El camino del foodie

El camino del foodie

by | Aug 3, 2023 | Calatorii, Restaurante

Un amic a plecat pe El Camino de Santiago. Și-a găsit drumul și ceea ce îi lipsește, probabil liniște. Când scriu aceste rânduri sunt și eu pe drum – spre Londra, în pelerinaj către Mecca gastronomiei moderne. Dacă Franța știe mâncare franțuzească, Italia gătește come faceva la nonna, iar spaniolii sunt mereu în avangardă, capitala britanică dă tonul când e vorba de tendințe – în cazul de față Sfântul meu Graal a fost Silo, un restaurant zero waste din Hackney. 

Gândit din respect pentru cei ce ne produc mâncarea, mediu și corp, la Silo se mănâncă produse locale, au propria lor moară unde macină grâul Duchesse din care-și fac pâinea, bat untul singuri-singurei și folosesc totul de la animal, adică nose to tail. Bașca fac și băuturi fermentate dacă tot au culturi vii (maia). Mobilierul și mai tot din restaurant este din materiale up-cycled; vesela e din sticle de vin. Marfa sosește în ambalaje refolosibile iar ceea ce rămâne la finalul zilei este natural, deci compostabil. Scopul lor este să demonstreze că un business sustenabil este viabil și din punct de vedere financiar (oferă exclusiv tasting menu la 60 lire, fără băuturi, cu o varianta mai scurtă, de 44 lire, disponibilă între 6-7 pm; pentru un fine dining londonez practică prețuri decente, probabil pentru că-s în Hackey). A fost excelent.

Scopul meu aici este însă să demonstrez că și pelerinajul meu este important, util. Un pelerin trece pe la fiecare bornă și-și pune ștampila în carnețel. Eu merg pe la restaurante să pun lăbuța pe meniu și gura pe mâncare. Pe drum, călătorul face popas să-și odihnească trupul ostenit, eu stomacul lăcomit. Adesea singur, pelegrinul meditează. Ascultă freamătul pădurilor, se minunează de frumusețea lumii, creație divină. Își limpezește mintea. Se deconectează pentru a se reconecta. La masă, singură, eu mestec încet mâncare și idei; nu foamea trupului sau pofta gurii mă aduce acolo. Nu-s vreo gurmandă și nici vreun gourmet sibarit. Ca teoretician văd concepte în farfurie, ideologie în bucătărie, o oglindă a societății; mănânc prin urmare ca să pricep, la fel cum pelerinul merge pentru a-nțelege. 

Hagialicul meu londonez mă educă și mă provoacă. De două ori pe an mă conectez la fine dining, la street food, piețe și artizani, la sanvisuri și ready to eat de supermaket, mâncare taiwaneză și de alte etnii, la cheesecake-ul basque al lui Albert Adria la Café Royal sau la cel japonez la o mâncătorie fără fițe dar cu coadă afară din Covent Garden. 

Toată treaba asta îmi pune în furculiță discursuri despre mediu, clasa, inegalitate, identitate (în special curated image); cuțitul tranșează polemici despre naționalism și influențe, farfuria îmi arată discursul dominant într-o piață în care eating out nu e sărbătoare ci se practică susținut și informat de către o pătură groasă a societății, ceea ce ne dorim și în România. 

La noi pentru o discuție despre zero-waste omul potrivit este chef Mădălina Roman, Gourmet Bikers.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai incercat african?

Mergi la Tribes by Nelz
Recenzie: Casa Tanase

Recenzie: Casa Tanase

by | May 13, 2023 | Bucuresti, Restaurante

Un restaurant nepalez bucurestean 

O bucata de Asie saraca stramutata pe str. Mircea Vulcanescu cu pani puri super gustos si thali imblanzit, usor obosit, lipsit  parca de foc si para; ca muncitorii emigrati aici din Nepal. Departe de casa, iesiti din contextul de apartenenta isi pierd culoarea din obraji. 

 

Un perete de pe terasa, singurul dintr-o bucata, poarta un grafitti in culori intense si distrage atentia. La masa e greu sa ignori fasia imensa de plastic care incearca sa tina curentul departe dar reuseste doar sa ii dea voce si corp, aducandu-i amenintarea mai aproape, ca o respiratie suieratoare a unui bolnav nabadaios. Am putea zice ca la reclama ca e prea autentic, prea ca la tara. Nu ma deranjeaza, am batut Asia si India suficient ca sa stiu ca mancarea buna se isca si (sau mai ales) in oale ciobite si mismatched nu doar in puf de inox si leganat de stele. 

 

Au laasi ca un milkshake, cu sos de ciocolata falsa, si buda (o poveste in sine) in curte. Spatiul este o improvizatie de la un capat la altul pe care o salveaza exotismul meniului, si el o combinatie globalist-suspecta de momos si noodles, spaghetti “alio” olio sau “matrician” cu salata de muraturi, ciorba de fasole, pui teryaki, papanasi si “grulabjamun”. 

 

La desert am luat rasgulla, ospatarita asiatica explicand ca seamana cu ras malai, desertul indian care mi-a ramas la inimioara. Asa e, rasgulla are aceleasi galuste din branzica de casa insa fierte in sirop de zahar, nu in lapte condensat cu sofran, cardamom si alte minunatii. Din acest motiv nu mi-a mers la inimioara. Faptul ca eram singura masa sambata la pranz in zi cu soare nu m-a demotivat. Ceea ce mi-a creat o oarescare uneasiness a fost senzatia de improvizatie, de flux haotic inspre si dinspre incaperi cu destinatie incerta a unor oameni care nu aratau a angajati dar se purtau ca si cum. 

 

Nu cunosc bucataria nepaleza asa incat e posibil ca punand gura pe ea s-o impart in doua cete; ma opresc insa a le numi caci i-as face o nedreptate daca o compar cu mancarea indiana, sri lankeza sau a vecinilor mai din sud-est.  Ca sa ma conving ca merita mers la Casa Tanase va trebui sa ma intorc seara pentru momos, desi pana atunci cel mai probabil mananc la un alt restaurant deschis de si pentru lucratorii nepalezi din Bucuresti.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Pan-african in Bucuresti?

Tribes by Nelz

Recenzie: Tribes by Nelz

Recenzie: Tribes by Nelz

by | May 11, 2023 | Bucuresti, Restaurante

‘La cat a ramas? la 5?’
‘Nu, la 4’
Era 4 fara cinci cand schimbam mesajele de mai sus cu Cosmin si eram in taxi spre restaurant. Stabilisem sa ne vedem la Tribes by Nelz. Restaurant african. Reactia multora cand aud de un astfel de specific e o strambatura a neincredere. Verbalizata ea duce in zona ‘ce au aia de mancae?’ Pai ceva ceva mananca ca nu am auzit de depopulare prin infometare. Cumva am ajuns sa cred ca daca intrebam 100 de romani ce mananca oanenii in Africa raspunsul va fi galben si curbat. Ceea ce inseamna ca e nevoie de informatie si, desigur, sora ei siameza, deschidere. Altfel, operatia e un succes si pacientul mort.
In drum spre Tribesc am invocat amintirea unor vacante africane nereprezentative (Mauritius, Seychelles, Africa de Sud si Maroc) stiind ca nu-s ce trebuie. Mi-am resuscitat lecturile de socioantropologice pe African food si mai recenta masa etiopiana luata prin UK la un simpozion. Am coborat din taxi cu foame si pofta. Egusi era pe lista mea de prea multa vreme, in categoria fara speranta a o manca la noi. Epur si muove. O are Tribes, ha!
Mi-era foame asa ca i-am scris lui Cosmin ca voi comanda pana vine el egusi, eru/ afanga si orez jollof, sa fie pe masa, urmand sa completeze el cu ce vrea. A fost de acord, cat timp avem burta de vita in farfurii (totul e despre burta acum la el caci pregateste o monografie a schembelei).
Am devorat rapid o placintica cu carne, la timp cat sa nu ma ia cu tremurici. Buna, ca era calda, insa as redresa raportul aluat-umplutura.
Abia dupa aceea am fost eu, cum zice la reclama. Am putut sa vad in jur. Africanitatea se simte discret in local – unul doua tablouri, cateva sculpturi, muzica contemporana. Ospatarita super simpatica mi-a oferit informatii volubila; am
luat un suc de foco (sousop, ceva similar guavei, facut in Tailanda) si am
asigurat-o ca nu este necesar sa comandam si ceva ‘normal, cuminte, vom manca cele comandate.’ Ii explicam ca noi asta facem, mancam orice indiferent de cat de – sau tocmai pentru ca – e diferit de mancarea bunicii. Privirea ei nu lasa dubiu – ii era frica ca nu vom avea ce manca.
Cand a ajuns Cosmin eu am luat vin de palmier, el un Guiness african. Al lui era citric, al meu zeama de sosete fermentate-n bors. Ne-am strambat copios si am bagat furculitele in farfurii.
Efru/ afang/ okoko si inca cateva nume dupa care e cunoscuta Gnetum africanum sunt frunze pe care pentru usurarea exprimarii le voi asemui spanacului. In sos cu carne nu dadeau semne de exotism, poate doar textura lor, modul in care se simteau parca neimblanzite inca pe limba.
Not bad at all.
Egusi multasteptata este o tocana cu carne de vita si multe multe seminte de dovleac maruntite cu un mix de condimente pe care l-am regasit si in eru fara a-l putea identifica. Meniul nu precizeaza tipul de carne si nici traducerile nu par de incredere – egusi se cheama Melon/ egusi dar printre ingrediente nu se regaseste pepenele (seminte de, mai exact).
Burta prezenta in eru i-a dat batai de cap lui Cosmin. Il vad inca cum mesteca, mesteca si tot mesteca – nu era fiarta bine. Si carnea avea aceeasi problema desi intr-o masura mai mica.
Next a fost Nkwobi, piciorul de vaca cu ulei de palmier si ubicuul mix de condimente, contine -si asa trebuie – numai zgarciuri si tendoane. Problema texturii a persistat insa, cele cateva bucati mici era moi, colagen cremos, alunecos si iute; restul insa actiona ca floss pentru dintii lui Cosmin.
Pe acestea le-am mancat cu o galusca-budinca fiarta din faina de manioc si pe care africanii o mananca cu mana pe post de mamaliga, ne-a spus chelnerita.
Intr-un final, intr-un tarziu inexplicabil, a venit si orezul joloff; el e prezent in meniu in mai multe variante iar eu am vrut-o pe cea traditionala despre care ospatarita a spus ca are un orez nativ sau, cum apare in meniu, ‘orez basmatic cu ulei de palmier, mix de condimente si carne de vita’. Faptul ca alergenii sunt cam aceiasi peste tot te pune in incurcatura caci nu dibuiesti usor crustaceele din farfurie (sunt tentata sa cred ca folosesc mini creveti uscati pentru gust, ca-b Asia).
Dupa episodul borsului, parcon, al vinului de palmier, cocktailul Homemade Zobo a spalat palatul; zobo inseamna infuzie de hibiscus cu ghimbir si scortisoara facuta in casa cu ceva alcool; rozul lui si Cosmin au facut casa buna. Eu m-am bucurat de el in varianta cuminte de ice tea.
Per total gustul mancarii incercate de noi nu a fost rau, nivelul mediu de iuteala este suportabil, portiile sunt decente iar platingul ok. Simpatice bolurile cu apa pentru spalat pe maini (ceramica ar fi fiost apreciata mai mult ca plasticul, totusi).
Interiorul are design relativ neutru, terasa scaune confortabile, dar preturile sunt necalibrate cu calitatea mancarii. Ceea ce nu am primit acolo insa si tare as fi vrut este povestea – restaurantul promite bucatarie panafricana, ceva foarte exotic (a se citi nefamiliar) si prin urmare ar ajuta succinte plasari geografice, descrieri mai ample ale preparatelor .
Africa e mare si diversa ca geografie, etniii, religii si istorie. Vreau sa vad, sa invat asta din meniu pentru ca un restaurant etnic este o expresie culturala a unui spatiu. E clar ca prima data mergem la african, peruan, indonezian, etc ca la o expozitie, ca la un muzeu al experientelor. Nu foamea trupului ne aduce acolo prima data, ci apetitul muntii, curiozitatea. Prin urmare vizitatorul are nevoie de instructiuni, ghidaj. La Tribes se schimba meniul curand, voi merge iar pentru ca inca am curiozitate si apetit.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un turcesc bun la Constanta?

Sofra in Hotel Oxford
Micro-recenzie: Sofra

Micro-recenzie: Sofra

by | May 9, 2023 | Bucuresti, Restaurante

‘Vezi ca nu se vorbeste romaneste acolo’ am fost atentionata. M-am gandit instant la ospatari nepalezi sau din Sri Lanka dar nu, la nici 250 km de Bucuresti, la intrarea in Mamaia am gasit o bucatica de Turcie. Cu siraguri felii de vinete si ardei uscati atarnate de tavan, sish kepapuri asteptand cuminti pe lame ascutite si ospatari veseli, turci. 

Lahmacun – il simti crocant cu buricul degetelor, se rupe cu zgomot fin si clar articulat dar toppingul atenueaza sunetul ca o perna ce amortizeaza un glonte de pistol. Un paradox care ma lasa nedumerita – cum poti manca ceva atat de subtire si totusi sa te saturi?

Firin beiti este o rulada cu carne de oaie mancata cu iaurt, miere si, desigur, un ardei iute copt. Am stiut ca am facut alegerea corecta inca de cand am vazut ospatarul zambind pe sub mustata cand mi-a luat comanda. Delicios! 

Firin sutlag excelent, mai lichid ca in alte parti, matasos si aromat. 

Exista in meniu o sectiune de kebapuri speciale din vita maturata (aflata in frigidere in zona de take away). 

Sofra, Hotel Oxford Constanta.

Afiet olsun. 

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Mergi curand la Paris?

Pune pe lista Cafe Procop, acolo din 1868
Micro-recenzie: Los Amantes

Micro-recenzie: Los Amantes

by | May 9, 2023 | Bucuresti, Restaurante

Restaurantul Los amantes m-a facut sa ma gandesc la diferenta intre bistro si fast food.

Locul este simpatic colorat, atmosfera vivace si am avut cel mai prietenos-amuzant service din Bucuresti. Era sambata si soarele intindea zambete din pielea celor iesiti pe Victoriei. Dupa o expozitie de acuarele in apropiere un pranz mexican promitea note picante si o margarita rece.

Am incercat sa comandam cat mai multe si mai variate; asa am facut si am primit mai mult decat puteam duce. Portiile sunt mari, sosurile numeroase si la liber.
Chimichangas, cu care am inceput, au fost excelente; gust plin, bogatie de arome si texturi, o bucurie. Dupa au venit burrito si gorditas/ tostadas (nu mai stiu, margarita, bat-o vina). Primul avea miros de ars, despre a doua nu imi amintesc nimic. La acel moment, bine ghiftuita cu chimichanga si cei mai buni cartofi prajiti din ultima vreme, amortita de o margarita, luptam sa disting diferente. Chimichangas inseamna tortilla deep fried cu carne, orez, porumb si jalapeno. Burrito era cu tortilla pe plita, pulled pork nu prea savuros si usor atos, orez, salsa de tomate si Pico. Ultimul fel consta in pretty much aceleasi ingrediente. Vanam deosebiri ca-n jocurile cu imagini similare si nu prea. Bine, mai si radeam ca nebunele in timpul asta.
Mai tarziu, logic, m-am intristat; margarita is known to do that. Cumva e trist cand o bucatarie este redusa la cateva preparate emblematice; stereotipiile limiteaza cunoasterea si mie tare-mi place sa explorez. Situatia aceasta nu se intampla doar la Los amantes; cam peste tot bucataria mexicana este restransa la un meniu mai degraba de fast food, redundant in queso, fasole rosie, carnita, porumb si salsa rulate strans intr-o tortilla. Astept un restaurant cu mole, pozole, tamales, cochinita pibil si huevos rancheros.
O alta varianta de mexican am incercat la Londra; provocarea auto-impusa de echipa Kol fiind sa gateasca mexican fara 90% din produse importate din tara-mama (think ananas ‘contrafacut’ din telina). Povestea toata aici.
wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Un mexican bun la Londra?

KOL, o stea Michelin
Amarin, un irakian in Bucuresti

Amarin, un irakian in Bucuresti

by | May 9, 2023 | Bucuresti, Restaurante

Cum m-am pacalit de Ramadan si mi-a placut

Imi doream de mult sa prind un Iftar, o masa de seara luata de credinciosi in timpul Ramadanului si pentru ca s-a suprapus ba cu postul nostru, ba cu plecari din oras nu am reusit. Pusesem ochii pe un restaurant irakian care avea bufet in fiecare seara, ceea ce, sa recunoastem, da dureri temporare de burta prea plina dar si satisfactia diversitatii culinare.

Nu am prins Iftarul dar m-am gandit eu ca prima seara de dupa Ramadan o sa fie cu veselie, mancare si posibilitatea ca etnograful din mine sa vada bucuria si practicile asociate sarbatorii majore musulmane in mediul lor.
Cum socoteala de acasa nu se pupa cu cea din targ la restaurant era aproape nimeni si liniste. Am primit insa ceaiul casei si meniuri doldora de mancaruri nestiute asa ca nu m-am bosumflat. Eroarea de calcul facuta? La mintea cocosului – Ramadanul s-a terminat si a fost sarbatorit dimineata, dupa slujba (ca doar si noi mancam in noaptea de Paste, dupa biserica si nu asteptam dimineata).
Nfine, eu m-am bucurat tare sa descopar preparate noi. There’s more to life than kebab, arayes, suciug si kofte. Irakienii au mult miel in rasoluri si tocanite insotite de orez care trebuie explorate lingura cu lingura. Am luat qouzi sham (care, din vagi cunostinte de araba imi suna a localizare geografica, numele facand referire la vechiul nume al Levantului, Greater Syria). M-a tras infatisarea si tehnica de coacere – orez, fidea si pui cu arahide, mazare si condimente invelite in aluat si coapte apoi. Invelisul pastreaza arome si umiditate, protejeaza umplutura. Bun, mai ales insotit de jajic, sosul de iaurt si castraveti gasit aproape sub acelasi nume si in Turcia vecina Irakului.
Bamele cu miel au fost si ele gustoase, dar ce a impresionat cel mai tare a fost rasolul de miel kurd, cu ceapa caramelizata si orez (acesta fiind garnitura pentru mai toate preparatele). Este suculent, imens, cu un sos gustos si ceapa indelung indulcita de foc.
Au ramas multe noutati neincercate in meniu (dliemie, kubba, qeema, mandi cu miel sau pui) si trebuie sa ma intorc. Cel mai tare ma intriga tashrib, un preparat al carui nume aduce cu tahrid, mancarea preferata a profetului. Pe curand, deci, la Amarin.
Amarin, Splaiul Independentei 42-44, Bucuresti
PS: Numim mancare libaneza cam orice incepe cu hummus la entree si se termina cu kashta sau kunefe ca desert. Intre ele mutabal, shanklis, kebab, sugiuc; cu orez, lipie si tabbouleh. Insa nu numai libanezii mananca fattoush si cele de mai sus; tot Orientul Mijlociu le pune pe masa (israelienii si ei) si culmea ca, desi au si ai lor tarata umflata de nationalism, nu spune unul ca hummusul nu e libanez/ iordanian/ israelian pentru ca l-a mestecat alta natie inainte, ci toti trag pe spuza lor orice, ba se si intrec in Guinness Book in ceeea ce a devenit cunoscut ca ‘razboaiele hummusului’.

wikpedia commons

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Mergi curand la Paris?

Pune pe lista Cafe Procop, acolo din 1868