8 idei faine de la Revino Gourmet Show 2023

8 idei faine de la Revino Gourmet Show 2023

8 idei faine de la masterclass-ul de sambata de la Revino Gourmet Show 2023

Oana Udrea, Mesendorf 65, producator de branzeturi maturate si Punct Gastronomic Local. 

  1. branza este sufletul locului
  2. Mesendorf 65 este cel mai mic producator de branza maturata din Transilvania si asa vor ramane si ii respect enorm pe ei si pe cei care inteleg ca mai mult/mare nu inseamna mai bun/ bine.
  3. se pot face lucruri deosebite acolo unde nu te astepti, cum a fost concertul Sonoro de la ei
  4. bucurati-va de ingrediente locale nu neaparat de retete; acceptati ca o pizza poate fi foarte buna cu sonc si burduf, nu doar prosciutto si mozzarella

Horia Simon, chef, ilustrarea zicalei omul sfinteste locul la Clubul Gastronomic Transilvan

  1. work in progress in vederea obtinerea certificarii DOP pentru cartoful de Rasca
  2. pentru ca in zona nu se colecteaza laptele, ca sa nu se risipeasca, preotul din Alunisu face branza spalata cu tuica si har divin.
  3. proiect de promovare a lantului scurt – infiintare cooperativa care e promovata in urban (componente: producator legume,fructe si lapte eco, agentie turism, gradinita si scoala, bacanie)
  4. “aratatul mierii” – munca de convingere a antreprenorilor locali sa se autorizeze si sa coopereze intr-o cooperativa turística cu booking comum (aici functioneaza trocul pe loc, nu proiectele pe termen mediu si lung)

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pofta de un turcesc bun bun?

Recenzie: Casa Tanase

Recenzie: Casa Tanase

Un restaurant nepalez bucurestean 

O bucata de Asie saraca stramutata pe str. Mircea Vulcanescu cu pani puri super gustos si thali imblanzit, usor obosit, lipsit  parca de foc si para; ca muncitorii emigrati aici din Nepal. Departe de casa, iesiti din contextul de apartenenta isi pierd culoarea din obraji. 

 

Un perete de pe terasa, singurul dintr-o bucata, poarta un grafitti in culori intense si distrage atentia. La masa e greu sa ignori fasia imensa de plastic care incearca sa tina curentul departe dar reuseste doar sa ii dea voce si corp, aducandu-i amenintarea mai aproape, ca o respiratie suieratoare a unui bolnav nabadaios. Am putea zice ca la reclama ca e prea autentic, prea ca la tara. Nu ma deranjeaza, am batut Asia si India suficient ca sa stiu ca mancarea buna se isca si (sau mai ales) in oale ciobite si mismatched nu doar in puf de inox si leganat de stele. 

 

Au laasi ca un milkshake, cu sos de ciocolata falsa, si buda (o poveste in sine) in curte. Spatiul este o improvizatie de la un capat la altul pe care o salveaza exotismul meniului, si el o combinatie globalist-suspecta de momos si noodles, spaghetti “alio” olio sau “matrician” cu salata de muraturi, ciorba de fasole, pui teryaki, papanasi si “grulabjamun”. 

 

La desert am luat rasgulla, ospatarita asiatica explicand ca seamana cu ras malai, desertul indian care mi-a ramas la inimioara. Asa e, rasgulla are aceleasi galuste din branzica de casa insa fierte in sirop de zahar, nu in lapte condensat cu sofran, cardamom si alte minunatii. Din acest motiv nu mi-a mers la inimioara. Faptul ca eram singura masa sambata la pranz in zi cu soare nu m-a demotivat. Ceea ce mi-a creat o oarescare uneasiness a fost senzatia de improvizatie, de flux haotic inspre si dinspre incaperi cu destinatie incerta a unor oameni care nu aratau a angajati dar se purtau ca si cum. 

 

Nu cunosc bucataria nepaleza asa incat e posibil ca punand gura pe ea s-o impart in doua cete; ma opresc insa a le numi caci i-as face o nedreptate daca o compar cu mancarea indiana, sri lankeza sau a vecinilor mai din sud-est.  Ca sa ma conving ca merita mers la Casa Tanase va trebui sa ma intorc seara pentru momos, desi pana atunci cel mai probabil mananc la un alt restaurant deschis de si pentru lucratorii nepalezi din Bucuresti.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pan-african in Bucuresti?

Recenzie: Tribes by Nelz

Recenzie: Tribes by Nelz

‘La cat a ramas? la 5?’
‘Nu, la 4’
Era 4 fara cinci cand schimbam mesajele de mai sus cu Cosmin si eram in taxi spre restaurant. Stabilisem sa ne vedem la Tribes by Nelz. Restaurant african. Reactia multora cand aud de un astfel de specific e o strambatura a neincredere. Verbalizata ea duce in zona ‘ce au aia de mancae?’ Pai ceva ceva mananca ca nu am auzit de depopulare prin infometare. Cumva am ajuns sa cred ca daca intrebam 100 de romani ce mananca oanenii in Africa raspunsul va fi galben si curbat. Ceea ce inseamna ca e nevoie de informatie si, desigur, sora ei siameza, deschidere. Altfel, operatia e un succes si pacientul mort.
In drum spre Tribesc am invocat amintirea unor vacante africane nereprezentative (Mauritius, Seychelles, Africa de Sud si Maroc) stiind ca nu-s ce trebuie. Mi-am resuscitat lecturile de socioantropologice pe African food si mai recenta masa etiopiana luata prin UK la un simpozion. Am coborat din taxi cu foame si pofta. Egusi era pe lista mea de prea multa vreme, in categoria fara speranta a o manca la noi. Epur si muove. O are Tribes, ha!
Mi-era foame asa ca i-am scris lui Cosmin ca voi comanda pana vine el egusi, eru/ afanga si orez jollof, sa fie pe masa, urmand sa completeze el cu ce vrea. A fost de acord, cat timp avem burta de vita in farfurii (totul e despre burta acum la el caci pregateste o monografie a schembelei).
Am devorat rapid o placintica cu carne, la timp cat sa nu ma ia cu tremurici. Buna, ca era calda, insa as redresa raportul aluat-umplutura.
Abia dupa aceea am fost eu, cum zice la reclama. Am putut sa vad in jur. Africanitatea se simte discret in local – unul doua tablouri, cateva sculpturi, muzica contemporana. Ospatarita super simpatica mi-a oferit informatii volubila; am
luat un suc de foco (sousop, ceva similar guavei, facut in Tailanda) si am
asigurat-o ca nu este necesar sa comandam si ceva ‘normal, cuminte, vom manca cele comandate.’ Ii explicam ca noi asta facem, mancam orice indiferent de cat de – sau tocmai pentru ca – e diferit de mancarea bunicii. Privirea ei nu lasa dubiu – ii era frica ca nu vom avea ce manca.
Cand a ajuns Cosmin eu am luat vin de palmier, el un Guiness african. Al lui era citric, al meu zeama de sosete fermentate-n bors. Ne-am strambat copios si am bagat furculitele in farfurii.
Efru/ afang/ okoko si inca cateva nume dupa care e cunoscuta Gnetum africanum sunt frunze pe care pentru usurarea exprimarii le voi asemui spanacului. In sos cu carne nu dadeau semne de exotism, poate doar textura lor, modul in care se simteau parca neimblanzite inca pe limba.
Not bad at all.
Egusi multasteptata este o tocana cu carne de vita si multe multe seminte de dovleac maruntite cu un mix de condimente pe care l-am regasit si in eru fara a-l putea identifica. Meniul nu precizeaza tipul de carne si nici traducerile nu par de incredere – egusi se cheama Melon/ egusi dar printre ingrediente nu se regaseste pepenele (seminte de, mai exact).
Burta prezenta in eru i-a dat batai de cap lui Cosmin. Il vad inca cum mesteca, mesteca si tot mesteca – nu era fiarta bine. Si carnea avea aceeasi problema desi intr-o masura mai mica.
Next a fost Nkwobi, piciorul de vaca cu ulei de palmier si ubicuul mix de condimente, contine -si asa trebuie – numai zgarciuri si tendoane. Problema texturii a persistat insa, cele cateva bucati mici era moi, colagen cremos, alunecos si iute; restul insa actiona ca floss pentru dintii lui Cosmin.
Pe acestea le-am mancat cu o galusca-budinca fiarta din faina de manioc si pe care africanii o mananca cu mana pe post de mamaliga, ne-a spus chelnerita.
Intr-un final, intr-un tarziu inexplicabil, a venit si orezul joloff; el e prezent in meniu in mai multe variante iar eu am vrut-o pe cea traditionala despre care ospatarita a spus ca are un orez nativ sau, cum apare in meniu, ‘orez basmatic cu ulei de palmier, mix de condimente si carne de vita’. Faptul ca alergenii sunt cam aceiasi peste tot te pune in incurcatura caci nu dibuiesti usor crustaceele din farfurie (sunt tentata sa cred ca folosesc mini creveti uscati pentru gust, ca-b Asia).
Dupa episodul borsului, parcon, al vinului de palmier, cocktailul Homemade Zobo a spalat palatul; zobo inseamna infuzie de hibiscus cu ghimbir si scortisoara facuta in casa cu ceva alcool; rozul lui si Cosmin au facut casa buna. Eu m-am bucurat de el in varianta cuminte de ice tea.
Per total gustul mancarii incercate de noi nu a fost rau, nivelul mediu de iuteala este suportabil, portiile sunt decente iar platingul ok. Simpatice bolurile cu apa pentru spalat pe maini (ceramica ar fi fiost apreciata mai mult ca plasticul, totusi).
Interiorul are design relativ neutru, terasa scaune confortabile, dar preturile sunt necalibrate cu calitatea mancarii. Ceea ce nu am primit acolo insa si tare as fi vrut este povestea – restaurantul promite bucatarie panafricana, ceva foarte exotic (a se citi nefamiliar) si prin urmare ar ajuta succinte plasari geografice, descrieri mai ample ale preparatelor .
Africa e mare si diversa ca geografie, etniii, religii si istorie. Vreau sa vad, sa invat asta din meniu pentru ca un restaurant etnic este o expresie culturala a unui spatiu. E clar ca prima data mergem la african, peruan, indonezian, etc ca la o expozitie, ca la un muzeu al experientelor. Nu foamea trupului ne aduce acolo prima data, ci apetitul muntii, curiozitatea. Prin urmare vizitatorul are nevoie de instructiuni, ghidaj. La Tribes se schimba meniul curand, voi merge iar pentru ca inca am curiozitate si apetit.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un turcesc bun la Constanta?