Recenzie: Casa Tanase

Recenzie: Casa Tanase

Un restaurant nepalez bucurestean 

O bucata de Asie saraca stramutata pe str. Mircea Vulcanescu cu pani puri super gustos si thali imblanzit, usor obosit, lipsit  parca de foc si para; ca muncitorii emigrati aici din Nepal. Departe de casa, iesiti din contextul de apartenenta isi pierd culoarea din obraji. 

 

Un perete de pe terasa, singurul dintr-o bucata, poarta un grafitti in culori intense si distrage atentia. La masa e greu sa ignori fasia imensa de plastic care incearca sa tina curentul departe dar reuseste doar sa ii dea voce si corp, aducandu-i amenintarea mai aproape, ca o respiratie suieratoare a unui bolnav nabadaios. Am putea zice ca la reclama ca e prea autentic, prea ca la tara. Nu ma deranjeaza, am batut Asia si India suficient ca sa stiu ca mancarea buna se isca si (sau mai ales) in oale ciobite si mismatched nu doar in puf de inox si leganat de stele. 

 

Au laasi ca un milkshake, cu sos de ciocolata falsa, si buda (o poveste in sine) in curte. Spatiul este o improvizatie de la un capat la altul pe care o salveaza exotismul meniului, si el o combinatie globalist-suspecta de momos si noodles, spaghetti “alio” olio sau “matrician” cu salata de muraturi, ciorba de fasole, pui teryaki, papanasi si “grulabjamun”. 

 

La desert am luat rasgulla, ospatarita asiatica explicand ca seamana cu ras malai, desertul indian care mi-a ramas la inimioara. Asa e, rasgulla are aceleasi galuste din branzica de casa insa fierte in sirop de zahar, nu in lapte condensat cu sofran, cardamom si alte minunatii. Din acest motiv nu mi-a mers la inimioara. Faptul ca eram singura masa sambata la pranz in zi cu soare nu m-a demotivat. Ceea ce mi-a creat o oarescare uneasiness a fost senzatia de improvizatie, de flux haotic inspre si dinspre incaperi cu destinatie incerta a unor oameni care nu aratau a angajati dar se purtau ca si cum. 

 

Nu cunosc bucataria nepaleza asa incat e posibil ca punand gura pe ea s-o impart in doua cete; ma opresc insa a le numi caci i-as face o nedreptate daca o compar cu mancarea indiana, sri lankeza sau a vecinilor mai din sud-est.  Ca sa ma conving ca merita mers la Casa Tanase va trebui sa ma intorc seara pentru momos, desi pana atunci cel mai probabil mananc la un alt restaurant deschis de si pentru lucratorii nepalezi din Bucuresti.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pan-african in Bucuresti?

Recenzie: Tribes by Nelz

Recenzie: Tribes by Nelz

‘La cat a ramas? la 5?’
‘Nu, la 4’
Era 4 fara cinci cand schimbam mesajele de mai sus cu Cosmin si eram in taxi spre restaurant. Stabilisem sa ne vedem la Tribes by Nelz. Restaurant african. Reactia multora cand aud de un astfel de specific e o strambatura a neincredere. Verbalizata ea duce in zona ‘ce au aia de mancae?’ Pai ceva ceva mananca ca nu am auzit de depopulare prin infometare. Cumva am ajuns sa cred ca daca intrebam 100 de romani ce mananca oanenii in Africa raspunsul va fi galben si curbat. Ceea ce inseamna ca e nevoie de informatie si, desigur, sora ei siameza, deschidere. Altfel, operatia e un succes si pacientul mort.
In drum spre Tribesc am invocat amintirea unor vacante africane nereprezentative (Mauritius, Seychelles, Africa de Sud si Maroc) stiind ca nu-s ce trebuie. Mi-am resuscitat lecturile de socioantropologice pe African food si mai recenta masa etiopiana luata prin UK la un simpozion. Am coborat din taxi cu foame si pofta. Egusi era pe lista mea de prea multa vreme, in categoria fara speranta a o manca la noi. Epur si muove. O are Tribes, ha!
Mi-era foame asa ca i-am scris lui Cosmin ca voi comanda pana vine el egusi, eru/ afanga si orez jollof, sa fie pe masa, urmand sa completeze el cu ce vrea. A fost de acord, cat timp avem burta de vita in farfurii (totul e despre burta acum la el caci pregateste o monografie a schembelei).
Am devorat rapid o placintica cu carne, la timp cat sa nu ma ia cu tremurici. Buna, ca era calda, insa as redresa raportul aluat-umplutura.
Abia dupa aceea am fost eu, cum zice la reclama. Am putut sa vad in jur. Africanitatea se simte discret in local – unul doua tablouri, cateva sculpturi, muzica contemporana. Ospatarita super simpatica mi-a oferit informatii volubila; am
luat un suc de foco (sousop, ceva similar guavei, facut in Tailanda) si am
asigurat-o ca nu este necesar sa comandam si ceva ‘normal, cuminte, vom manca cele comandate.’ Ii explicam ca noi asta facem, mancam orice indiferent de cat de – sau tocmai pentru ca – e diferit de mancarea bunicii. Privirea ei nu lasa dubiu – ii era frica ca nu vom avea ce manca.
Cand a ajuns Cosmin eu am luat vin de palmier, el un Guiness african. Al lui era citric, al meu zeama de sosete fermentate-n bors. Ne-am strambat copios si am bagat furculitele in farfurii.
Efru/ afang/ okoko si inca cateva nume dupa care e cunoscuta Gnetum africanum sunt frunze pe care pentru usurarea exprimarii le voi asemui spanacului. In sos cu carne nu dadeau semne de exotism, poate doar textura lor, modul in care se simteau parca neimblanzite inca pe limba.
Not bad at all.
Egusi multasteptata este o tocana cu carne de vita si multe multe seminte de dovleac maruntite cu un mix de condimente pe care l-am regasit si in eru fara a-l putea identifica. Meniul nu precizeaza tipul de carne si nici traducerile nu par de incredere – egusi se cheama Melon/ egusi dar printre ingrediente nu se regaseste pepenele (seminte de, mai exact).
Burta prezenta in eru i-a dat batai de cap lui Cosmin. Il vad inca cum mesteca, mesteca si tot mesteca – nu era fiarta bine. Si carnea avea aceeasi problema desi intr-o masura mai mica.
Next a fost Nkwobi, piciorul de vaca cu ulei de palmier si ubicuul mix de condimente, contine -si asa trebuie – numai zgarciuri si tendoane. Problema texturii a persistat insa, cele cateva bucati mici era moi, colagen cremos, alunecos si iute; restul insa actiona ca floss pentru dintii lui Cosmin.
Pe acestea le-am mancat cu o galusca-budinca fiarta din faina de manioc si pe care africanii o mananca cu mana pe post de mamaliga, ne-a spus chelnerita.
Intr-un final, intr-un tarziu inexplicabil, a venit si orezul joloff; el e prezent in meniu in mai multe variante iar eu am vrut-o pe cea traditionala despre care ospatarita a spus ca are un orez nativ sau, cum apare in meniu, ‘orez basmatic cu ulei de palmier, mix de condimente si carne de vita’. Faptul ca alergenii sunt cam aceiasi peste tot te pune in incurcatura caci nu dibuiesti usor crustaceele din farfurie (sunt tentata sa cred ca folosesc mini creveti uscati pentru gust, ca-b Asia).
Dupa episodul borsului, parcon, al vinului de palmier, cocktailul Homemade Zobo a spalat palatul; zobo inseamna infuzie de hibiscus cu ghimbir si scortisoara facuta in casa cu ceva alcool; rozul lui si Cosmin au facut casa buna. Eu m-am bucurat de el in varianta cuminte de ice tea.
Per total gustul mancarii incercate de noi nu a fost rau, nivelul mediu de iuteala este suportabil, portiile sunt decente iar platingul ok. Simpatice bolurile cu apa pentru spalat pe maini (ceramica ar fi fiost apreciata mai mult ca plasticul, totusi).
Interiorul are design relativ neutru, terasa scaune confortabile, dar preturile sunt necalibrate cu calitatea mancarii. Ceea ce nu am primit acolo insa si tare as fi vrut este povestea – restaurantul promite bucatarie panafricana, ceva foarte exotic (a se citi nefamiliar) si prin urmare ar ajuta succinte plasari geografice, descrieri mai ample ale preparatelor .
Africa e mare si diversa ca geografie, etniii, religii si istorie. Vreau sa vad, sa invat asta din meniu pentru ca un restaurant etnic este o expresie culturala a unui spatiu. E clar ca prima data mergem la african, peruan, indonezian, etc ca la o expozitie, ca la un muzeu al experientelor. Nu foamea trupului ne aduce acolo prima data, ci apetitul muntii, curiozitatea. Prin urmare vizitatorul are nevoie de instructiuni, ghidaj. La Tribes se schimba meniul curand, voi merge iar pentru ca inca am curiozitate si apetit.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un turcesc bun la Constanta?

Micro-recenzie: Sofra

Micro-recenzie: Sofra

‘Vezi ca nu se vorbeste romaneste acolo’ am fost atentionata. M-am gandit instant la ospatari nepalezi sau din Sri Lanka dar nu, la nici 250 km de Bucuresti, la intrarea in Mamaia am gasit o bucatica de Turcie. Cu siraguri felii de vinete si ardei uscati atarnate de tavan, sish kepapuri asteptand cuminti pe lame ascutite si ospatari veseli, turci. 

Lahmacun – il simti crocant cu buricul degetelor, se rupe cu zgomot fin si clar articulat dar toppingul atenueaza sunetul ca o perna ce amortizeaza un glonte de pistol. Un paradox care ma lasa nedumerita – cum poti manca ceva atat de subtire si totusi sa te saturi?

Firin beiti este o rulada cu carne de oaie mancata cu iaurt, miere si, desigur, un ardei iute copt. Am stiut ca am facut alegerea corecta inca de cand am vazut ospatarul zambind pe sub mustata cand mi-a luat comanda. Delicios! 

Firin sutlag excelent, mai lichid ca in alte parti, matasos si aromat. 

Exista in meniu o sectiune de kebapuri speciale din vita maturata (aflata in frigidere in zona de take away). 

Sofra, Hotel Oxford Constanta.

Afiet olsun. 

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Micro-recenzie: Los Amantes

Micro-recenzie: Los Amantes

Restaurantul Los amantes m-a facut sa ma gandesc la diferenta intre bistro si fast food.

Locul este simpatic colorat, atmosfera vivace si am avut cel mai prietenos-amuzant service din Bucuresti. Era sambata si soarele intindea zambete din pielea celor iesiti pe Victoriei. Dupa o expozitie de acuarele in apropiere un pranz mexican promitea note picante si o margarita rece.

Am incercat sa comandam cat mai multe si mai variate; asa am facut si am primit mai mult decat puteam duce. Portiile sunt mari, sosurile numeroase si la liber.
Chimichangas, cu care am inceput, au fost excelente; gust plin, bogatie de arome si texturi, o bucurie. Dupa au venit burrito si gorditas/ tostadas (nu mai stiu, margarita, bat-o vina). Primul avea miros de ars, despre a doua nu imi amintesc nimic. La acel moment, bine ghiftuita cu chimichanga si cei mai buni cartofi prajiti din ultima vreme, amortita de o margarita, luptam sa disting diferente. Chimichangas inseamna tortilla deep fried cu carne, orez, porumb si jalapeno. Burrito era cu tortilla pe plita, pulled pork nu prea savuros si usor atos, orez, salsa de tomate si Pico. Ultimul fel consta in pretty much aceleasi ingrediente. Vanam deosebiri ca-n jocurile cu imagini similare si nu prea. Bine, mai si radeam ca nebunele in timpul asta.
Mai tarziu, logic, m-am intristat; margarita is known to do that. Cumva e trist cand o bucatarie este redusa la cateva preparate emblematice; stereotipiile limiteaza cunoasterea si mie tare-mi place sa explorez. Situatia aceasta nu se intampla doar la Los amantes; cam peste tot bucataria mexicana este restransa la un meniu mai degraba de fast food, redundant in queso, fasole rosie, carnita, porumb si salsa rulate strans intr-o tortilla. Astept un restaurant cu mole, pozole, tamales, cochinita pibil si huevos rancheros.
O alta varianta de mexican am incercat la Londra; provocarea auto-impusa de echipa Kol fiind sa gateasca mexican fara 90% din produse importate din tara-mama (think ananas ‘contrafacut’ din telina). Povestea toata aici.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un mexican bun la Londra?

Amarin, un irakian in Bucuresti

Amarin, un irakian in Bucuresti

Cum m-am pacalit de Ramadan si mi-a placut

Imi doream de mult sa prind un Iftar, o masa de seara luata de credinciosi in timpul Ramadanului si pentru ca s-a suprapus ba cu postul nostru, ba cu plecari din oras nu am reusit. Pusesem ochii pe un restaurant irakian care avea bufet in fiecare seara, ceea ce, sa recunoastem, da dureri temporare de burta prea plina dar si satisfactia diversitatii culinare.

Nu am prins Iftarul dar m-am gandit eu ca prima seara de dupa Ramadan o sa fie cu veselie, mancare si posibilitatea ca etnograful din mine sa vada bucuria si practicile asociate sarbatorii majore musulmane in mediul lor.
Cum socoteala de acasa nu se pupa cu cea din targ la restaurant era aproape nimeni si liniste. Am primit insa ceaiul casei si meniuri doldora de mancaruri nestiute asa ca nu m-am bosumflat. Eroarea de calcul facuta? La mintea cocosului – Ramadanul s-a terminat si a fost sarbatorit dimineata, dupa slujba (ca doar si noi mancam in noaptea de Paste, dupa biserica si nu asteptam dimineata).
Nfine, eu m-am bucurat tare sa descopar preparate noi. There’s more to life than kebab, arayes, suciug si kofte. Irakienii au mult miel in rasoluri si tocanite insotite de orez care trebuie explorate lingura cu lingura. Am luat qouzi sham (care, din vagi cunostinte de araba imi suna a localizare geografica, numele facand referire la vechiul nume al Levantului, Greater Syria). M-a tras infatisarea si tehnica de coacere – orez, fidea si pui cu arahide, mazare si condimente invelite in aluat si coapte apoi. Invelisul pastreaza arome si umiditate, protejeaza umplutura. Bun, mai ales insotit de jajic, sosul de iaurt si castraveti gasit aproape sub acelasi nume si in Turcia vecina Irakului.
Bamele cu miel au fost si ele gustoase, dar ce a impresionat cel mai tare a fost rasolul de miel kurd, cu ceapa caramelizata si orez (acesta fiind garnitura pentru mai toate preparatele). Este suculent, imens, cu un sos gustos si ceapa indelung indulcita de foc.
Au ramas multe noutati neincercate in meniu (dliemie, kubba, qeema, mandi cu miel sau pui) si trebuie sa ma intorc. Cel mai tare ma intriga tashrib, un preparat al carui nume aduce cu tahrid, mancarea preferata a profetului. Pe curand, deci, la Amarin.
Amarin, Splaiul Independentei 42-44, Bucuresti
PS: Numim mancare libaneza cam orice incepe cu hummus la entree si se termina cu kashta sau kunefe ca desert. Intre ele mutabal, shanklis, kebab, sugiuc; cu orez, lipie si tabbouleh. Insa nu numai libanezii mananca fattoush si cele de mai sus; tot Orientul Mijlociu le pune pe masa (israelienii si ei) si culmea ca, desi au si ai lor tarata umflata de nationalism, nu spune unul ca hummusul nu e libanez/ iordanian/ israelian pentru ca l-a mestecat alta natie inainte, ci toti trag pe spuza lor orice, ba se si intrec in Guinness Book in ceeea ce a devenit cunoscut ca ‘razboaiele hummusului’.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Sa vorbim despre evaziune

Sa vorbim despre evaziune

Pe bune

Sa vorbim despre evaziune fiscala

Nu fac apologia micului antreprenor cu hartii in regula, dar …

….acum ca sarbatorile au trecut, cozonacul s-a depus pe abdomen si rezolutiile de An Nou au palit ca niste stele cazatoare ce sunt, sa vorbim putin despre evaziune fiscala. Nu de alta, dar iata ca vin alte sarbatori, alti cozonaci.

Vreau sa vorbim nu despre uitarea bonului fiscal ci despre o uitare care o precede pe aceasta –  uitarea inregistrarii ca persoana jurídica, basca autorizatiile necesare.

Spre mirarea Domniilor voastre sa stiti ca exista oameni care fac prajituri, cercei, cursuri de parenting, coaching, fuste si consultanta social media acasa si le vand la negru. Ilegal, cum s-ar spune. Daca acestia nu detin o firma cu acel obiect de activitate ei nu sunt autorizati sa produca ceea ce vand si da, nu sunt nici impozitati pentru ceea ce incaseaza. Eu nu am nimic cu ei, ci cu cei care le cumpara produsele si serviciile si, dintre acestia, doar cu cei care vor o tara ca afara. Pentru ca stiu ca, in teorie sau de forma macar, imi vor da dreptate – o tara ca afara nu se construieste cu standarde duble, cu eludat taxe sau favorizat evazionistii oricat de mici ar parea.

Si reactia este – hai, ma, cat poate sa se imbogateasca din niste prajituri? Pai daca accepti ca patronul de cofetarie legala se poate imbogati, nesimtitul, cu tot cu chirii, taxe si salarii platite pe sponci, de ce nu s-ar imbogati/ trai bine cel/ cea care nu are aceste mici neplaceri cerute de lege?

Economia subterana a prajturilor este semnificativa, chiar daca nu pare. In sezon de nunti la final de saptamana Facebook-ul e plin de frigidere doldora de torturi si candy baruri. In cuvinte mai simple – fiecare frigider plin aduce o suma substantiala – inmultiti 80 Ron/ kg cu, sa zicem, 10 kg. O nunta insa nu se tine cu doar 10 kg de tort si, de multe ori, cofetariile-din-bucatarie au mai multe evenimente in acelasi weekend. Din aceste sume se scad materia prima, factura la electricitate si cam atat – restul ramane in buzunarul antreprenorului istet care nu plateste chirie, salarii, tva, taxe si impozite, analize micro-biologice, licente audio, etc.  Deci, cum sta treaba? Aha.

Cand cumperi ceva la negru nu te gandi ca trimiti copilul familiei la scoala, gandeste-te ca il inveti pe copilul acela ca este ok sa faci bani ignorand legea si pe cei care o respecta.

Celor care gandesc ca statul a dezamagit le spun doar ca-i musai sa comparam mere cu mere si sa jucam toti dupa aceleasi reguli; iar daca acestea nu ne plac, sa gasim cai civilizate si legale prin care sa le schimbam.

Nu mai promovati “afaceri” ilegale – daca nu bate bon fiscal pe care scrie cozonac e ilegal, da.

Daca pe factura scrie “servicii” tortul acela e foarte posibil realizat de cineva care nu e autorizat sa produca, vanda torturi. Daca sunteti in dubiu uitati-va pe profilul ofertantului pe social media – e dessert shop dar are ca date de contact doar DM/WhatsApp? Intrebati-i daca dau bon fiscal si declaratie de conformitate.

Aceasta din urma garanteaza ca produsul a fost pregatit cu respectarea legislatiei sanitar-veterinare intr-o unitate autorizata de ANSVSA (ex DSV). In Romania legea nu permite realizarea de produse alimentare acasa/ in spatii neautorizate. In UK si alte tari se poate gati si vinde de acasa dar tot exista autorizari, reguli si controale. Acasa poate insemna curatenie-farmacie, nu neg; insa la fel de bine poate insemna pisica, catel, tort tinut in acelasi frigider cu ciulamaua sau pregatit intre un spalat la fund si o alaptare. Nu generalizez, sunt convinsa ca multi evazionisti lucreaza cu grija, ba multi au spatii separate, semi-profesionale.  Si unitatile alimentare autorizate au probleme cu igiena si food safety, dar ei sunt sanctionati pentru toxiinfectii si alte ciume. Stiati ca in cazul unui candy bar cofetaria trebuie sa pastreze probe din fiecare produs cateva zile dupa eveniment? Sau ca restaurantul, gradinita, sala de evenimente nu au voie sa primeasca produse alimentare din exterior fara declaratie de conformitate? Suntem cetateni europeni, sa ne cunoastem deci drepturile si sa invam ce asteptari sa avem de noi si de la ceilalti.

Cand aveam cofetarie stiam ca interlocutorii mei zambesc politicos cand ridic problema evaziunii celor ce fac prajituri acasa. Se gandeau ca iritarea mea are legatura cu diferenta de pret si deci concurenta pe care mi-o fac. Pentru mine era si este o chestiune de principiu, de corectitudine, legalitate si chiar sanatate; nu degeaba exista legi pentru alimentatia publica inca din sec XVI sau mai devreme. Ei, acum nu mai am cofetarie, prin urmare strugurii nu au cum sa fie acri. Asa ca revin si intreb si eu, boieri Dumneavoastra – de ce incurajam prin consum astfel de practici?

Fiscal ne furam caciula; taxele neplatite se regasesc in spitale, scoli, strazi, toate jalnice sau sublime in inexistenta lor (da, stiu, statul nu face nimic, politicienii baga banii aia in buzunar, etc). Dar acolo ar trebui sa se duca banii nostri cand se duc, asta e telul.

Moral – daca tot dam cu piatra in paiul din ochiul altuia, hai sa ne uitam in oglinda. Cand cumparam de la cineva care nu da bon fiscal, are angajati la negru sau/ si pe contract minim, etc cat de corecti suntem? Si daca nu se compara evaziunea de milioane cu cea de zeci sau sute de lei va dau tema de gandire – furam un ou sau un bou?  pic cu pic se umple marea?

Cand cumparam de la producatori care nu au facut efortul de a se inregistra si autoriza juridic, de a amenaja si aviza un spatiu de productie, de a plati salarii cu carte de munca ce incurajam? Un mic producator sa se exprime liber? Un om fara capital faca un ban cinstit pentru el si familia lui?

Eu vad acolo o incurajare a incalcarii legii si o subminare a celor care joaca dupa reguli. Nu putem avea o societate sanatoasa nu daca actionam cu standarde duble.

#rant

O parere strict personal long overdue.