Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud Budapesta

O calatorie pentru o cofetarie. Asta-s eu si alta mama nu mai face. 

Am mers la Budapesta pentru o cofetarie. In logica stelelor Michelin sa bati atata drum pentru un loc inseamna ca are 3 stele. Spoile alert – nu e chiar asa.

 

Stiu de Gerbaud de ceva vreme. Cofetarie deschisa in 1858 de Henrik Kugler ale carui torte si mignons sunt apreciate de budapestani incat proprieterul merge la Paris si cauta un asociat cu care sa dezvolte afacerea. Ii este recomandat Emile Gerbaud, tanar si talentat profesionist intr-ale cofetariei. La inceput de secol XX Gerbaud cucerise deja capitala, pe care o invatase cu limbi de pisica trase in ciocolata si bonbons cu visine in cognac. Cofetaria ajunge in timp unul din punctele forte ale gastronomiei maghiare.
Prima prajitura Gerbaud pe care am
mancat-o (acesta fiind si numele ei, nu doar al cofetariei) a fost intr-un sat din Harghita. Blat untos, nuci, gem caise totul tras in ciocolata. Era la caserola de plastic si asta spune tot. Mai tarziu, intr-o seara am facut o varianta dintr-o carte veche de bucate, Sanda Marin sau Silvia Jurcovan (reteta numita Jerbo). Ntz. Oi fi gresit eu ceva. O fi o prajitura batranicioasa care nu ma convinge pe mine.

Fast forward septembrie 2021. Caut loc de parcare unde sa poti plati cu cardul. Alerg pe strazile ce inca nu se dezmeticisera si unde vanzatorii deschideau usile cascand. Merg cu un ochi in Waze si altul pe cladiri. Sunt minunate. Ajungem in fata cofetariei si-mi dau seama ca am ocolit pret de vreo cinci minute.
Ne asezam la masa pe terasa. Prima dezamagire. Frumusetea acestor cofetarii vechi sta si in decorul interior; cladirile pastreaza glam-ul si grandoarea fin-de-siecle originala si aerul de vechi pastrat de mobilierul de lemn masiv maron-roscat iti da un fior cucernic. Esti intr-o catedrala a industriei. 
Stam la terasa pentru ca inauntru e interzis. Ok. Asta nu inseamna ca nu pot merge la baie (sic). Fotografiez mental si cu telefonul tot ce prind. Merg incet ca sa inspir istorie.

 

Comandam un Dobos si o Esterhazy, plus doua Gerbaud la pachet, niste pogacsa si un corn cu magiun. Selectiile de prajituri de pe site nu sunt disponibile iar asta face ca esafodajul meu logistic de transport in Romania cu masina pret de opt ore pica.

Gustam cu speranta. Speranta moare discret. Inghit cu un nod o lingura cu multa crema banala de unt si decid sa sparg gheata. Cum e Dobosul tau? A mea nu prea e cine stie ce. Al vostru era mult peste, imi raspunde ciudos my significant other. L-am carat la Budapesta pentru asta. A condus la Budapesta pentru asta.
Cand aveam cofetaria Biscuit Dobosul era primul care disparea din vitrina. Acasa e cel mai cerut desert. Iar despre Esterhazy o clienta din Austria a zis ca il facem mai bun ca acolo. Nu am crezut-o, oamenii exagereaza din prietenie. Daca zicea ca e mai bun ca la Gerbaud as crede-o acum.
Am terminat politicos prajiturile si am platit la casa ce luam pentru drum. Am aruncat o ultima privire salonului cu tavan pictat si draperii grele si am suspinat. Bine ca imi ramane Demmel la Viena.
Am iesit cu sacosa in mana, wearing all black si sporting un mers usor saltat (exaltat) precum Beyonce in Crazy in love, zau daca stiu de ce. Probabil ca dupa doi ani de la inchidere, Biscuitul inca ma mai face mandra.

Supa de visine

Am luat supa de visine la un bistro din Pesta. Era dulce-acrisor si avea gust de bat de  scortisoara fiert indelung. Oare mama, munteanca strasnica cu ciorba acra-n sange, s-ar declara multumita ca in sfarsit am mancat si eu o zeama seara la cina? 

  • Da, supa de visine tine loc de ciorba 35% 35%
  • Ha ha ce gluma buna 76% 76%

Slow Food propune votul cu furculita

Slow Food propune votul cu furculita

Reportaj:

Salonul Terra Madre 2016

Slow Food propune votul cu furculita. 

Terra Madre Salone del Gusto, evenimentul cu cea mai mare amploare a mişcării slow food, a avut loc anul acesta (2016) la sfârşit de septembrie la Torino, în Italia. Am participat ca delegat din partea Slow Food Valahia Gusturilor.

141 de ţări membre au fost acolo cu reprezentanţi în costume naţionale, standuri cu produse agro-alimentare tradiţionale şi feluri de mâncare reprezentative. În paralel, ateliere de gătit şi educaţie, workshop‑uri, conferinţe şi forumuri ce abordează mâncarea din punct de vedere economic, politic, ecologic şi cultural. Parcul Valentino a fost principalul teatru de operaţiuni, locul unde standurile naţionale au ocupat sistematic şi apetisant aleile. 

Atmosfera aducea aminte de Moşii la Ion Luca Caragiale… biscuiţi cantucci din Italia. Sandalwood cu aceto balsamico şi sare, la standul australian (au gust de nucă şi textură de unt rece). Fasole albă, pestriţă, pitică. Torta di pistacchio din Bronte. Pasta de fistic, pesto de fistic. Fistic crud, prăjit, măcinat. Fistic. Sicilia. Canoli. Cassata. Cozi imense zi de zi la standuri. Susianelle viterbese, adică cârnaţi de porc cu portocală şi fenel, după o veche reţetă etruscă. Porc sub formă de salam, salsiccia, şunci, jamboane şi alte cele.

Parmezan şi mii de feluri de brânză. „Non lo diamo a nessuno“, aud în spate. „Nu dăm nimănui din ea“.

Bere de castane de la Piccolo Berrificio Clandestino. Beri artizanale multe şi cu denumiri sugestive. Usturoi copt vândut de un neamţ înalt care îmbrăţişează oamenii smotocindu-i în barba de Moş Crăciun. Mosto cotto – must fiert, redus până la consistenţa unei mieri.

Degustări de vin la Universitatea din Polenzo. Capră garganică – roşcată şi mândră. Caş afumat. Ricotta dulce. „Aaaaa!“ Oamenii suspină când trec pe lângă alte şi alte calupuri de brânză.

Un voluntar italian care îmi explică cum să ajung la paradă lucrează la UniCredit şi merge de ani de zile cu treabă la Iaşi. Ceaiuri, ierburi, plante. Aceto balsamico di Modena de la case ce fac oţet din 1800. Alune de pădure de Piemont, cel mai delicios snack posibil, 3 euro corneţelul. Panificaţie italiană. Murături şi conserve. Greci care cântă vesel din acordeon. Melci vii. Fursecuri. Şofran cultivat în Italia, Spania şi Afganistan. Cumpărat bulbi? Bifat! Vă ţin la curent cu evoluţia noii culturi.

Fructe uscate, confiate, proaspete. Peşte la fel. Botarga. Un mistreţ împăiat şi cu ochelari de soare. Dulceaţă de ceapă blondă, de ardei iute şi de citrice. Portocale, bergamote – dulceaţă, gem, suc, sirop. Panforte. Cremă de slănină – unsoare, adică. Trufe şi hribi italieneşti pe patru categorii de calitate, respectiv preţ (multe aduse din România, fără doar şi poate). Migdale. Năut. Într-un muzeu, o expoziţie de instalaţii fantasmagorice realizate din oase de vacă sculptate de un pacient al unei case de nebuni pe la sfârşit de 1800.

„Dove cazzo devo andare? Dov’e Piemonte?“ Oamenii iau în serios incursiunea printre standuri.

Spaghetti, tortelloni, picioare de porc maturate luni întregi, parmezan DOCG, scamorza. Primarul din Bazna, Sibiu, a terminat repede de vândut slănina de porc şi ne povesteşte despre lichiu săsesc şi despre o carte de bucate săseşti scrisă de o doamnă din sat.

Uleiuri de măsline virgine şi extravirgine, cu cel din Toscana vândut, pe nedrept, mai bine decât cel pugliez; degustări de 3-4 feluri la fiecare stand în linie dreaptă de kilometri. Ceapă, cartofi mov şi ciocolată. Măsline – taggiasca sunt de departe cele mai bune – uitaţi de kalamata.

Miere. O serie de întâlniri şi workshopuri despre albine şi rolul lor în ecosistem. O piramidă de borcănele de miere lângă o barcă purtată de personaje cu chip rămas necunoscut. Frustrant. Workshop de confiere a fructelor şi legumelor – dacă găsiţi, luaţi cu încredere roşii cherry confiate. Minunate! Zona de street food pe malul fluviului Po, cu arancini, arrosticini, bombetta, măsline pane şi bere. Multă bere.

Oameni în costume naţionale. Frumoşi. Coloraţi. Veseli. Un turn Babel de limbi, mâncare şi culoare.

În piaţa San Carlo cumpăr o verticală de brânză maturată timp de 5 ani, 8 ani, respectiv 10 ani, cu gust din ce în ce mai puternic şi mai uscat. O bunicuţă înşiră roşii cherry pe o sfoară, realizând ciorchini ochioşi. Linişte. Soare blând. Brânză cu caracter. Cumpărători gălăgioşi.

Pe Via del Po, organizatorii au concentrat zona de gelato artizanal – poţi degusta în paralel câte două soiuri ale aceluiaşi ingredient: fistic de Bronte şi fistic sicilian non-brontez, două tipuri de ciocolată, cafea şi mere, lămâie amalfitană vs siciliană. Pe lângă fistic, am gustat şi farina bona (mălai) din Elveţia în combinaţie cu o îngheţată de brânză de capră piemonteză. Delicios.

Mai departe. Afumătoare pe roţi şi cârnaţi sfârâind mai peste tot la standurile din Europa Centrală. Nu se lasă nici ‘nduja, cârnatul sicilian care aduce lacrimi în ochi şi pişcături pe limbă, başca îţi desfundă nasul. Făcut din carne de porc şi chili, mai mult chili decât carne, căci este de fapt un by-product.

Africani cu tobe şi poftă de dans. Parada popoarelor prin centrul oraşului cu steaguri, costume naţionale şi sloganuri în favoarea mâncării curate, diversificate, proaspete şi bune.

Calabria, Mauritania, Spania, Afganistan, Iordania, Lazio, Franţa, Cehia, Finlanda, Australia – zeci de regiuni şi ţări aranjate pe zone, vizitate sistematic, degustate pe-ndelete, asimilate haotic.

Calabria, Mauritania, Spania, Afganistan, Iordania, Lazio, Franţa, Cehia, Finlanda, Australia – zeci de regiuni şi ţări aranjate pe zone, vizitate sistematic, degustate pe-ndelete, asimilate haotic.

Si in mijlocul a ceea ce pare haos sali linistite sali pline cu oameni tacuti, sorbind cuvintele lui Alice Waters de la legendarul Chez Panisse  si Serge Latouche, despre gradinile de legume din scoli si degrowth ca noua paradagma.

Cultura la farfurie

Cultura la farfurie

Cultura la farfuriela radio romania culturalEp. 1. Tzatziki si familia lui transculturala Sigur ai mancat tzatziki. Ce poate fi mai grecesc ca tzatziki? Uite ca eu spun ca nu a fost intotdeauna grecesc. Daca ai fost cumva si prin Bulgaria ai mancat tarator; eu l-am...

Casa Timis, Prahova

Casa Timis, Prahova

Ce este și cum arată un meniu bazat pe terroir.Cum am petrecut Ziua Națională a Gastronomiei și Vinului Românesc Ca mâncarea poate înseamna identificarea cu zona stiam bine; ea transmite un sentiment de apartenență și corelare pe care l-am înțeles insa pe deplin abia...

Brasov in doua farfurii

Brasov in doua farfurii

BrasovBrutaria SimpluPlec din centrul cu case tuguiate momumental si merg pe stradute ce ingroapa case pana la braul ferestrei. Portile ermetice ascund acum intrari de masini acolo unde alta data intrau probabil cai, carute, trasuri.  Drumul inseamna case urcate in...

Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud BudapestaO calatorie pentru o cofetarie. Asta-s eu si alta mama nu mai face. Am mers la Budapesta pentru o cofetarie. In logica stelelor Michelin sa bati atata drum pentru un loc inseamna ca are 3 stele. Spoile alert - nu e chiar asa.  Stiu de Gerbaud de...

Retete & bucatari celebri

Prelegere  Retete si bucatari celebri Lector Adriana Sohodoleanu |  Fundatia Calea VictorieiTrăim într-o epocă a bucătăriei savante; produsele şi metodele de a găti din întreaga lume sunt aduse sub reflectoare într-o abordare concomitent ştiinţifică şi emoţională....

Ziua 3. Maramures

Ziua 3. Maramures

In care se vorbeste despre  Breb si alti demoni Aruncati cu pietre, oua sau rosii daca nu sunteti de acord dar eu asta am vazut asta spun.Drumurile sunt adesea proaste si de multe ori aglomerate, dar e bin caci multe portiuni sunt in reparati. Pe varfuri de stalpi...

Pe langa Athos. 2019

Pe langa Athos. 2019

In vila inchiriata pe o colina ce da intr-un golf cuminte ne intampina un cos cu oua rosii si iepurasi de ciocolata. Cele patruzeci de oua de tara aduse cu noi se uita rusinate la ele. Suntem in Grecia, ortodoxia e la ea acasa, cum de ne-am indoit?

 

         

Stam langa Ouranopoli, satul-statiune de unde-si iau oamenii (adica barbatii) permisul de acces pe munte, o viza numita diamonitirion. Din acest port se imbarca apoi pe feribot, singura cale de acces permisa turistilor. Pentru partea femeiasca ramasa la mal (un fel de lasare rusinoasa la vatra pe motiv de pacat originar) locul e plin de ispite la mai mult sau mai putin de 30 de arginti; magazinutele de suveniruri vand de toate: icoane ferecate in metale stralucitoare, tocatoare, castroane si linguri din lemn de maslin, bijuterii opulente si candele, plus multe masline stoarse, pasta, intregi rotofeie sau zbarcite, stafidite, delicioase.
Mai sunt si magneti multi, prosoape, cosmetice pe baza de ulei de masline si ierburi, papuci cu ciucuri, condimente, saruri de bucatarie, trahana – cumpar si eu o punga zambind la amintirea unui Trahanache de demult, din lecturi de adolescenta. Pentru cei care nu au intors pe toate partile comicul de nume caragelian precizez ca trahanaua este un aluat facut la baza din faina si iaurt, lasat sa fermenteze si apoi sa se usuce; se pastreaza luni de zile sub forma de firimituri/ pesmet din care se face la nevoie si dupa gust supa cu apa, lapte sau stoc.
(sursa: http://mag.politismosmuseum.org/healthy-foods-trahanas/)
Suntem aici pentru Paste asa ca in noaptea de inviere mergem la o bisericuta de maicute situata intre sate pe un drum de costisa pietruit. Ajungem acolo cu circa jumatate de ora inainte de miezul noptii si intram intr-o curte tacuta ce adaposteste o bisericuta noua. Inauntru sunt cativa localnici, un diacon cu parul ca pana corbului si nicio maicuta. In altar se vede o codita de preot grizonat care se pregateste pentru slujba. Diaconul canta monoton si bizantin si doar pe alocuri mi se pare ca recunosc linia melodica. Ma uit la vecini – observatie participativa pana la un punct cu urme de abordare etnometodologica. Se sta pe scaune ca la spectacol si suntem invitati si noi sa luam loc. Nu putem, ramanem drepti; acasa slujba se duce pe picioare. Sunt nu mai mult de 15-20 de persoane de diverse varste insa toti imbracati elegant. Pe la fara un sfert iese preotul si se alatura diaconului. Imi fac rugaciunile si ma uit pe pereti incercand sa descifrez numele sfintilor si martirilor pictati cu corectitudine stoica. Mai apar inca cativa oameni si un tanc la 2-3 ani cu parul blonzit de soare se plimba prin padurea de picioare. Ceasul arata fara cinci. Canturile continua liniar cu mici variatii si apoi fara vreo avertizare preotul imparte lumina. Luam unii de la altii si ne luam unii dupa altii indreptandu-ne spre iesire intr-un exod vorbit-soptit. Afara preotul se intoarce cu fata la noi si canta. Izbucnesc artificii si il acopera complet; el continua aparent netulburat, la fel si artificiile. Pe cerul opus noua se vad altele, intreaga zona sarbatoreste. Mi se pare ca sunt puse de hotelul de cinci stele din apropiere si-mi reprim greu, pe jumatate, un gand de bestelire. Niciodata nu este un moment bun pentru a-l judeca pe celalt, iar noapte de inviere cu atat mai putin. Scantei ajung si-n primele randuri de enoriasi, dar nu isca prea multe soapte. Grecii se intorc unii spre altii, se pupa pe obraz si isi spun Christos anesti! Un domn cu prestanta imi spune si mie, ma blochez si raspund in romana. Radem amandoi, uniti deasupra unei lumanari. Christos a inviat in greaca anul acesta, dar speranta nu are nevoie de cuvinte.
Miroase a primavara cand plecam tacuti spre masina. Abia dupa cateva minute se leaga jenata o conversatie pe tema artificiilor. Toti ceilalti sunt vehementi, au fost puse de biserica. Parintele Iacob, care ne va acompania la intoarcerea in tara, va confirma ulterior si ne va spune ca se mai trage si cu arma uneori. De la el voi afla si ca biserica este administrata de o singura maicuta, care insa de Paste era la Ierusalim.
De la slujba plecam spre restaurant unde Sava ne asteapta cu masa pusa. Sava e un grec ca bradul, tanar si barbos ce tine Kokkinos, un restaurant fain in Ouranopoli. In seara aceasta meniul este traditional. Punem lumanarile, unele inca aprinse, in pahare si incepem sa ciocnim oua, sa le cojim si sa le mancam cu usoare oftaturi de placere – unii au tinut post. Se cere otet, se primeste lamaie si se face din ou o salata simpla stropita cu ce altceva decat ulei de masline.
In meniu este desigur magiritsa – supa traditionala de Paste, cu orez, mult marar si maruntaie de miel, acrita si ingrosata cu avgolemono, sosul pe baza de ou si lamaie. Culoarea nu e apetisanta, ducand mai mult spre gri decat verde dar ma surprind ocolind atenta carnea si savurand lichidul gros. Mai sunt taramasalata si skordalia, piure rece de cartof cu ulei, lamaie si usturoi (scordoleaua noastra e din aceeasi familie ce cunoaste si imbogatiri cu peste, nuci, masline, etc). Totul cu paine prajita stropita abundent cu ulei de masline si salata de marole cu lamaie.
Vine apoi mielul cu cartofi la cuptor. Mi se spune ca e super bun, dar il sar. Iau doar cativa cartofi si ii compar cu ai mamei. Sava imi spune ca are si kokoretsi si-mi vede sclipirea din ochi cand intreb daca e vorba despre frigarui de intestine. Ele sunt. Le stiu din lecturi si excursii la Istabul unde insa nu am indraznit sa le incerc vreodata. Acum am mai crescut asa ca incuviintez. Frigaruile lui Sava arata bine, intestinele curatate impecabil sunt rumenite peste ficat de miel. Vlad Macri scrie in a sa Stufat sau Estouffade ca kokoretsi sunt corespondentul drobului nostru.
Ma gandesc la ciorba de mate de morun mentionata de Radu Anton Roman si la acel creat a la charentaise (mate si felii de sturion marinate, apoi prajite in unt si la final fierte in lichidul de marinare, cf Vlad Macri). Pe langa acestea, kokoretsi par chiar palatabile. Gust cateva bucatele de mate si mi se par bune, cu usor gust de unt sau lapte. Nu termin totusi portia si prefer sa rontai tsoureki, desert traditional impletit din aluat de brioche mai putin bogat in gust ca um cozonac si fara umplutura, doar cu susan alb deasupra. Se bea vin si retsina.
Mergem adormiti spre casa. Dimineata ma trezesc devreme si primul gand e sa pun o moneda de doi euro intr-o canita; o umplu cu apa si scufund un ou rosu. Imi dau pe obraz cu oul intr-o atingere usoara asa cum m-a invatat tata. Sa fim sanatosi!

Dor de Dublin

Dublin inseamna multe lucruri pentru Biscuit si faptul ca unul din primele torturi ale colectiei noastre Dor de vacanta vine de acolo e doar unul din motivele pentru care ne e drag. In Dublin am ajuns pentru un concert Rammstein, concertele rock fiind unul din pretextele pentru a cutreiera locuri noi. Daca planuiti sa mergeti in Dublin sigur veti avea propriul vostru to do, dar nu ar strica sa puneti pe lista si urmatoarele:

  • podurile lui Calatrava numite cum altfel decat Samuel Beckett si James Joyce
  • Temple Bar, zona in care ajungi sa iubesti barurile si irlandezii
  • orice tocanita de cartofi si vita, orice supa de cartofi si peste (cartofii sunt strans legati de istoria Irlandei, aparand pana si in numele Irish Potato Famine din 1845-1849, fenomen care a ucis peste un milion de oameni si a dus la emigrarea inca unuia).
  • fabrica Jameson si fabrica-muzeu Guiness, cea din urma pe cateva etaje cu exponate foarte interesante si interactive (bonus: un etaj are food stations la care degusti paine cu Guiness, somon cu Guiness si brownies cu Guiness si pleci si cu retete acasa).
  • Howth, un mic port-suburbie a Dublinului, cu mici restaurante excelente si unde poti vedea caini discutand infocat cu foci, desigur (bad pun intended); noi am vazut.

Acestea fiind spuse, pana ajungeti in Dublin puteti sa dati o fuga pana la Biscuit azi 14 noiembrie, 2018 caci avem Dor de Dublin, tortul inspirat de Jameson, Guiness si Baileys, trei prieteni irlandezi.

Londra. 2017

Londra. 2017

O iubesc.

Pentru toate pietele ei, de food si nu numai. Dupa all time favourites Borough si Maltby Street, de data aceasta am incercat Portobello, unde mi-a ramas cate un gand agatat de fiecare furculita de desert din argint si fildes vazuta; si au fost multe. Si multi turisti, mult prea multi. Dar super piata de food, cu standuri cu pierogi poloneze, gogosi jamaicane cu peste sarat, taietei asiatici si snackuri portugheze si cate si mai cate din nspe tari si continente.

pentru ca parca nicaieri nu exista atatea petunii si atata verdeata dezordonata si proaspata; e si ploaia buna la ceva. Si pentru ca pub-urile traditionale si cladirile din caramida nu se demodeaza niciodata.

Pentru ca un non-bautor notoriu ca mine s-a topit intr-un pahar de gin in care si-a gasit toate dragostele vechi si noi: petale de trandafir, seminte de cardamom si marmelada de grapefruit. Arghhh! S-a intamplat la Opera Tavern in Covent Garden, pe langa tapas super bune.

pentru Pret-a-manger care nu m-a dezamagit in atatia ani si a crescut frumos si etic; de unde caram amandoi sticle cu ceai verde si piersica, ca sa aducem Londra si acasa). De incercat nou introdusa salata cu edamame, mazare, avocado si salsa verde. Not only for veggies, cum zic ei ????

pentru ca strazile au povesti si ti le ofera generos si neasteptat, in forma unui aviary zgomotos ca o ceata de vrabii –  o crescatorie de pasari de hartie, cu penaj cu trimitere la pattern-uri de textile celebre ce explica faptul ca pe acea strada, cu sute de ani inaintea Instagramului, se gasea o colivie cu pasari exotice, al caror penaj a inspirat multe case de moda precum Burberry, Beretta, Dunhil si altii.

pentru ca pe o alta strada, in Leicester Square, bomboane neserioase de ciocolata au propriul lor magazin pe cateva etaje, vis-a-vis de cel dedicat Lego. Iar Moschino s-a aliat cu Magnum pentru a face un magazin in zona Seven Dials, unde ofera inghetata si cutii foto pentru a scoate cadrul perfect instagramabil.

pentru ca mai nou pe acoperisul cladirilor locuiesc pasari flamingo ca la la Kensington Roof Gardens, the must-visit rooftop in Londra; datorita suprafetelor intinse copacilor venerabili, piscinelor sau a iazurilor cu pesti si rate ai impresia ca esti pe pamant si nu pe un acoperis.  A meritat sa stau la coada aproape doua ore pentru a intra.

pentru ca nu ma satur nicicand de arhitectura. Aici panorama orasului de la terasa Radio, Covent Garden.

pentru ca University of Westminster a gazduit conferinta Food Studies organizata de British Sociological Association si asa m-am pus la curent cu tendintele in domeniu si mai ales am cunoscut oameni faini ce studiaza ce ma intereseaza si pe mine si astfel ne putem consulta, share-ui info & lecturi si avansa cu proiectul de cercetare  – yupii!

pentru ca mancarea indiana e dusa la rang de fine dining la The Cinnamon Club, care functioneaza in fosta biblioteca a Westminster cu cartile originale privind cuminti peste umar (da, conteaza pentru un soarece de biblioteca). Si unde lucreaza 5 romani la bucatarie si pe sala, oameni faini.

pentru ca la Londra pot sa bag Fresh mint & garden pea macaron de la Pierre Herme pe stomacul gol dimineata le trezire. Are legume, nu?

pentru ca poti manca cele mai delicioase tapas la Barrafina (rabo de toro e divin), cu pretul asteptarii la bar pentru o ora si ceva. Oamenii astia au o stea Michelin pentru una din cele trei locatii ale lor dar nu scrie asta nicaieri pe website/ meniu sau altundeva. Am aflat intamplator citind lista Michelin pentru Londra! Si nu iau rezervari, de aceea se sta la coada democratic.

pentru ca pana si ploaia are un farmec aparte in Londra (aici in Neal’s Yard Court, multam Doru pentru locul asta magic).

pentru ca diminetile au gust de chec dens-delicios si de porridge de la Pret iar pranzurile miros a tocanita de peste in stil Cornish si stridii de trei feluri (cele din UK mai minerale decat cel din Irlanda care-s mai texturate decat cele din Franta, etc)

pentru ca Dumnezeu sta si in case mici si vesele, cand se satura de catedrale gotice

Iubesc Londra.

Mi-a ramas inima in Londra inca din acea prima dupa-amiaza ploioasa de iulie acum multi ani cand am iesit de la metrou in Charing Cross.

Pe langa Athos. 2019

Coasta Amalfitana. 2017

Napoli

Imi scutura de praf lecturi vechi si vocabulare pe care nu credeam ca le voi accesa vreodata – are un farmec vetust si o saracie romantica. Oricat de reale, palpabile sunt problemele sociale ale zonei, frumusetea locurilor le trece in plan secund si tot ce poti gandi este ca nu exista tara mai binecuvantata ca Italia. Strazile rasuna de canzone napoletana si in centru exista o strada intreaga care vinde presepi – scene ale nativitatii sau din activtatea cotidiana.

A se observa nasul lucios de la atingerile turistilor 🙂

Pizza faina la Antica Pizzeria e friggitoria dal presidente, denumita asa deoarece Clinton a trecut pe acolo (de incercat  o’sciurill – provola de bufala, fior di zucca, ricotta si busuioc dar si prajelile ce dau numele multor localuri). Nu este cea mai veche pizzerie din oras, dar localnicii o recomanda pe aceasta. Baba la tot pasul, inmuiate in rom si cu mot de frisca. Si tarte cu fragute. Nebunie in farfurie, curcubeu pe cerul gurii.

Capri

De ratacit prin Villa San Michele a suedezului Axel Munthe, sedus si el de insula si mirosul de portocal in floare. Strazi mici cu ziduri slbe si usi albastre, flori enorm de multe pe garduri si straturi de legume in spatele lor. Oameni gospodari, desi in societate se prezinta ca domni grizonati cu fulare de in si doamne interesante cu palarii de pai. Sandale de piele manufacturate in vitrina si ceramica superba.

Vedere de la vila Munthe.
Melci pentru decoratiuni interioare.

Sorrento


Gradini de lamai si portocal protejate cu plasa si barne de lemn negru batute de vant si soare si ploi. Mare cu apa verde. Cladiri colorate, piazzete cochete. Gelato. Limoncello.

Vesuvius & Pompei

O gaura mare si neagra si un oras scufundat in cenusa ce a iesit din ea. Oameni imbratisati in moarte (barbati conform ultimelor teorii), case care par sa-si astepte locuitorii, ‘fast-food-uri’ antice in care supa era pastrata calda in vase ingropate in tejghea. Piete publice si bordeluri private. De toate pentru toti, cu mozaicuri spectaculoase si azi.

Sfasietoare exponatele de la intrare, ce prezinta siluete umane asa cum au fost surprinse in acea ultima noapte. Sunt obtinute prin umplerea golurilor observate in cenusa vulcanica  cu o spuma care a luat forma spatiului ocupat initial de materia biologica, umana. Unele au inca fragmente de os.

Positano


Fara fotografii din pacate insa cu cateva notite demne de dat mai departe. Prima scoala de navigatie din lume, primele reguli in materie.
Prima purtatoare de bikini pe o plaja care a fost excomunicata.
Din anii ’70 nu e voie sa construiesti cladiri sau anexe noi si nici sa schimbi culoarea originala, la fel ca in Capri.

Atrani

O clopotnita pe un bloc de locuinte, cu rufe puse la uscat la parter.

Amalfi

Speechless. Plus o catedrala frumoasa si un cloister cu o atmosfera serena.

Un singur supermarket pe toata coasta amalfitana – Spar, restul doar mici artizani vanzand salumi, formaggio, pane, pesto i sughi. Prajituri minunate cu ricotta si lamaie.

Caserta

Un palat mare cu un tron mic pentru a nu-l eclipsa pe omul-rege.

Ravello

Orasul muzicii cocotat pe dealuri verzi presarate cu case colorate.