Time travel. Orasul noaptea dupa un gin si-un peste la Beautyfood

Time travel. Orasul noaptea dupa un gin si-un peste la Beautyfood

Peste drum de McDonald’s in Romana este un afis imens cu Minions 2; cativa metri mai incolo prostituate tunate trec ragusit prin vara. Ma intorc acasa pe jos, aproape de miezul noptii, asumat. Nu am mai facut-o de ani de zile iar noaptea aceasta promite ceva racoare si poate, cumva, putin din magia studentiei. Si apoi, mersul pe jos face piciorul frumos ceea ce e nevoie dupa pestele copios de mai devreme. 

Am fost la Beautyfood si am stat in interior suficient cat sa ma apese tristetea bistrourilor si a restaurantelor vara cand totul se muta afara – si veselia si ciripitul si clinchet de pahare si clantanit de cutite si rasete ascutite. Totusi, la Beautyood am stat in interior suficient cat sa ma inveselesc vazand ca au ginul meu preferat, daca unui cvasi non-bautor ii e permis sa zica asta; am primit un cocktail absolut delicios, facut de parca barmanul mi-ar fi locuit in suflet o vreme. Am luat si un peste, iar prietena mea a fost foarte incantata de hummusul sau. Mi s-a parut curios sa regasesc si acolo combinatia peste local cu midii si sarma caci este, sau imi pare doar mie a fi, una destul de des intalnita prin meniuri in ultima vreme; basca singura data cand m-am uitat la Paprika luna asta am vazut-o pe Marry Berry gatind peste cu sos de creveti smantanos, matasos si greu, bun pentru serile de vara britanica (the Great British summer fiind, de altfel, pana anul acesta, o primavara perfecta). La final am impartit o inghetata de leustean minunata. Mi-a placut la Beautyfood caci e locul acela mic pe care toti foodies il viseaza pe ascuns – un loc al meu, in care sa gatesc ce vreau eu, etc, etc. Been there done that sase ani cu cofetaria, ar trebui sa stiu mai bine si sa nu mai surad visatoare cand vad asa ceva. Realitatea cotidiana e dificila indiferent cat de mic e spatiul si de mare visul dar ce bine ca nu renunta toti ca mine. 

wikpedia commons
wikpedia commons

Ca sa ajung la bistro m-am urcat in metrou dupa mai bine de doi ani; calatoria, de la Victoriei la Universitate. a fost exotica in sensul ca totul era pustiu in subteran, un labirint de betoane cu peretii smulsi si tevile expuse dar fara chioscuri, fara vanzoleala. Planuiam sa vin acasa pe jos, sa simt orasul noaptea macar jumatate de ora. 

Orasul noaptea. Cu fricile de rigoare ca e miezul noptii si sunt singura. Dar sunt singura? No way, Jose. Sunt oameni care isi plimba cateii sau iubirea pe sub tei, e liniste, e miros dulceag pe sub copaci, e miros de ulei incins prin fata teraselor. 

Resedintele elitei de altadata de pe Lascar Catargiu sunt luminate in interior si ma intreb – acolo se locuieste?! Ziua par fie pusti fie corporatiste; acum vad lumina, vad perdele si bucati de tavan inalt si intrebarea ramane aninata la coltul unui burlan.  

 

Palatul cu lei auriti e luminat si el, Isus priveste piezis catre cei ce joaca badminton pe Aleea Alexandru. Oamenii stau pe marginea portbagajului cu capota ridicata, oamenii-s asezati pe banci cu bicicleta langa si berea in mana, oamenii iau loc in fata bancilor pline pe scaune de pescar si tin chihuahua in brate in timp ce discuta despre workshop-uri, oamenii strazii dorm pe banci, toti pe Aviatorilor. Trece un Lamborghini verde ca un gandac, trec livratori misunand spre infometatii noptii. 

Motoclicletele pe care le aud noaptea din pat acum par acasa la ele pe sosea si, brusc, imi dau seama ca nu mai vreau sa sun la politie si nici nu ma mai ntreb daca nu le e cald imbracati in piele ci doar cat de cool trebuie sa fie vantul intrand prin crapaturi. 

E ceva in aer, e magic si vreau sa mai stau; ii inteleg pe cei ce vin acasa la ore mici; orasul noaptea e intoxicant, mai ales daca esti la statuie unde se fac liniute (masini, nu prafuri). 

Intru pe straduta mea cu piatra cubica si greieri ma gandesc ca ii sunt recunoscatoare lui Beautyfood ca mi-a fost gazda si pretext sa imi revad orasul cu sufletul de la 20 ani. La poarta mea un paianjen si-a tesut o panza. Cat am lipsit, de fapt?

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Recenzie: Soro lume

Recenzie: Soro lume

E ceva ascet la Soro lume. Poate in caramida dezgolita si spoita in alb asa cum spoiau la tara anual bucataria de vara. Aduce a chilie in care cartile sfinte – ghidul de fermentare a lui Redzepi, Curatorul de zacusca, tomul lui Magnus de la Faviken – stau cuminti pe rafturi de lemn geluit. Poate tocatorul pus icoana pe peretele alb, asteptand sa apara minunea pe lemnu-i gol. 

E ceva spartan la Soro lume. Poate absenta culorii si minimalismul ce aduce pace si confort. 

E ceva simplu, vechi si hotarat la Soro lume. Le simti in fotografiile alb-negru. Cumintenia mirelui cu palaria trasa timid pe-o parte si expresia curioasa a miresei care se apleaca in fata ca pentru a privi in viitor; in resemnarea din buzele stranse sub basma a mamei sau nasei. 

E Melinda la Soro lume. Si te intampina cu un zambet larg si accent taraganat de vest si liniste.

E mult foc la Soro lume dar e pazit cu strasnicie, stapanit cu maestrie si miroase a fum doar pe cerul gurii si doar cand spanacul e ars la gratar si smantana afumata. Totul se gateste la foc deschis in cuptoarele construite special pentru ei – testul oltenesc, cuptorul moldovenesc, afumatoarea ardeleneasca. 

wikpedia commons
wikpedia commons

M-am bucurat ca o parte din meniul trecut a ramas pe pozitie – am putut revizita fasolea de post si dupa post si balmosul ars in unt. M-am bucurat si ca am gasit lucruri noi – sarmaua de somon, demna  inlocuitoarea a delicioasei chiftele transalpine; borsul luat din stricta curiozitate (pentru ca avea cartof copt si sparanghel) a sfarsit prin a fi revelatia serii – o zeama plina de umami turnata pentru boabe crude de mazare, bucatele crocante de sparanghel, buchetele fresh de brocolli. Total yum. 

Mi-am testat neofobia si amintirile neplacute despre limba cu praz a copilariei si am luat varianta lui Mihai. Nu are nicio legatura, si chiar daca nu m-a convertit, e moale si buna, cu boabe crantanitoare de mustar si o salata calda de ridichi coapte de care ai tot manca. 

La desert a pastrat ceea ce pana acum pare cel mai creativ mod de a folosi branza de burduf –  MBS adica mar si smantana in combinatie cu caramel lipicios si bun ca-i cu palinca. Viitorul va aduce un meniu si mai indraznet, spune Mihai, dar deocamdata pastrez detaliile pentru mine. 

Da, e Mihai Toader la Soro lume. Si te asteapta cu oaie in meniu no matter what.

Si mai sunt o cahla la intrare cu oameni in hora si o ramura moale pline de frunze, cazuta peste mese; ne binecuvanteaza la iesire. Sa ne fie de bine. 

PS: meniul din iarna-primavara mai jos; despre el nu am mai apucat sa scriu; am mancat si m-am lenevit 🙁

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Inghetata de caracatita?

Note de degustare: Noeme

Note de degustare: Noeme

Nu stiu de unde a aparut fata aceasta careia ii atarna in urechi conuri de inghetata albastra pe post de cercei, dar e un sentimen de deja vu. Imi spune ca vine din PR si ca a intrat in cofetarie si bucatarie acum trei ani. Imi suna cunoscut si deja vad in asta un predictor al creativitatii. Noul val din bucataria romaneasca pune cutitul sau telul in mana unor oameni care au deja o cariera in spate, au bifat o etapa profesionala de cele mai multe ori situata comod si back pain free intr-o cladire de birouri. Daca aleg sa stea ore inumane in picioare, sa isi exerseze muschi ai gatului de care nu stiu ca exista stand cu capul plecat asupra frontului de lucru, in papuci de cauciuc ce se incing si ard, in temperaturi caniculare, miros de toate cele and then some, manevrand tigai nu tastatura, trebuie ca le place, ii arde si ii mananca, ii roade pe dinauntru si da pe dinafara.

Pasiunea. Pofta de a experimenta. O privire pe meniu e dovada cea mai la indemana, dar din afara, privirea aceasta vede superficial caci acesta e rezultatul doar, munca din spate nu se vede este sublimata intr-o farfurie perfecta unde totul pare poezie instagramabila. 

Am ajuns la Noeme ca sa beau o glicinata vazuta pe Facebook. O glicinata este o bautura facuta cu glicina, planta care ia cu asalt Instagramul anul acesta inlaturand regi si regine mai vechi. magnolii, liliac, bujori. Asa am cunoscut-o IRL pe Ruxandra Popa, fata cu cercei-inghetata si am ajuns sa mananc tot meniul de deserturi al restaurantului unde se ocupa acum si de PR dar si de menu development

wikpedia commons

Glicinata ajunge la masa intr-un pahar cu picior si are o culoare ireala, roz-lumina, corai vibrant, fucsia cu un strop de lapte, nu stiu. Sunt avertizata ca e dulce. Ma ia pe nepregatite aroma delicata si totusi incapatanata. Nu seamana cu nimic din -atele incercate pana acum acasa sau din borcanele altora – socata, trandafirata, musetata, teiata, liliacata. Nici nu e cu adevarat o -ata in sensul ca nu a trecut prin fermentare, fiind mai degraba un macerat la rece, daca inteleg eu bine; un cordial i-ar spune britanicii, sirop bunica. E un motiv bun in spatele acestei optiuni – ca sirop utilizarile lui, ca si shelf life, sunt infinit mai generoase. Cum spune Ruxandra – in gin, vodca, lokum (rahat), jeleu, cremeux, etc. 

Fara sa-si fi imaginat vreodata, glicinata a servit drept tuica sau prosecco adica a deschis masa si a facut pofta. Au ajuns pe masa cele trei deserturi din meniul actual al Noeme adica: 

 

  • Cremeaux de iaur cu roinita, Dacquoise cu faina de mar, castravete comprimat in gin, jeleu de gin cu soc 

Ador lejeritatea cremeux-ului de iaurt care evita pelicula de grasime pe cerul gurii dar se ridica deasupra celui degresat; nu simt roinita (fata Ruxandrei pierde putin din culoare); ma loveste in plin ginul din jeleu si zambesc cu recunostinta, imi place sa simt alcool nu ce-a ramas dupa evaporare (fata Ruxandrei capata putina culoare). Ginul este ca un chihlimbar ce-a prins in el o floare de soc, e o bijuterie pe care o vrei montata in aur alb, pe deget. Te doare sa il iei cu lingura de inox spre gura ce-l va macina, topi, sorbi, adora, incorpora. Dacquoise-ul il confund cu un biscuite dar e un chewy bite in el si o aroma de mar care ma aduce cu picioarele pe pamant. Ruxandra deschidrateaza natural marul fara sa il grabeasca. Rabdare si uimire. Castravetele vrea sa iasa in fata, imi pare cel mai puternic element dupa gin si aduce extra freshness.

  • Inghetata de ciocolata alba caramelizata si miso, sorbet de visine cu apa tonica sirop de liliac si foetaj crocant, fistic

Nu iau niciodata inghetata la desert dintr-un soi de FOMO de nesatul. Sunt atatea blaturi, atatea creme, atatea copturi, atatea spume, atatea tehnici si atatea texturi, de ce m-as limita la crema fina inghetata? Inghetata e un snack de luat pe strada, intre mese, e ceva extra, nu are locul ei la masa. Ei bine, desertul acesta l-am mancat aproape tot (da, stiu, aveam deja pe masa s blat si crema, si textura si coptura). Evit ciocolata alba single; o accept doar maritata cu ceva acru si o iubesc intr-un menage a trois ce depaseste barierele speciei si trece inspre sarat. Ei bine, caramelizata (adica uitata la cuptor pase ard unele altele in ea) si cu miso inghetata Ruxandrei a devenit un desert, si-a castigat autonomia – este un umami discret in ea peste care da navala sorbetul de visine cu a sa non-dulceata si amareala latenta (siropul de liliac, oricum in rol tertiar, imi e absent; imi pare o dublura care si-a invatat rolul la perfectie dar actorul principal nu se imbolnaveste in seara premierei). 

  • “Salam de biscuiti” ganache de ciocolata arsa, brownie, caramea cu bere neagra, locum cu trandafir, biscuit cu unt, cacao cu sarsaparilla. 

Este desertul impus de piata, imi zambeste alb Ruxandra. Ciocolata si zahar de bagat in vena, imi vine mie sa zic dar e nedrept. Este un desert lucrat ce le depaseste pe celalalte in complexitate, nu doar in dulceata (eu am sechele dupa cofetarie nu mai apreciez decat dulcele slab, temperat). Ganache-ul e matasos, biscuitul aproape sarat si cu margini inmuiat in ness e o revelatie in sine. Imi place dar daca ar fi al meu as innegri ciocolata pana la vreo 70% masa cacao, as pastra caramelul cu bere neagra (e Oriel si i se simte maltul in post gust, yum), as inlocui brownies cu boabe de cafea si as pune locum de yuzu for good measure. 

Un desert rece de vara, unul sprintar de primavara si un tomnatic greoi si onctuos  – un meniu gandit si lucrat pe indelete, reluat mental spre regandire cu fiecare iterare a lui si, probabil, la cum imi pare Ruxandra, cu fiecare expresie pandita pe fata clientilor. 

Merita mers la Noeme pentru desert? Cu siguranta (anul trecut am luat macarons cu telina). Dar de ce sa trunchiezi experienta si sa nu incepi cu inceputul, cu spongecake de patrunjel la entree si inghetata de caracatita ca main dish? 

PS: am primit de la chef-owner Carmen Diaconu si un pahar de ‘bulgarata’, un sirop de bulgarasi (planta din famila Viburnum) amintind vag a soc si avand o nota amaruie foarte faina; bujorata nu e inca gata. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Arzu, a food joint