Radio: de dulce si de sec

Radio: de dulce si de sec

Cultura la farfurie

Despre mancare de post

Am gasit in Bucataria taranului roman a lui Mihai Lupescu (1920) o informatie deconcertanta – la praznice de post pentru morti se punea pe masa plachie de peste sarata, pe langa galuste de post si bors de mazare  (care, ca sa fiarba bine se tinea intai in lesie apoi in apa curata cu cuie sau bucati de sticla). Tot invatatorul Lupescu mai scrie si ca borsul de buruiene/ petrinjei/ steghie/ stir/ cu sfecle cu orez sau pasat “nu-i asa de hranitor”.

Asculta aici conversatiile mele pe teme culinare de la Orasul Vorbeste cu Andra Petrariu, la Radio Romania Cultural.

Foto: Simona Sergi/ Unsplash.

Time travel. Orasul noaptea dupa un gin si-un peste la Beautyfood

Time travel. Orasul noaptea dupa un gin si-un peste la Beautyfood

Peste drum de McDonald’s in Romana este un afis imens cu Minions 2; cativa metri mai incolo prostituate tunate trec ragusit prin vara. Ma intorc acasa pe jos, aproape de miezul noptii, asumat. Nu am mai facut-o de ani de zile iar noaptea aceasta promite ceva racoare si poate, cumva, putin din magia studentiei. Si apoi, mersul pe jos face piciorul frumos ceea ce e nevoie dupa pestele copios de mai devreme. 

Am fost la Beautyfood si am stat in interior suficient cat sa ma apese tristetea bistrourilor si a restaurantelor vara cand totul se muta afara – si veselia si ciripitul si clinchet de pahare si clantanit de cutite si rasete ascutite. Totusi, la Beautyood am stat in interior suficient cat sa ma inveselesc vazand ca au ginul meu preferat, daca unui cvasi non-bautor ii e permis sa zica asta; am primit un cocktail absolut delicios, facut de parca barmanul mi-ar fi locuit in suflet o vreme. Am luat si un peste, iar prietena mea a fost foarte incantata de hummusul sau. Mi s-a parut curios sa regasesc si acolo combinatia peste local cu midii si sarma caci este, sau imi pare doar mie a fi, una destul de des intalnita prin meniuri in ultima vreme; basca singura data cand m-am uitat la Paprika luna asta am vazut-o pe Marry Berry gatind peste cu sos de creveti smantanos, matasos si greu, bun pentru serile de vara britanica (the Great British summer fiind, de altfel, pana anul acesta, o primavara perfecta). La final am impartit o inghetata de leustean minunata. Mi-a placut la Beautyfood caci e locul acela mic pe care toti foodies il viseaza pe ascuns – un loc al meu, in care sa gatesc ce vreau eu, etc, etc. Been there done that sase ani cu cofetaria, ar trebui sa stiu mai bine si sa nu mai surad visatoare cand vad asa ceva. Realitatea cotidiana e dificila indiferent cat de mic e spatiul si de mare visul dar ce bine ca nu renunta toti ca mine. 

wikpedia commons
wikpedia commons

Ca sa ajung la bistro m-am urcat in metrou dupa mai bine de doi ani; calatoria, de la Victoriei la Universitate. a fost exotica in sensul ca totul era pustiu in subteran, un labirint de betoane cu peretii smulsi si tevile expuse dar fara chioscuri, fara vanzoleala. Planuiam sa vin acasa pe jos, sa simt orasul noaptea macar jumatate de ora. 

Orasul noaptea. Cu fricile de rigoare ca e miezul noptii si sunt singura. Dar sunt singura? No way, Jose. Sunt oameni care isi plimba cateii sau iubirea pe sub tei, e liniste, e miros dulceag pe sub copaci, e miros de ulei incins prin fata teraselor. 

Resedintele elitei de altadata de pe Lascar Catargiu sunt luminate in interior si ma intreb – acolo se locuieste?! Ziua par fie pusti fie corporatiste; acum vad lumina, vad perdele si bucati de tavan inalt si intrebarea ramane aninata la coltul unui burlan.  

 

Palatul cu lei auriti e luminat si el, Isus priveste piezis catre cei ce joaca badminton pe Aleea Alexandru. Oamenii stau pe marginea portbagajului cu capota ridicata, oamenii-s asezati pe banci cu bicicleta langa si berea in mana, oamenii iau loc in fata bancilor pline pe scaune de pescar si tin chihuahua in brate in timp ce discuta despre workshop-uri, oamenii strazii dorm pe banci, toti pe Aviatorilor. Trece un Lamborghini verde ca un gandac, trec livratori misunand spre infometatii noptii. 

Motoclicletele pe care le aud noaptea din pat acum par acasa la ele pe sosea si, brusc, imi dau seama ca nu mai vreau sa sun la politie si nici nu ma mai ntreb daca nu le e cald imbracati in piele ci doar cat de cool trebuie sa fie vantul intrand prin crapaturi. 

E ceva in aer, e magic si vreau sa mai stau; ii inteleg pe cei ce vin acasa la ore mici; orasul noaptea e intoxicant, mai ales daca esti la statuie unde se fac liniute (masini, nu prafuri). 

Intru pe straduta mea cu piatra cubica si greieri ma gandesc ca ii sunt recunoscatoare lui Beautyfood ca mi-a fost gazda si pretext sa imi revad orasul cu sufletul de la 20 ani. La poarta mea un paianjen si-a tesut o panza. Cat am lipsit, de fapt?

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Toxiinfectia alimentara de sezon

Toxiinfectia alimentara de sezon

Cand mananci acasa si versi in strainatate sau cum sa treci peste o toxiinfectie alimentara 

Aceasta trebuia sa fie o postare despre o vizita la castelul reginei Maria din Balcic si un early dinner la El balcon del mundo din Kaliakria. In duminica aceea insa am patit a doua toxiinfectie alimentara din viata mea. 

Eram pe faleza din Balcic, fotografiind castelul, bucuroasa sa il revad, cand, doua minute mai tarziu, la coada prost gestionata de la intrare (doua bilete-doua cozi; leva-only; stampile aplicate pe fiecare bilet in parte) zbang, ceva era in neregula. Am cautat ceva pe care sa ma asez sa imi revin. Imi era cald insa nu soarele era cel ce ma incalzea. Caldura venea din interior si se termina in stare de rau, transpiratie rece si mici frisoane. Initial am banuit o criza de bila, apoi am luat in calcul o toxiinfectie. Cu ultimele picaturi de energie am intrat in complex, am identificat toaleta si m-am plasat strategic langa ea, pe un gard scund si lat din piatra. Am stat acolo si am hranit toaleta si copacul de langa cu mesele luate peste zi – omleta cu rosii de dimineata si suberecul cu carne mancat in urma cu nici doua ore; pe acesta il banui vinovat, desi am tot mancat de la acea patiserie in ultimii trei ani. L-am mancat pe drum, admirand campurile de lavanda din Bulgaria. 

Da, toxiifectia s-a manifestat in Bulgaria insa tot ce am mancat si baut s-a intamplat anterior s-a intamplat in Romania (primul episod, acum multi ani, a fost tot in tara); stomacul meu nu s-a revoltat in Laos pe-o pluta de lemn in mijlocul arhipelagului Si Phan Don unde m-am gasit sa cumpar si sa mananc orez dulce in frunze de banan; nu am patit-o nici in Cuzco de la anticuchos de pe strada, nici in India de la kulfi sau sandvisul cu ou gatit pe marginea drumului. Suberecul din Mangalia a fost cu carne de vita, ceapa si menta; prietenii mei au mancat cu branza si nu au avut nimic (si omleta de dimineata este scoasa din ecuatie caci nimeni altcineva care a mancat-o nu a patit nimic). 

Pe parapetul meu, langa toaleta accesibila doar cu scanarea codului de bare de pe biletul corect (nu detaliez cum e treaba asta cand ai un vulcan in stomac), simptomele au ramas aceleasi insa s-au intensificat  – transpiratie abundenta, frisoane, stare de rau si imposibilitatea de a sta in picioare, senzatia de voma materializata in episoade multiple, scurte si violente. Imi facea bine sa stau aplecata, cu capul lipit pe parapetul acela plin de nisip, praf si furnici; vedeam si auzeam totul simultan clar si voalat, imi tremurau picioarele si rochia era fleasca.

La un moment dat am cerut sa se sune la 112; nu vedeam alta solutie. Consumasem servetelele noastre plus pe cele 3 din toaleta castelului si varsasem cam tot ce mancasem in ultimele doua zile, dar raul nu inceta, nu se diminua. Operatorul a fost profesionist, iar salvarea a venit in mai putin de douazeci de minute (cred; eu stateam in fund, cu trunchiul aplecat la orizontala pe piatra rece, fara sa pot vorbi prea mult). A venit o doamna care m-a intrebat cate episoade de voma am avut, mi-a aratat o seringa si muschiul fesier. Am strans din dinti si am ridicat rochia. Statistic eu lesin la una din 4-5 luari de sange, dar acum nu era cazul, eram pe jumatate letargica deja. Nu stiu ce a fost in acea fiola dar din acel moment nu am mai varsat. Am coborat scarile castelului ajutata, aproape luata pe sus, intre sot si asistenta. Eram totusi lucida daca mi s-a parut ca asa trebuie sa fie cand esti arestat si luat pe sus la propriu. Jos astepta soferul ambulantei cu un scaunel cu rotile dar, sa ii dea Dumnezeu sanatate cui o fi inventat ce mi s-o fi injectat, am putut sa ajung pe faleza la Salvare si sa plec ca-n filme pe un pat ingust de metal, cu patura pe mine si sufletul pereche veghind la capul meu. La policlinica care vazuse si zile mai bune doamnele doctor/ asistent au pus o patura pe mine si o perfuzie la mana si m-au tinut sub observatie pana s-a golit punga. Nu am avut nimic de plata, mi-au cerut doar buletinul si mi-au dat reteta pentru Imodium, probiotice si inca ceva pentru spasmele stomacale. Mi-au recomandat sa mananc banana, patata (cartof) si sa tin dieta doua zile. Au zis ca Sprite ma poate face si sa simt mai bine; Gabriela Berechet, doctor in chimie alimentara, mi-a confirmat ulterior varianta de Kinley apa tonica – continutul de chinina ajuta. 

Medicii sau/ si asistentii au fost empatici si profesionisti in ciuda englezei frante in care comunicau si le raman recunoscatoare. Am plecat pe picioare si, daca ignor starea de usoara oboseala, eram almost as good as new. Seara am mancat trei felii de paine prajita cu ceai de tei si lamaie si m-am culcat. 

Ajunsa la Bucuresti am rugat un membru al familiei sa ceara unui prieten medic un sfat cu privire la kitul de prim ajutor in astfel de situatii. Ne-a recomandat urmatoarele: 

  • Furazolidon
  • Smecta 
  • Ulei de menta capsule
  • NoSPa
  • Aspirina/ Paracetamol
  • Metoclopramid

Nu strica insa sa verificati cu medicul vostru curant, ca stie exact ce vi se potriveste voua si ce nu.

Stiu ca par multe si poseta este mica insa am gasit o solutie simpla si la indemana: am taiat cate doua comprimate din fiecare si le-am pus intr-o punga ziplock; am facut astfel un kit pe care acum il port cu mine peste tot in etuiul de cosmetice. Sigur ca mi-as dori sa am acea fiola injectabila magica care a luat raul cu mana, dar pana aflu cum se numeste si unde se gaseste, sunt un pic mai linistita ca nu voi mai suferi ca un caine daca voi mai avea ghinion. 

Daca vi se intampla, nu ezitati sa cereti ajutor unui farmacist sau unui medic, chiar si unui echipaj de Salvare daca simtiti ca situatia nu poate fi controlata altfel. O vara fara probleme tuturor!

Later edit – pare ca injectia minune e Metoclopramid si ca si Cola ajuta. 

Alte postari