Intru si mananc singura in restaurante de peste douazeci de ani si in putine locuri am facut-o atat de constienta de my Otherness. Auto-reflexivitate la maxim. Nu frica, nu jena; doar teama sa nu aduc ofensa unui loc sau unor obiceiuri despre care nu stiu multe. Desi stiam ca manca la Hoffy’s si turisti (ca nu exista deci vreun dresscode), m-am imbracat modest – mi-am pus o rochie lunga, cu maneca peste cot si fara decolteu; ideea nu era sa ma deghizez ci doar sa nu ies in evidenta – cartierul fiind evreiesc, cu caracter ultraortodox vizibil. De-a lungul timpului am observat ca inserandu-ma in obiceiul locului, discret si fara stress, elimin diferentele vizibile si cumva, treaba asta le face si pe cele nevazute mai clar traite, mai informate.
Restaurantul fratilor Hoffman incepe cu un galantar lung, plin de produse de deli; vitrina ocupa toata stanga. Pe drepta este doar o masa cu doua scaune pe care stateau, la acel moment, doi batrani falnici, cu barba alba, perciuni lungi si burti rotunde tinute lejer de bretele. Camasi albe, pantalon negri, fara sacou; bacani la lucru. Descriu caci nu am facut fotografii. Am trecut salutand tacut prin incaparea goala, mergand dreapta si am articulat incet si rar, lady-like, ca vreau a table for one; m-am asezat cu spatele la intrare pentru a nu sustine privirea celor doi. Decorul este clasic, din cel elegant-banal insa pe pereti erau inramate imagini frumoase cu menorah, texte sfinte sau farfurii cu tema religioase. Are din plin stangacia restaurantelor in afara orelor de varf si maturitatea de a ignora imediata vecinatate a unui magazin ce vinde budigai pentru doamne generoase.
Ospatarul, care parea secular sau poate doar belgian, m-a intrebat ce vreau sa beau si m-a invitat sa imi aleg legume si carne din vitrina, iar ei mi le vor gati. Nu e meniu fix, am intrebat dezarmata? Nu. Venisem pentru cholent, kugel si knish. Apareau in meniul restaurantului pe site-ul lor. Realizez cu obida ca, daca m-as fi gandit, as fi stiut ca nu au cholent lunea – e mancare de shabat.
Hoffy’s este un restaurant de carne, sistemul alimentar kashrut nu amesteca carnea si lactatele.
M-am ridicat asadar si am mers cu pasi masurati spre galantar. Un domn in varsta, slab, adus putin de spate, cu cap ingust si nas subtire si-a tarat pantofii pana in spatele vitrinei. Stiam ca inceputul va fi difícil si ca nu promite dialog spumos. Am decis sa dau cartile pe fata.
‘I study food and I want to eat traditional Jewish food’
In rochia mea pana la gat ma simt brusc prea vizibila.
Imi arata cu un gest obosit gefilte fish. E mai rau ca in imaginatia mea; nu stiu de ce am convingerea ca am aflat de aceasta reteta in Panait Istrati – in varianta sofisticata un peste intreg a carui piele e umpluta cu carnea sa tocata si amestecata cu diverse; mai de toata ziua o rulada de carne din carne peste facuta pasta (vezi foto).
“Cat vrei?” intreaba domnul meu cuminte si trist.
“O felie mica”
O taie si o pune pe o hartie dand sa o impacheteze. O face cu gesturi sigure dar incete. Ii spun ca vreau sa mananc la masa. Se opreste.
“Anything else?” intreb eu spasit-increzatoare.
“Cabbage rollss, stuffed peppers” sopteste obosit batranul.
“I am from Romania, I know them” imi strecor eu timid dezamagirea.
“You are from Romania” repeta el bland, “you know them all” si arata cu mana, cu lehamite, asupra restului de produse, similare la prima vedere bucatariei de acasa.
Ma dezumflu. Vitrina e bogata. Sunt chiftele cu sos, vinete pane, copturi si mancaruri cu sos, fleici gata de prajit, copane rumene, snitele crocante si salate din legume rase. Prajituri in stil austro-ungar, cu foi si creme onctuoase se ingramadesc intr-o margine. Domnul meu subtire nu imi e de ajutor dar scena imi e familiara. Realizez brusc ca sunt in plina nuvela romaneasca de sfarsit de secol XIX, una in care negustorul e un Hagi Tudose, iar eu client naiv avid de achizitii.
Zaresc ceva, intreb daca e latke si cer una. Intreb si daca se mananca cu un sos, vag sosul de mere imi pare asocierea clasica. Zice nu si imi face semn ca mi se vor aduce la masa. Ma asez pe scaun; primesc cos cu paine, castraveti murati si doua sosuri. Apoi vine hummus din partea casei, amuse bouche. Gefilte fish are gust de peste si de zahar. E chiar dulce dar pare ca nu destul, caci domnul meu batran, cu haina neagra ponosita ajungandu-i pana la jumatatea pulpei si kippa pe parul ravasit, trece pe langa masa.
“Pune asta peste peste” imi arata sosul rosu intens.
“It’s beetroot with horseradish. But you know this, you have it” sfarseste el cumva obisnuit de acum ca eu, din Romania, stiu si am cam tot ce au si ei in meniu. Din Hagi Tudose trec in Take, Ianke si Cadir. Mananc cum imi spune, fara sa cracnesc; nu ma omor dupa gefilte fish dar latke imi place. O clatita din cartofi rasi, prajita cat trebuie. Bag castraveti covasiti. I know them, we have them. I am from Romania.
Domnul meu cel trist mai trece o data pe langa masa mea.
“My people are from Hungary” spune.
“We’re neighbors” zambesc eu.
Si uite asa am stiut ca ne-am imprietenit.
PS: in drum spre hotel mi-am luat rugelach si prajitura cu branza si caise de la o patiserie kosher uitata de timp. Le-am mancat in parc uitandu-ma dupa rate.
Recent Comments