo se mănâncă produse locale, au propria lor moară unde macină grâul Duchesse din care-și fac pâinea, bat untul singuri-singurei și folosesc totul de la animal, adică nose to tail. Bașca fac și băuturi fermentate dacă tot au culturi vii (maia). Mobilierul și mai tot din restaurant este din materiale up-cycled; vesela e din sticle de vin. Marfa sosește în ambalaje refolosibile iar ceea ce rămâne la finalul zilei este natural, deci compostabil. Scopul lor este să demonstreze că un business sustenabil este viabil și din punct de vedere financiar (oferă exclusiv tasting menu la 60 lire, fără băuturi, cu o varianta mai scurtă, de 44 lire, disponibilă între 6-7 pm; pentru un fine dining londonez practică prețuri decente, probabil pentru că-s în Hackey). A fost excelent.

Scopul meu aici este însă să demonstrez că și pelerinajul meu este important, util. Un pelerin trece pe la fiecare bornă și-și pune ștampila în carnețel. Eu merg pe la restaurante să pun lăbuța pe meniu și gura pe mâncare. Pe drum, călătorul face popas să-și odihnească trupul ostenit, eu stomacul lăcomit. Adesea singur, pelegrinul meditează. Ascultă freamătul pădurilor, se minunează de frumusețea lumii, creație divină. Își limpezește mintea. Se deconectează pentru a se reconecta. La masă, singură, eu mestec încet mâncare și idei; nu foamea trupului sau pofta gurii mă aduce acolo. Nu-s vreo gurmandă și nici vreun gourmet sibarit. Ca teoretician văd concepte în farfurie, ideologie în bucătărie, o oglindă a societății; mănânc prin urmare ca să pricep, la fel cum pelerinul merge pentru a-nțelege. 

Hagialicul meu londonez mă educă și mă provoacă. De două ori pe an mă conectez la fine dining, la street food, piețe și artizani, la sanvisuri și ready to eat de supermaket, mâncare taiwaneză și de alte etnii, la cheesecake-ul basque al lui Albert Adria la Café Royal sau la cel japonez la o mâncătorie fără fițe dar cu coadă afară din Covent Garden. 

Toată treaba asta îmi pune în furculiță discursuri despre mediu, clasa, inegalitate, identitate (în special curated image); cuțitul tranșează polemici despre naționalism și influențe, farfuria îmi arată discursul dominant într-o piață în care eating out nu e sărbătoare ci se practică susținut și informat de către o pătură groasă a societății, ceea ce ne dorim și în România. 

La noi pentru o discuție despre zero-waste omul potrivit este chef Mădălina Roman, Gourmet Bikers.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai incercat african?

Trip: Sotrile, acasa la Ingeri si zmei

Trip: Sotrile, acasa la Ingeri si zmei

Ca sa ajungi la Sotrile treci codri de arama (paltini), urci munti pitici (coame de deal, mai degraba) si-ti scalzi privirea in barajul cu nume de copac. 

Am facut drumul acesta saptamana trecuta si ca orice poveste care se respecta la punctul culminant am avut Ingeri si zmei- basme din portelan. 

Aici povestea deviaza caci ingerii si zmeii au aceeasi mama si acelasi tata. In atelierul de ceramica domneste si isca magie Irina Maini de Aur, in Regatul de Afara e rege Ludovic (ministri plenipotentiari si ambasadori scumpi la fata ii sunt Vulpitoi, Norvi si Chocolate; pe primul il vedeti in fotografii dormind in scaun ca-n parlament). 

Am fost acolo pentru a vedea ce le inspira vasele, de unde ies formele delicate, suprapunerile cromatice in care tremura lumina, irezistibilul fragil al ceramicii de autor. 

Am gasit un atelier luminos, vag scandinav amintind poate de perioada in care Irina a fost parte din Ikea, o gradina ca o dumbrava minunata si doi oameni calzi ce mi-au pus compot de pere si sufletul pe masa. Sigur, pisicii au pus si eu umarul la cimentarea relatiei. 

Sotrile, ale carui ciuperci si fructe de padure sunt deja pe mesele restaurantelor neoromanesti via Leontin Alexe, este la 14 km de Campina, mai exact la poarta basmului. Veti mai auzi de el! Ciupercile mele salbatice vin toate de acolo. 

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai bea un punch ca acum trei secole?

Cafe Procope, Paris

Cafe Procope, Paris

Cafe de Procope a fost deschisa in 1686 de un sicilian, Francesco Procopio dei Coltelli pe strada numita atunci Rue des Fosses Saint-Germain, azi Ancienne Comedie Francaise. 
A fost prima cafenea literara si este cea mai veche cafenea din Paris, atragand, gratie bauturilor servite si situarii langa Comedie Francaise, artistii si intelectualii vremii. Cine avea un nume sau vroia sa isi faca unul mergea la Procope. Se zice ca o frecventau  francezii Voltaire, Rousseau, Hugo, Balzac dar si americanul Benjamin Franklin. Aici a fost produsa enciclopedia lui Diderot si d’Alembert. 
Pe timpul revolutiei franceze aici se intalneau Danton, Robespierre si Marat. Mai apoi, un tanar locotenent corsican si-a lasat palaria gaj caci solda nu ii ajungea sa isi plateasca datoriile. Napoleon nu s-a mai intors, se pare, din moment ce palaria ii sta si azi in restaurantul-muzeu ce are inca pe pereti tapetul din 1830. 
wikpedia commons
wikpedia commons
Azi locul are un aer vetust, parca simti praful secolelor. Este fotografiat de mai toti turistii, iar ospatarii sunt obisnuiti sa fie muzeografi part time. Pe mine ma serveste un tanar din fostele colonii franceze; nu se mira ca, la fel ca altii, intru si fac ah, ah, oh, dupa cum n-au reusit sa ma dezvete ai mei acas’. 
Este turistic dar totusi autentic caci este plin de francezi care mananca escargot, beau vin, fac conversatie – lucrurile care au dus masa gastronomica pe lista monumente Unesco. 
Meniul are preparatele casei subliniate. Bibanul de mare a fost bun, desi arata clasic, old school – chelnerii au sorturi albe si veste negre, interioriul e rosu-stacojiu al restaurantelor de altadata, farfuriile-s de pe vremuri adica albe simple usor translucide sub smaltul lucios, nu ceramica aspra, nu texturi mate sau smalt marmorat, nimic modern (personajele de pe pereti s-ar incrunta la asa “re-interpretare”).
La desert iau o cafe liegeois desi nu-s fan cafea; nu o cunosc si e timpul sa-mi repar ignoranta. Mi se aduce o cupa cu de toate peste care ospatarul toarna putina cafea, aratandu-mi cum se consuma preparatul. Nu arata apetisant lichidul care invadeaza inghetata, topeste, maroneste totul. Iau o lingurita si brusc are gust de cofetaria Liliana, de copilarie cu parfe de cafea si inghetata de alune in cupe de metal.
Café liégeois, cunoscuta pe vremuri drept café viennois, nu a aparut in Liege insa a fost redenumit asa drept omagiu adus orasului care a rezistat eroic atacurilor germane cu munitie austriaca in Primul Razboi Mondial. Cupa contine inghetata de cafea, crema chantilly (frisca indulcita vanilata) si cafea rece. La Procope cafeaua e calda, dar – God bless them! – au adaugat creme brulee plus fulgi de migdale. Am tot incercat de atunci si in alte locuri, dar versiunile erau sarace in comparatie.
La Procope nu m-au trecut fiori, senzatii, feeling-uri si quelchechose inefabil dar, la nivel rational, faptul eram intr-un spatiu in care a filosofat Voltaire, s-a pus la cale enciclopedia iluminista ce vroia sa stranga toata cunoasterea lumii in ea, chiar langa palaria lui Napoleon m-a pus pe ganduri si m-a umplut de recunostinta. 
 
La final, o vizita la toaleta m-a directionat spre cabina citoyenne, amintire a revolutiei ce a abolit domnia atat in ordinea sociala cat si in limbaj. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ce/ cate poti face intr-o luna de vacanta?