Cum m-am pacalit de Ramadan si mi-a placut
Imi doream de mult sa prind un Iftar, o masa de seara luata de credinciosi in timpul Ramadanului si pentru ca s-a suprapus ba cu postul nostru, ba cu plecari din oras nu am reusit. Pusesem ochii pe un restaurant irakian care avea bufet in fiecare seara, ceea ce, sa recunoastem, da dureri temporare de burta prea plina dar si satisfactia diversitatii culinare.
Nu am prins Iftarul dar m-am gandit eu ca prima seara de dupa Ramadan o sa
fie cu veselie, mancare si posibilitatea ca etnograful din mine sa vada bucuria si practicile asociate sarbatorii majore musulmane in mediul lor.
Cum socoteala de acasa nu se pupa cu cea din targ la restaurant era aproape nimeni si liniste. Am primit insa ceaiul casei si meniuri doldora de mancaruri nestiute asa ca nu m-am bosumflat. Eroarea de calcul facuta? La mintea cocosului – Ramadanul s-a terminat si a fost sarbatorit dimineata, dupa slujba (ca doar si noi mancam in noaptea de Paste, dupa biserica si nu asteptam dimineata).
Nfine, eu m-am bucurat tare sa descopar preparate noi. There’s more to life than kebab, arayes, suciug si kofte. Irakienii au mult miel in rasoluri si tocanite insotite de orez care trebuie explorate lingura cu lingura. Am luat qouzi sham (care, din vagi cunostinte de araba imi suna a localizare geografica, numele facand referire la vechiul nume al Levantului, Greater Syria). M-a tras infatisarea si tehnica de coacere – orez, fidea si pui cu arahide, mazare si condimente invelite in aluat si coapte apoi. Invelisul pastreaza arome si umiditate, protejeaza umplutura. Bun, mai ales insotit de jajic, sosul de iaurt si castraveti gasit aproape sub acelasi nume si in Turcia vecina Irakului.
Bamele cu miel au fost si ele gustoase, dar ce a impresionat cel mai tare a fost rasolul de miel kurd, cu ceapa caramelizata si orez (acesta fiind garnitura pentru mai toate preparatele). Este suculent, imens, cu un sos gustos si ceapa indelung indulcita de foc.
Au ramas multe noutati neincercate in meniu (dliemie, kubba, qeema, mandi cu miel sau pui) si trebuie sa ma intorc. Cel mai tare ma intriga tashrib, un preparat al carui nume aduce cu tahrid, mancarea preferata a profetului. Pe curand, deci, la Amarin.
Amarin, Splaiul Independentei 42-44, Bucuresti
PS: Numim mancare libaneza cam orice incepe cu hummus la entree si se termina cu kashta sau kunefe ca desert. Intre ele mutabal, shanklis, kebab, sugiuc; cu orez, lipie si tabbouleh. Insa nu numai libanezii mananca fattoush si cele de mai sus; tot Orientul Mijlociu le pune pe masa (israelienii si ei) si culmea ca, desi au si ai lor tarata umflata de nationalism, nu spune unul ca hummusul nu e libanez/ iordanian/ israelian pentru ca l-a mestecat alta natie inainte, ci toti trag pe spuza lor orice, ba se si intrec in Guinness Book in ceeea ce a devenit cunoscut ca ‘razboaiele hummusului’.
Recent Comments