Prelegere: Sushi

Despre sushi 

Februarie 2021

 

 

Descriere

Popularitatea acestui preparat este astăzi uşor vizibilă în numărul de restaurante din afara Japoniei, peste 50.000, care vând sushi. Sushi este făcut, vândut şi mâncat în stiluri diverse şi poate conţine carne de capră, brânză, durian, ciocolată sau orice altceva, de provenienţă japoneză sau nu şi, deşi această popularitate şi versatilitate îi bucură pe japonezi, ea creează şi o anxietate.

Mândria este temperată de modurile non-japoneze care fac din sushi o mâncare nerecognoscibilă în afara Japoniei. De aceea, vom discuta şi despre relaţia acestui preparat cu identitate naţională şi modurile în care guvernul japonez a ales să se implice şi să reglementeze activitatea restaurantelor din străinătate.

„Sushi Police” şi asigurarea unui training corect sunt unele dintre aceste proiecte. Procesul de instruire poate dura chiar şi zece ani şi este structurat în multe etape, toate fiind lăsate la aprecierea maestrului bucătar, de obicei proprietarul restaurantului unde are loc instruirea. Iată ce înseamnă aceasta, mai exact:

Anul 1: Spălare/ curăţare, livrare de alimente, sarcini legate de sala de mese

Anii 2-3: Fierberea orezului, prepararea fructelor de mare şi a peştelui mic, gătirea ouălor, pregătirea mâncării pentru personalul restaurantului

Anii 4-6: Asistenţă la tejghea, realizarea de maki şi alte rulouri

Anii 7-9: Fabricarea nigiri

Anul 10: Atestarea ca bucătar complet de sushi

În călătoria noastră ne vom ajuta printre altele şi de povestea lui Jiro Ono, subiectul unui film documentar care îl urmăreşte pe maestrul de 85 de ani în relaţie cu fiul şi potenţial succesorul său.

Vă aştept să discutăm despre istorii vechi şi noi, ingrediente şi condimente, şcoli, stiluri şi estetică, etichetă şi maniere, California rolls, nigiri, maki, sashimi, omakase şi conveyor belt. De fapt, vom vorbi despre gastronomie şi rădăcini, globalizare şi naţionalism, consum şi identitate, adică despre noi, iubitorii de sushi.

Mancarea e cultura

Recenzie: Casa Timis, Prahova

Recenzie: Casa Timis, Prahova

Ce este și cum arată un meniu bazat pe terroir.

Cum am petrecut Ziua Națională a Gastronomiei și Vinului Românesc 

Ca mâncarea poate înseamna identificarea cu zona stiam bine; ea transmite un sentiment de apartenență și corelare pe care l-am înțeles insa pe deplin abia duminică seară, ascultăndu-l pe chef Nico Lontras explicând că, dacă primul sau meniu la Casa Timiș acum un an s-a numit Emoții, cel de acum  poartă cu mândrie numele Acasă. 

Meniul construit de bucătar pentru cina dedicată Zilei Naționale a Gastronomiei și Vinului Românesc s-a dovedit a fi un story telling în șase farfurii și șapte pahare. Este povestea terroir-ului Dealu Mare, concept înțeles clasic ca sumă a caracteristicilor specifice de mediu, practici agricole și caracter ale zonei. Terroir este un concept ce a început a fi utilizat și în România când vorbim de conservarea mosternirii culinare tangibile și intangibile si implica produse ce contopesc in ele areal si competente.

Am început cina cu un spumant al Casei Timiș și pâine cu maia (in cuvintele simpaticului ospătar “făină și apă”; mi-a plăcut că ne-a explicat ignorând probabilitatea mare ca noi să știm aceste lucruri). Această pâine cu coajă bună și miez sănătos a venit însoțită de un unt cu trufe delicios (despre care am aflat că este de la ferma casei) și pesto de leuștean, o revelație în sine care m-a făcut să cer picolitei să nu debaraseze pentru a mă putea bucura de el pe parcursul mesei. 

A urmat un macaron albastru umplut cu o crema de Mangalița ce mi mi s-a parut suficien de blanda cat sa faca casa buna impreuna; nu zic că nu a fost interesantă asocierea cochiliei dulci de migdale cu umplutura neutră și un itsy bitsy teenie weenie cornichon, doar că pentru mine nu a funcționat. Am mai mâncat macarons sărat la Pierre Herme unde am trecut mai usor pragul dulce-sărat pentru pairing-uri ca ciocolată și foie gras sau muștar și măsline, etc. In farfuria lui chef Lontras am iubit însă de la prima vedere aspicul din vin alb, delicat ca o stampă japoneză dar plin de personalitate că un tablou de Goya.

Tot ca entree a fost si o tarta elegantă ce ascundea păstrăv afumat în crema de brânză de vaci și frunze moi de spanac. Icrele de păstrăv de deasupra au fost trecute în meniu drept caviar de păstrăv, ceea ce, conform unor uzanțe, nu se practică decât pentru icrele sturionilor din marile Negre și Caspică (cunoscutul trio Beluga, Ossetra și Sevruga); aș zice însă că este o înnobilare de bună-credință a icrelor zglobiului pește local. Mie mi-ar fi plăcut o bază clasică de tartă, un aluat mai consistent și al cărui gust de unt ar fi completat frumos sarea din icrele ghidușe (da, una din ele nu a vrut sub nicio formă să se spargă, indiferent de presiunea aplicată; am plimbat-o printre dinți așa cum sunt alergate măslinele în farfurie în filmele de comedie). 

Tartarul de căprioară și gulie cu ridichi murate și trufe de Dealu Mare a încheiat seria starter-urilor. A lăsat în urmă întrebări și mirări – cum a fost tratată carnea de vânat de a rămas așa fragedă? Fezandată sau frăgezită? Și ce condimente i-au fost alocate? Răspunsurile date de Nico nu au făcut altceva decât să sublinieze importanța materiei prime – căprioară nu cerb, tânăra nu bătrână, pregătită simplu, cu sare, piper și nu multe in plus. Plus expertiză, adaug eu la modestia bucătarului. Trufa de pe ea era felie uscată și deci împărțea o aromă mai discretă care a permis alunei de pădure să fie solistă principala și să ii ia fața. Adăugarea alunei de pădure a fost pentru mine mișcarea de geniu a acestui dish pe care l-am gustat cu temerile unui ne-pasionat de cărnuri crude. Nico a spus că această este bogăția pământului din Dealu Mare – vie, vânat, pământ – și  îi dau dreptate. 

Până la acest punct dar și după toate farfuriile au venit însoțite de un vin adecvat. Ca designated driver le-am evitat; totuși, un pahar a fost mai greu de ignorat – sorbetul de țuică. Cremos și rece, dulce, cu aromă suavă de pere și țuică a fost un palate cleanser eficient și provocator, greu de lăsat în pahar. Asigurările ospătarului că alcoolul s-a dus de mult la îngeri prin tratamentul termic nu m-au convins, recunosc. Acest sorbetto este desertul pe care chef Lontras l-a dedicat bunicului său, cel pentru care masa avea invariabil ca desert țuică. 

Ajunsă la felurile principale, primul m-a luat pe nepregătite. A fost ca și cum toate preparatele anterioare au sosit pe furiș, tiptil, fără să facă mult zgomot ca să îi lase loc de primadonă acestui calcan cu sos de saramură însoțit de o perlă pufoasă de mămăligă și ulei de mărar. Un deliciu al cărui succes se datorează sosului de saramură de pește – intens și ușor mai picant decât te-ai aștepta el a punctat perfect atingerea punctului culminant al cinei pentru mine. 

Am închis partea sărată a meniului cu medalionul de Mangalița (numit medalion de șnițel de către tanarul nostru ospătar aflat încă la începuturile meseriei ca și cunoștinte dar compensând admirabil prin atitudine și zâmbet cald). Însoțită de un piure de sfeclă în care lavanda s-a dovedit zgârcită și un sos de prune afumate delicios și ca gem de sine stătător, Mangalița aceasta, alături de un sos brun impecabil, ne-a pus la încercare stomacul deja bine garnisit. Am ajuns astfel la desert puțin îngrijorată, recunosc. Am avut noroc că acesta s-a jucat cu texturi de caramel și a fost astfel mult prea dulce pentru mine (desi ador și consum deserturi am o toleranta mica la dulce). Numit Vie în farfurie el a însemnat pudră de zahăr ars peste un creme anglais dulce în contrast de gust cu o bulă de înghețată de vin alb și în contrast de textură cu placa de zahăr caramelizat de deasupra și strugurii confiati. 

Sigur, veți putea spune că acest conceptul de “terroir” ca și altele nu este altceva decât un mecanism comercial puternic. Ce atâta manifestare a ideii de local, locavorism, sezonalitate?!? Angajarea terroir-ului este (și) o strategie comună de marketing, împrumutată poate chiar de la campaniile publicitare ale produselor de supermarket! De acord, terroir-ul vinde și este deci exploatat ca atare. Și totuși, aceasta nu înseamnă că nu este un concept cultural ce își depășește explicația seacă (caracteristici ale solului, climei și oamenilor). 

Eu cred că sublinierea originii iese din granițele geografice de pe hartă; via prezentă ca strugure, frunză sau vin, pământul cu trufele, legumele și căprioarele sale, râurile repezi cu păstrăvi alunecoși aduc Dealu Mare în farfurie și pahare. Făcând asta produsele ca untul de casa, vinul si  pastravul afumat primesc sensuri abstracte legate de tradiții, mosternire culinară și competențe ale celor din zonă, cum a fost meniul de duminică bazat pe înțelegerea relației chef Nico Lontras cu terroir-ul Dealu Mare. 

Despre alta experienta culinar-culturala la Casa Timis poti citi in ultima parte a articolului de aici. 

Ai vizitat cramele din Dealu Mare?

Recenzie: Brasov in doua farfurii

Recenzie: Brasov in doua farfurii

Brasov

Brutaria Simplu

Plec din centrul cu case tuguiate momumental si merg pe stradute ce ingroapa case pana la braul ferestrei. Portile ermetice ascund acum intrari de masini acolo unde alta data intrau probabil cai, carute, trasuri. 

Drumul inseamna case urcate in deal, case coborate in vale. Muschii de la picioare imi sunt solicitati pe rand, in mod democratic toti. Mainile in schimb se incarliga pe telefon in timp ce scriu randurile acestea. E frig de-ncep sa-mi tiuie urechile. Pe strada oameni nu-s, doar cate o masina razleata. E ora 10:30 si am plecat de la Casa Rozelor spre brutaria Simplu. 

Merg si merg pana casele vechi fac loc unor intruse mai noi si unui Lidl indecent in patratosenia lui.  Ajung intr-un cartier rezidential simplu unde dimineata rece suna a bormasina si latrat de caini ascunsi dupa gard. Totul e inchis ferecat ascuns privirii dupa ziduri porti si fatade opace. Brasov. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Dei frati

Din Piata Sfatului identific un gang si ajung la restaurant. 

Inteleg ca sunt unde trebuie inainte sa vad numele locului – un butoi sprijina un perete coscovit si doi maslini. Imaginea aceea simpla, naturala, calda si umana care anunta un local italian.

Ma asez la masa si ma uit duios la Paturica gri ce se intinde patrat si lasciv langa scaun. Pun jos sacosa cu prajituri si iau meniul adus de o doamna discreta. Rasfoiesc si zambesc acelui designer care s-a gandit sa il faca ca pe un caiet-vocabular din alte vremi. Comand rapid rigatoni cu salsiccia fresca, hribi si taleggio plus un ceai pentru mainile rebegite. Ma infranez sa nu iau supa de cozze. Ar fi prea mult, gandesc. Bine fac deoarece portia care vine nu e doar maricica ci extrem de satioasa. Si fierbinte. O savoare intensa, umami pur. Limba se burzuluieste si mai cere. Frige si mai vrea. Hearty, taranesc si absolut delicios. Ascultam Lonely Radio Italia – canzoni italiani per farti sognare. Sunt orele 12 trecute fix si deocamdata sunt doar vreo trei mese ocupate. Se aude Eros Ramazzotti, febletea mea adolescentina. Culeg un hrib, o bucata de carnat si mormai fericita. “Forse non sara una canzone a cambiare le regole del giuco” dar farfurie cu farfurie se poate schimba lumea. Dei frati ar putea imblanzi si o armata cu pastele astea. 

Ma uit la ceas; e timpul sa o iau spre gara. Merg totusi la toaleta, maturitatea vine la pachet cu mersul des in astfel de locuri; asa descopar trei lucruri: baia interesanta cu mici provocari (precum invartitul pe langa chiuveta pentru a descoperi ca e actionata cu talpa) dar si faptul ca am plecat de la hotel purtand cam tot ce aveam in bagaj de frica celor 8 grade brasovene – blugi si rochie COS peste. Classy. Al treilea ca trebuie sa imi recuperez bagajul de la receptia Casei Rozelor. Uitasem. 

Ajunsa inapoi la cazare, proprietarul, un domn german prietenos, ma invita sa vad si restul casei. Asa aflu cat de aproape am fost de Bistro de l’Arte, inchis pentru curatenie eaxct cat sunt eu aici. Casa Rozelor are in curte ferestrele de la bucataria bistroului, fiind spate in spate, cu un zid comun. Apartamentele au pereti de caramida expusa si scari de metal faine. Dormitorul meu de la etaj avea vedere spre parter printr-o portiune de Podea din sticla. Un alt apartament are o soba minunata, inca functionala, pe lemne (proprietarul a refacut-o dupa ce fusese modificata in stil amator pentru a functiona pe gaze). Este o optiune buna pentru cazare pentru cei carora le plac obiectele vechi si mobilierul pictat. 

Fast forward 5 ore mai tarziu, ajunsa la Bucuresti cu un alt tren decat cel ales (caci acela, venind de departe, de la Budapesta, are mereu intarziere dar cine sa stie), am deschis cutiile de la brutaria Simplu. A meritat asteptarea. Cea mai suava crema de vanilie, cel mai acrisor-zumzaitor Zumzet. Data viitoare imi au lingurita la mine si le mananc pe strada. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Ce alte locuri imi recomanzi in Brasov?

Radio: Cultura la farfurie

Radio: Cultura la farfurie

Ep. 1. Tzatziki si familia lui transculturala

Sigur ai mancat tzatziki. Ce poate fi mai grecesc ca tzatziki? Uite ca eu spun ca nu a fost intotdeauna grecesc. Daca ai fost cumva si prin Bulgaria ai mancat tarator; eu l-am gustat ca supa rece in Nessebar (avea nuci!). Merita incercat. Iar in Turcia sau restaurante turcesti din Constanta am gasit cacik. Poate te-ai intrebat cum de sunt asa asemanatoare si de ce. Asculta povestile. 

14/09/2021 15″

Ep 2. Zacusca, zacuste

Din slavul zacuski, initial o masa usoara formata din mai multe preparate ce stau bine in camara – peste sarat/ afumat, masline, branzeturi, “icre” de vinete si altele. La noi termenul a saracit in timp dar a castigat in savoare. O facem din vinete, gogosari, ciuperci (cu sau fara trufe) dar si din fasole verde uscata si rehidratata in vin! Despre zacusca ce ne ocupa zilele acestea mamele si bunicile mai jos.

22/09/2021 

Ep. 3. Mancare-identitate

Optiunile alimentare reflecta adeziuni si apartenente. Ceea ce omul alege sa manance si ceea ce alege sa nu manance este un mod de a se identifica sau nu cu altii si de a transmite mesaje despre credintele sale.                                   Mancam fast-food sau raw-vegan, alegem ceafa cu cartofi prajiti sau avocado? 

29/09/2021

Ep. 4. Mancarea este politica

Unul din cele mai interesante conflicte generate de un aliment implica foie gras,  ficat gras in franceza. Campania mai larga pentru tratamente umane acordate animalelor a dus la interzicerea comercializarii lui in unele zone. Dar productia de foie gras este o parte importanta a economiei rurale franceze plus ca este produs reprezentativ pentru Franta si gastronomia ei, prin urmare statul francez a ripostat.

14/09/2021 15″

Ep 5. Cafenelele periculoase

Puteti crede ca linistitele si pacifistele cafenele de azi au  candva locuri de pierzanie? Pentru ca aveau firma agatata la intrare ele au devenit repere in comunitate. Deoarece in ele se aflau cele mai noi vesti au fost numite penny universities si percepeau taxa de intrare. Fiind locuri unde se punea tara la cale au dus la arestari si executii publice ale unor din clientii lor.

13/10/2021

Ep. 6. Gastrodiplomatie

Tailanda are o poveste buna pentru conceptul de gastrodiplomatie, implicand identitate nationala, politica alimentare si mediul de afaceri privat, aratand ca o tara poate construi si folosi mancarea nationala ca instrument in strategia sa diplomatica culturala ca mod de transformare si rebranding al imaginii sale in exterior. 

20/10/2021

Mancarea este politica

by Adriana Sohodoleanu @Radio Romania Cultural | Cultura la farfurie

Audio Player

Cafenele revolutionare

by Adriana Sohodoleanu @Radio Romania Cultural | Cultura la farfurie

Audio Player

Recomandare de lectura 

William Sitwell (2020) The restaurant, Simon & Schuster  

Gastrodiplomatie

by Adriana Sohodoleanu @Radio Romania Cultural | Cultura la farfurie

Audio Player

Recomandare de calatorie

Peru, Tailanda, Indonezia – exemple de branduri de tara construite si cu ajutorul bucatarie locale. 

Asculta-ma pe Spotify

M-as bucura sa aflu ce te intereseaza si ai vrea sa asculti in rubrica mea radio.

Recenzie: Gerbeaud Budapesta

Recenzie: Gerbeaud Budapesta

Gerbeaud Budapesta

O calatorie pentru o cofetarie. Asta-s eu si alta mama nu mai face. 

Am mers la Budapesta pentru o cofetarie. In logica stelelor Michelin sa bati atata drum pentru un loc inseamna ca are 3 stele. Spoile alert – nu e chiar asa.

 

Stiu de Gerbaud de ceva vreme. Cofetarie deschisa in 1858 de Henrik Kugler ale carui torte si mignons sunt apreciate de budapestani incat proprieterul merge la Paris si cauta un asociat cu care sa dezvolte afacerea. Ii este recomandat Emile Gerbaud, tanar si talentat profesionist intr-ale cofetariei. La inceput de secol XX Gerbaud cucerise deja capitala, pe care o invatase cu limbi de pisica trase in ciocolata si bonbons cu visine in cognac. Cofetaria ajunge in timp unul din punctele forte ale gastronomiei maghiare.
Prima prajitura Gerbaud pe care am
mancat-o (acesta fiind si numele ei, nu doar al cofetariei) a fost intr-un sat din Harghita. Blat untos, nuci, gem caise totul tras in ciocolata. Era la caserola de plastic si asta spune tot. Mai tarziu, intr-o seara am facut o varianta dintr-o carte veche de bucate, Sanda Marin sau Silvia Jurcovan (reteta numita Jerbo). Ntz. Oi fi gresit eu ceva. O fi o prajitura batranicioasa care nu ma convinge pe mine.

Fast forward septembrie 2021. Caut loc de parcare unde sa poti plati cu cardul. Alerg pe strazile ce inca nu se dezmeticisera si unde vanzatorii deschideau usile cascand. Merg cu un ochi in Waze si altul pe cladiri. Sunt minunate. Ajungem in fata cofetariei si-mi dau seama ca am ocolit pret de vreo cinci minute.
Ne asezam la masa pe terasa. Prima dezamagire. Frumusetea acestor cofetarii vechi sta si in decorul interior; cladirile pastreaza glam-ul si grandoarea fin-de-siecle originala si aerul de vechi pastrat de mobilierul de lemn masiv maron-roscat iti da un fior cucernic. Esti intr-o catedrala a industriei. 
Stam la terasa pentru ca inauntru e interzis. Ok. Asta nu inseamna ca nu pot merge la baie (sic). Fotografiez mental si cu telefonul tot ce prind. Merg incet ca sa inspir istorie.

 

Comandam un Dobos si o Esterhazy, plus doua Gerbaud la pachet, niste pogacsa si un corn cu magiun. Selectiile de prajituri de pe site nu sunt disponibile iar asta face ca esafodajul meu logistic de transport in Romania cu masina pret de opt ore pica.

Gustam cu speranta. Speranta moare discret. Inghit cu un nod o lingura cu multa crema banala de unt si decid sa sparg gheata. Cum e Dobosul tau? A mea nu prea e cine stie ce. Al vostru era mult peste, imi raspunde ciudos my significant other. L-am carat la Budapesta pentru asta. A condus la Budapesta pentru asta.
Cand aveam cofetaria Biscuit Dobosul era primul care disparea din vitrina. Acasa e cel mai cerut desert. Iar despre Esterhazy o clienta din Austria a zis ca il facem mai bun ca acolo. Nu am crezut-o, oamenii exagereaza din prietenie. Daca zicea ca e mai bun ca la Gerbaud as crede-o acum.
Am terminat politicos prajiturile si am platit la casa ce luam pentru drum. Am aruncat o ultima privire salonului cu tavan pictat si draperii grele si am suspinat. Bine ca imi ramane Demmel la Viena.
Am iesit cu sacosa in mana, wearing all black si sporting un mers usor saltat (exaltat) precum Beyonce in Crazy in love, zau daca stiu de ce. Probabil ca dupa doi ani de la inchidere, Biscuitul inca ma mai face mandra.

Supa de visine

Am luat supa de visine la un bistro din Pesta. Era dulce-acrisor si avea gust de bat de  scortisoara fiert indelung. Oare mama, munteanca strasnica cu ciorba acra-n sange, s-ar declara multumita ca in sfarsit am mancat si eu o zeama seara la cina? 

  • Da, supa de visine tine loc de ciorba 35% 35%
  • Ha ha ce gluma buna 76% 76%

Retete & bucatari celebri

Prelegere 

Retete si bucatari celebri

Lector Adriana Sohodoleanu |  Fundatia Calea Victoriei

Trăim într-o epocă a bucătăriei savante; produsele şi metodele de a găti din întreaga lume sunt aduse sub reflectoare într-o abordare concomitent ştiinţifică şi emoţională. Pathos, logos şi ethos în farfurie; a trece la cratiţă nu a fost niciodată un îndemn mai complex ca acum.

Bucătarii au devenit actori care s-au scuturat de stigma muncii fizice, au intrat în posesia unui capital cultural (educaţie) şi au renunţat la cariere în domenii „curate”, cu muncă de birou, pentru a intra în bucătărie şi a o lua de la zero, construind un fenomen al bucătarului ca simbol. Ceva ce a început cu codificarea bucătăriei făcută de Escoffier, în secolul XIX, în Franţa, continuă astăzi în forme noi, complexe, care îi pun pe bucătari în rol de lideri, „antreprenori instituţionali” ce crează nelinişte la nivel internaţional.

La evenimentul nostru vom vorbi despre Pierre Gagnaire, Michel Guerard, fraţii Troisgros şi alţii care au iniţiat o contra-mişcare ulterior instituţionalizată la rândul ei. Apoi despre Robuchon, Ducasse şi alţi monştri sacri francezi. Nu îl uităm nici pe Ferran Adria, cu bucătăria sa modernistă de la El Bulli numită de presă, spre neplăcerea lui, moleculară. Povestim şi despre Rene Redzepi cu restaurantul NOMA care a dat naştere bucătăriei neo-locale, de care ne bucurăm şi noi la Bucureşti, Sibiu, Braşov sau Sfântu Gheorghe, printre altele.

Resemnificarea recentă a conceptului de bucătar a adus un statut social care cu câteva decenii în urmă nu era posibil. Studii recente îi analizează pe bucătari ca fiind formatori de gust formidabili, din punct de vedere cultural. Vom vorbi despre ei şi mulţi alţi bucătari celebri şi despre reţete legendare apărute de-a lungul istoriei.

Vă las mai jos câteva întrebări ce pun în evidenţă statutul bucătăriei ca joc, experiment şi totodată întâmplare:

  • Cum se des-fierbe un ou?

Cu ajutorul boro-hidrurii de sodiu care desface legăturile formate în timpul încălzirii între moleculele de proteine, de-a lungul unui proces care durează trei ore.

  • De ce  funcţionează combinaţia de porc şi iasomie?

Pentru că ambele conţin un compus chimic numit indol.

  • Principii orfice sau prometeice în construirea meniului?

Rene Redzepi merge pe orfic, what growstogether goes together. Heston Blumenthal măsoară temperatura internă a cartofilor prăjiţi, încercând să stabilească parametrii optimi; joaca cu apa cu gust de ciocolată sau face tapet comestibil. Bucătăria lui este un laborator de fizică şi chimie. În alte restaurante, ştiinţa e deghizată în decandenţă – cel mai bun puree de cartofi din lume are 50% unt – sau întâmplare, accident – tarta care a făcut istorie când a fost scăpată din mână.

Detalii inscriere

Atelierul are loc pe 15 septembrie de la ora 19:00 si dureaza 2 ore. 

Atelierele are loc online pe platforma Zoom.

Detalii despre pret si inscriere gasiti la linkul de mai jos.

Toxiinfectia alimentara de sezon

Toxiinfectia alimentara de sezon

Cand mananci acasa si versi in strainatate sau cum sa treci peste o toxiinfectie alimentara Aceasta trebuia sa fie o postare despre o vizita la castelul reginei Maria din Balcic si un early dinner la El balcon del mundo din Kaliakria. In duminica aceea insa am patit a...

Degustare vin: Domeniul Bogdan

Degustare vin: Domeniul Bogdan

Strabatem sate mici, cu cateva case pitice adunate la strada. Sunt dispuse perpendicular pe sosea si intrarea se face pe centru, printr-o veranda cu arcade trilobate. Gardurile lasa sa se vada devalmasia sud-estului. Satele-s scurte, se termina cat ai clipi si incepe...

Recenzie: Soro lume

Recenzie: Soro lume

E ceva ascet la Soro lume. Poate in caramida dezgolita si spoita in alb asa cum spoiau la tara anual bucataria de vara. Aduce a chilie in care cartile sfinte - ghidul de fermentare a lui Redzepi, Curatorul de zacusca, tomul lui Magnus de la Faviken - stau cuminti pe...

Food Bloggers 2022

Food Bloggers 2022

Pe 8 iunie am avut bucuria (si anxietatile aferente) de a modera un panel star-studded in cadrul Food Bloggers 2022. Am profitat de experienta lor vasta si i-am rugat sa creionam impreuna un parcurs al consumatorului in cautarea unei experiente  de eating out aliniata...

Conferinta Horeca Insight Pastry, Dessert, Coffee 

Conferinta Horeca Insight Pastry, Dessert, Coffee 

Ca fost detinator de cofetarie si lucrator in ea mi-am facut timp liber pe 14 iunie pentru a asculta ce au de spus altii, mai mari si mai perseverenti. Las aici doua idei cu care am rezonat la fiecare vorbitor:   Flavian Dobre, Kanel Cei care vand deserturi facute...

Note de degustare: Noeme

Note de degustare: Noeme

Nu stiu de unde a aparut fata aceasta careia ii atarna in urechi conuri de inghetata albastra pe post de cercei, dar e un sentimen de deja vu. Imi spune ca vine din PR si ca a intrat in cofetarie si bucatarie acum trei ani. Imi suna cunoscut si deja vad in asta un...

Calatorie: Maramures ziua 3

Calatorie: Maramures ziua 3

In care se vorbeste despre 

Breb si alti demoni 

Aruncati cu pietre, oua sau rosii daca nu sunteti de acord dar eu asta am vazut asta spun.

Drumurile sunt adesea proaste si de multe ori aglomerate, dar e bin caci multe portiuni sunt in reparati. Pe varfuri de stalpi sunt berze multe, familii cu pui, mai multe ca niciodata. Eu am mixed feelings mai rau ca niciodata. 

Maramuresul vazut de mine la inceput de iulie este frumos pentru ca natura e frumoasa si as putea zice si ca e frumos per total dar intr-un mod traditional romanesc nu maramuresean. 

Satele prin care am trecut arata in proportii covarsitoare ca niste sate obisnuite prospere, au case colorate cu fatade bine ingrijite dar nu prea mai au porti maramuresene. Nici casele nu mai sunt de lemn, au tigla multa si moderna de tabla, iar multe case noi sunt in constructie. Cele care au pereti de lemn, putine, cam una la zece-paisprezece case din zidarie, par vechi dar au fundatie aparenta de ciment. Stilul anilor ’90 este pervaziv, multe din casele relativ noi parand a fi facute dupa proiecte oferite gratuit de reviste gen Casa mea in acei ani. Si gama cromatica cu tonuri puternice, rar agresive. Casute de lemn dat cu ulei ars sunt putine, pierdute, ba parca rusinate intre cele noi. Am vazut in goana masinii in Calinesti cateva mai multe laolalta, mult mai multe ca in Breb cu siguranta. In Breb am fost ca la pomul laudat. Sunt multe case noi ce le ascund, le inghesuie pe cele vechi, reducandu-le la rol de depozit atunci cand nu le inlocuiesc de-a dreptul. Nici portile nu au ramas prea multe, cele mai vechi datate vazute pe traseul nostru fiind din 1997; promotia 2021 propune o poarta ale carui lemn lacuit deschis la culoare si buzdugane atarnate re fac sa cauti eticheta made in China. Este de departe modelul cu cel mai mare succes pe piata. Suntem intr-un Moeciu morosan. 

O calatorie pe ulitele Brebului tinde sa ajunga sora mai mica a mersului la plaja in Eforie Nord. Garduri vechi dar case noi, porti putine si acelea trase la indigo plus cacofonie de semne directionand spre pensiuni si locuri de luat masa. La fiecare bifurcare de drum stalpii sau gardurile pline de reclame iti atrag privirea in stanga sau in dreapta. Noi ne-am ghidat dupa semnul Breb 148 local food & garden unde am petrecut cateva ore minunate la masa, in hamac sau pur si simplu in iarba sfidand capusele. Este locul unde mi-am luat inima in dinti si am zis when in Maramu, do as the Maramu people do. Do paine cu unsoare, deci. Si desi erau peste treizeci de grade am gustat paine cu unsoare – un gust pregnant de porky pork, sare si boia pe o paine de casa gustoasa. Not my cup of tea, but nice. Am apreciat foarte mult placintele, limonada de soc si prajiturile precum si toaleta protapita mandra in natura, gatita cu tislaifer.

La intoarcere am luat-o pe jos pe-o ulita a satului, sperand ca astfel vom vedea ca ne-a scapat ceva privind din masina. Am vazut astfel mai bine, mai de aproape santierele ce pun case noi in curti vechi. Am identificat astfel si anii de pe cele cateva porti, deceniul noua al secolului trecut fiind cel mai vechi si mai rar. Din masina am ratat intr-adevar muzica vesela pseudo-balcanica dintr-o curte si gazonul frumos intretinut din alta. E normal ca oamenii sa isi imbunatateasca conditiile de viata, sa traiasca cum e mai bine pentru ei. Nu tin ca satul romanesc sa fie muzeu in aer liber; as vrea insa sa nu mi se mai vanda imaginea aceasta a Maramuresului pastrator al traditiilor. Nu e corect. 

Plimbandu-ne prin Breb am zarit o batrana tesand la un razboi pe prispa si am indraznit sa dam un buna ziua mai luuuuung, sperand ca ne va invita in curte. Bingo, asa s-a intamplat. Maria lui Simion Vicovan sta la numarul 90, asa cum a tinut sa ne precizeze. Tese presuri la razboi si sta de vorba cu turistii. Le vinde cergi, horinca si fete de perne. Raspunde la intrebari smechereste si ne zice ca a venit PRO TV-ul sa ii ia interviu si cand au intrebat-o ce varsta are a raspuns ca nu-i batrana dar e de mult. Are o casa mica de lemn, inaltata, traditionala. Din prispa intri intr-un hol mic ce are in stanga si dreapta cate o camera. In dreapta e camera buna, doldora de tesaturi puse pe o barna, pat si lada de zestre. Sunt de vanzare multe dintre textile. O fata de perna cu motive florale 100 ron. Ma imbie sa iau doua, sa am set. Ma codesc. E scump si mai mult decat atat am un feeling nasol. Intreb cine le-a lucrat. Raspunsul nu ma ajuta. Fraza incepe prin a zice ca cine stie cine le-a lucrat dar face o voluta si termina prin a pune paternitatea in bratele ei si ale fiicei despre care aflasem anterior ca e plecata in alt oras, departe, de ceva vreme. Nu insista mult sa cumpar dar e ceva in aer care nu-mi da pace. Iau o singura fata de perna ca sa nu regret ca nu am o broderie maramureseana insa senzatia de not kosher e Inca acolo. Le simt parca si pe preitenele mele reticente. Ele nu iau nimic. 

Privind in urma imi pare ca acel razboi era scos afara din casa nu pentru ca ar fi fost mai racoare acolo ca nu era, ci ca sa il vezi mai bine de pe strada. Sa dai binete tare de la poarta. Welcome to my parlour said the spider to the fly. 

Sunt sanse sa gresesc si o ponegresc pe saraca batrana. Nu voi sti probabil niciodata, insa voi folosi fata mea de perna cu flori morosene cu un cringe, cum fac cu covorul de matase cumparat in Fez de la un negustor inlacrimat la comanda parca.

Ce mi-a placut mult in Maramures au fost pasunile. Realizezi cat de important este fanul pentru maramureseni cand vezi cate capite, stoguri si casute inalte exista pe orice petic de faneata. Parafrazandu-l pe Dickens, este fan everywher, fan up the hill, fan down the hill, fan over the hill, fan along the river. Iulie este un timp minunat sa te duci in Maramures din acest punct de vedere, caci plaiurile sunt verzi iar capitele aurii. Adesea capitele iau forma unor mamuti, caci fanul intins la uscat pe schelete lungi de lemn inruchipeaza mamifera mai mici sau mai mari ce parca acum vor vorbi ceva cu glasul lui Ray Romano in Ice age. Dar nu, familiile de Manfrezi de pe pajistile Maramuresului stau molcome in soarele arzator. 

Iesind de pe drumul principal, in unele zone vezi case si sure de lemn pe coclauri, ici colo, presarate la distanta mare intre ele. Uneori, drumul inseamna o carare asfalata cu o singura banda, ce lipeste masina de garduri scunde si case fara oameni. In toata calatoria noastra nu am vazut oameni in curti sau pe drum decat in vreo doua trei instante, una fiind duminica ce-i scoate la biserica.

Mi-au mai placut bisericile de lemn si cimitirele lor vechi, cu cruci din lemn si piatra, cu litere sterse de ploi si soare insa despre acestea, mocanita, Sapanta si Sighet in zilele urmatoare. 

R & R

As mai merge la Breb 148 ca sa apuc sa stau in acest hamac pe care a fost bataie si pentru placintele prajite cu urda si verdeturi. 

Calatorie: O zi la crame in Lechinta

Calatorie: O zi la crame in Lechinta

Pe drumul Maramuresului

Ziua 2. Degustari la Lechburg si Jelna 

Sunt vreo sapte crame in zona DOC Lechinta insa am pus pe lista mea doar doua, conditionata de lipsa de timp. Am strecurat pe cele doua ca opriri intre Ogra, Mures si Petrova, Maramures, un drum de 236 km in 4 ore in teorie, mai multicel in realitate si pentru ca, pe alocuri, bucati bune de drum erau decopertate. 

La Lechburg am ajuns cu peripetii caci am ratat intrarea marcata cu un butoi discret, apoi era sa nimerim la alta crama in ograda si tot asa. Ajunsi acolo am fost invitati sa ne tragem sufletul sub o umbrela si de acolo crama cu usi duble de lemn vechi si copacii inalti precum chiparosii imi aminteau vag de o alta crama si o alta eu intr-o alta vreme, in Toscana. Un feeling fugitiv si stingher pe care intalnirea cu Cipriana Sasarman, co-proprietara cramei, l-a validat. Cipriana face vin la Lechburg cu sotul si cumnatul sau, italieni. Au cumparat vechea crama si ne-a aratat-o cu onestitate asa cum e ea acum – inca raw, cu pereti ce poarta urmele umezelii, cu podele din ciment jupuit si budane vechi, pastrate de decor caci curatarea cu soda caustica le-a distrus pentru vin. De un carlig coborau din tavanul inalt trei pulpe de prosciutto. O soba din terracotta prezida la parter si o scara din fier forjar cu motive specifice te ducea la etaj. Cuvele de beton sunt insa perfecte, ne-a marturisit Cipriana. Cand spune asta mi-aduc aminte ca parca Rares Florea de la Domeniile Averesti ne spunea in crama lor ca acest tip de cuva s-a dovedit a fi mai stabila decat tancurile de inox – avand variatii mici de temperatura pastreaza temperatura constanta mai bine. 

Crama Lechburg este din 1962 ceea ce ii asigura obiecte de cultura materiala din perioada comunista – sala de degustare folosita pentru vizitele tovarasilor de la centru are pe pereti un mozaic ce infatiseaza scene cu daci si romani benchetuind si mai apoi nunta Zamfirei, cu paunul specific costumelor populare in judetul Bistrita. Nici usa nu e de lepadat, o reconditionare buna putand scoate din ea un obiect valoros estetic si istoric pentru noua crama pe care Cipriana o viseaza. Mozaicul va fi pastrat, ne asigura ea. 

Cipriana este foarte atenta la ce mananca, urmand un regim vegan de ceva vreme; nu e de mirare ca via are atat certificare Biocert cat si si una Vegan din Italia. Ce inseamna asta pentru noi, consumatorii? Ca nu pune ingrasaminte si pesticide conventionale, adica chimicale in vie. Aceasta mai inseamna si ca recolteaza doar 4 tone/ ha nu 12 tone cat produce un hectar de vie conventionala, non-bio. 

Despre degustare nu mai stiu decat ca am inceput cu un frizzante de 11% volume alcool. Cred ca s-a baut si Pinot gri, Riesling si Sauvignon blanc. Deoarece urma sa conduc pana in Maramures nu am baut si le-am pierdut sirul. Am retinut doar ca zona Lechinta are aciditate mare si asta pare ca le-a placut tare mult celor cu care am calatorit. 

Pe mine m-au interesat povestile Ciprianei, un om cald si deschis, care nu s-a sfiit sa spuna lucrurilor pe nume, refuzand cu fermitate sa proiecteze acea imagine idilica pe care o imbratiseaza alti producatori mici. Ne-a marturisit ca recupereaza butoaiele vechi din stejar slavon probabil facute in Austria si ca o scoate din sarite nostalgia celor din diaspora. Exporta vin dar pietele straine sunt greu de accesat nu doar din cauza concurentei altor vinuri ci si pentru ca romanii vor de acasa Jidvei, seminte si pufuleti. I-as fi putut vorbi o ora despre constructia identitatii si lupta pentru pastrarea ei in afara locului de origine, despre apartenenta si alienare, dar ce i-ar fi folosit? Micii producatori mizeaza pe curiozitatea si deschiderea consumatorilor, au nevoie de oameni care sa experimenteze inainte de a se cantona intr-un tipar de consum. 

Mi-au placut etichetele (apreciate si de altii caci au castigat premii in strainatate) – infatiseaza costume populare stilizate din zona. 

Ce am invatat nou? Despre Neuburger, un soi de strugure local. Simt nevoia de precizez ca local nu inseamna romanesc, Neuburger fiind un strugure alb austriac. De la Cipriana am aflat si de o alta crama mica din zona, Valea Ascunsa, care se spune ca este foarte frumoasa. Am pus-o pe lista pentru data viitoare! 

Crama Jelna

Am ajuns la Jelna cu intarziere mare si deci jenati. Ne-a intampinat Vlad, viticultorul cramei, si ne-am relaxat rapid pusi in fata unei degustari numite Navicella. Crama este artizanala si de familie, producand circa 80000 sticle pe an. Este singura crama din tara cu struguri atestati ca produs montan, ceea nu este in fapt decat o recunoastere a temperaturilor mai reci, a conexiunii cu zona si tipicitatea ei. Recunosc ca am aflat de ei relativ recent si m-am bucurat sa pot construi traseul catre Maramures si cu oprire in Jelna (de la Ogra, Mures se merge pana la crama putin peste o ora).

Degustarea Navicella:

1. Navicella alb 2019 – cupaj intre struguri Feteasca alba 60% Sauvignon alb 20%, Riesling de Rin 20% cu o aciditare mare, aproape 8. 

2. Dealu Negru Sauvignon Blanc realizat prin fermentatie secventiala

3. Un rose care pare ciudat gratie drojdiilor salbatice ce ii dau note rustice 

4. Cabernet Sauvignon 2020 cu 12,6% volume alcool

5. Navicella rosu 2017 din Pinot Noir, Cabernet Sauvignon si Merlot.

Degustarea poarta numele unei picturi create de Giotto in secolul XVI in vechea bazilica a Sfantului Petru, la Roma. Si care e legatura cu Jelna? In micuta biserica de la Jelna a fost descoperita o copie a acestei picturi, in culori ce produc efecte 3D. In lume mai sunt cunoscute doar alte trei copii, originalul fiind pierdut partial la renovarea bazilicii.  Cea de la Jelna a fost probabil realizata de artisti locali, inspirati de schitele si povestile aduse de pelerini. Legenda locala il crediteaza pe un grof din zona ca mecena; el si-a dorit sa aiba pictura aici, la granita catolicismului si ar fi platit pentru ea butoaie cu vin. 

Sursa imagine: https://www.divinarivelazione.org/la-navicella-unicona-della-fede/

Vinul este insotit de un platou cu branzeturi si mezeluri locale de la ferma Agroardeal langa ei. Excelente, ca si vinurile care nu incetau sa ii suprinda pe cunoscatorii din grup.

Cum vinul nu merge fara lautari am beneficiat de incalzirea pe care si-o facea un taraf local in vederea evenimentului ce urma sa aiba loc in seara respectiva. Asa am aflat ca si in Jelna muzica tot spre manele duce. No, am mai invatat ceva. 

Pentru a evita astfel de imixtiuni pe viitor proprietarii cramei au in plan construirea unui hotel si a unui spa care sa ii separe pe cheflii de crama. Ba mai mult, intentioneaza sa mareasca luciul de apa de la baza dealului pentru a-l amenaja ca destinatie de vara, alaturi de terasa si traseele de bicicleta din vie pentru hipstereala. 

Mi-a placut rose-ul salbatic, mi-au placut Navicella rosu si branzeturile si mi-a placut Vlad, un om pasionat care intelege ca terroir-ul nu se lasa cucerit la prima intalnire si si-a propus sa ofere viei timp si rabdare (are o statie meteo doar de trei ani si deci nu e un istoric suficient ca sa stii cum sa intervii in vin). 

Ce nu mi-a placut? Pai nu mi-a placut ca in 2019 nu au facut vin de desert, dar nu e vina lor ci a ursului care a savurat toti strugurii lasati la stafidit pe vita. Noroc ca aveau si un vintage anterior si mi-am completat ‘biblioteca’.

Ciubarul atotprezent

O prezenta ubicua in si inspre Maramures  sunt ciubarele cu horn perfecte pentru o balaceala relaxanta.    

Calatorie: Castel Haller, Ogra Mures

Calatorie: Castel Haller, Ogra Mures

Acatari / Akosfalva

Stejeris/  Cserefalva

Foi/ Folyfalva

Ilieni/ Ilencfalva

Leordeni/ Lorincfalva

 Si alte localitati cu nume bilingve, unele lungi pe care nu apuci sa le descifrezi din goana masinii. Sate insirate de-a lungul drumului nostru catre Ogra, Mures unde in anii 1830 s-a cultivat printre altele ananas în sere. 

 

O noapte la castel…

In Ogra urma sa innoptam la Castel Haller, o bijuterie de cladire neo-clasica baroc care, dupa cum atesta fotografiile din interior, prin 2004 era o coaja trista, pereti goi si daramati, cu trecut dar fara viitor. In prezent este o optiune de cazare super faina atat pentru cei ce vor sa sparga in doua un drum mai lung (ca noi de la Bucuresti spre Maramures) sau un sejur in sine. Palatul este refacut si mobilat cu atentie, reusind sa evite atat sentimentul de muzeu prafuit cat si autenticul acela multi-stil construit din artefacte de la Ikea sau din targuri de duminica. 

 

Haller este cu ciripit de pasari sub nuci falnici de ale caror crengi atarna lampadare magice. E cu citit la umbra in leaganul agatat si el tot de o craca. E de imbatat cu parfumul tufelor de lavanda si cu cate-un damf slab de gainat adus de vant cand si cand de la tarcurile cu porumbei, pauni, rate, gaini de rasa si iepuri lenesi. E de mancat. Am primit recomandari dar si atentionari cu privire la marimea considerabila a portiilor. 

Meniul este dominat de rata si foie gras, asa cum se poate vedea in fotografii. Daca nu ar fi asa departe as merge lunar la Ogra pentru foie gras pe pat de cozonac si churney de ceapa. Obisnuiti ca mai peste tot se serveste terina de foie gras am avut o surpriza tare frumoasa sa primim un foie gras mi-cuit (adica perpelit scurt, cat sa prinda culoare pe exterior dar sa ramana cremos in interior). Este o combinatie care pe hartie pare excesiv de dulce, in realitate excelenta. 

 

Am luat si o supa de rata cu ciuperci de padure, spanac si ravioli cu ricotta. Asa cum banuiam a fost un consomme, o supa clara, fara legume in care hribii faceau casa buna cu ricotta. Mi s-a spus ca si supa crema cu rata, pulpa de rata confit si pieptul de rata rose au fost excelente. In meniu mai sunt si preparate la sous-vide, si tocanita de vanat. 

Mi-a facut bine sa vad un astfel de meniu intr-o pensiune; este un bucatar acolo cu tehnica, pasiune si curiozitate.

Nu mi-a facut bine sa vad un meniu fizic conventional, pus preventiv in chilotei de plastic. Nici dezacordurile genitivale din text nu m-au bucurat; acesta era doar inceputul, pe parcursul incursiunii noastre in vestul tarii aveam sa descopar ca dezacordul acesta e marca identitara a zonei. Verbal este ok, insa pusa in scris verba manent, de aceea se presupune ca i se acorda atentie, se verifica inainte de a se tipari. Dar hei, absenta verificarii ortigrafiei textului din meniu este dureros de evidenta si in multe meniuri cu staif bucurestene. 

Ce nu mi-a placut a fost tortul Sacher care nu avea nicio legatura cu originalul (care inseamna blat de cacao, gem de caise, glazura clasica de ciocolata neagra). Se vede cu ochiul liber in imagine neconcordanta, total neasteptata intr-o zona cu puternice legaturi cu fosta capitala imperiala Viena de unde provine reteta tortului. 

Daca trebuie sa mai zic ceva ce poate fi imbunatatit atunci sa fie faptul ca la micul dejun ceaiurile sunt la plic. Cum sigur creste o tufa de menta si de coada soricelului prin zona, le-as recomanda sa usuce plante medicinale locale si sa le ofere pentru tizane (doar planta de ceai poate produce o bautura numita ceai).

Castelul Haller ne-a fost gazda pentru cateva ore scurte, intre cinei si mic dejun, asa ca povestea se opreste brusc. Incalecati pe-o sa si mergeti sa vedeti cu ochii vostri mai mult, eu atat am putut si nu mai mult 🙂

Recenzie: Mesendorf 65

Recenzie: Mesendorf 65

Pe drumul Maramuresului

Ziua 1. Mesendorf 65

Ca sa ajungi la Mesendorf 65 iei drumul muntelui; te rogi sa nu fie trafic la Comarnic sau Busteni si rontai compulsiv covrigei de Buzau. Sunt 246 km zice IOS-ul, ca Waze refuza sa colaboreze. Treci de Brasov si continui prin sau pe langa Feldioara, Hoghiz, Rupea si Fiser. Lasi Viscri in urma pe stanga si mergi prin Crit. Iti amintesti ca in Crit in 2009 erau un domn care facea branza buna de capra si o doamna cu dulceturi. Dupa Crit incepe nesfarsitul. Cer albastru neclintit, peisaj verde salbatic. Niciun om, nicio casa, nicio urma de antropocen cu exceptia soselei de sub roti. Si mergi asa pret de minute bune si te intrebi daca dincolo de coclauri nu or fi tot coclauri frumosi. Si gandul asta nu te supara. Totul e verde si albastru si urla a crud si a curat. La un moment dat apare insa semn facut de mana omului – un totem discret pe care scrie Mesendorf si care are inscriptionat ceva ce pare o cruce. Aveam sa mai vedem acest simbol la gazdele noastre. 

Ca sa ajungem la ele am urmat cuminti strada principala, insa la un moment dat aceasta paraseste asfaltul si provoaca gravitatia, urcand prin colb si pietris in coasta, ba chiar si serpuieste. Eram usor confuzi dar inaintam cu viteza mica pentru a ne minuna de satul impietrit in timp, cu case sasesti ale caror poduri trapezoidale poarta adesea cifre ce ne-nfioara; sunt case facute in 1800, still standing, still working, still like steel dar goale, parasite, coji fara suflet, pereti fara caldura. La o aruncatura de bat de biserica veche – unde, vom afla mai tarziu, cei de la Grano din Bucuresti infiinteaza un punct local gastronomic – gasim o poarta inalta, din lemn lacuit pe care sta scris discret 65. De la departare nu as fi vazut, dar simbolul punctul gastronomic local si bicicleta incastrata in gard i-a dat de gol.

Am apasat timid pe poarta – speram sa se deschida, sa nu fiu nevoita sa strig. Sonerie nu se vedea. Spre norocul meu poarta s-a deschis imediat – in curte tocmai isi luau ramas bun Adrian Udrea si Laurentiu Dragomir de la Legume la borcan. 

Adi si Oana Udrea sunt proprietarii locului, o gospodarie primitoare cunoscuta pentru branzeturi rafinate si mese delicioase. 

Un cuptor dolofan, o sura cocheta, casa imbracata in lemn pe care muscatele se proiecteaza sangerii, lemne crapate pentru foc si tigla veche pe casa, din cea rotunjita de mesteri si innegrita de vreme. Treptele surei sunt doua bucati de lemn crapat de ploi, uscat de soare. Inauntru masa ne astepta gata pusa; era o zi de joi si fuseseram rugati sa ajungem dupa pranz 14:00 caci dimineata fusese zi de facut branza jos la ferma. 

Era o atmosfera pe care o simteai a ta, ceva din copilaria fiecaruia e esentializat aici insa la fel de bine se simte si filonul strain. Designul rustic de revista country style paleste familiarul din lemn si din ceramica verde de Corund. Si asta e bine caci stiai ca vietuiesc in pace si biblioteca nordica si ardeii pusi la uscat pe un perete, si bicicletele ridicate la tava cu scripeti si dantela de ata ce margineste fata de masa. Si borsul rece dus de Oana din amintirile ei galatene dar si profesorul de antropologie britanic ce lua masa in paralel cu noi. 

Mesendorf 65 este un punct gastronomic local; nu voi relua aici ce inseamna aceasta caci a facut-o de curand si bine Corina Dima aici. Voi spune doar ca nu este restaurant ci mai degraba te auto-inviti la masa omului, in gospodaria lui. Platesti pentru asta un pret fix in care intra intreg meniul gandit de gazda. Oana, caci ea este maestra in bucatarie a gandit pentru acea zi de joi doua meniuri independente, ca sa avem de unde alege avand si un vegetarian printre noi, a carui prezenta am anuntat-o cand am facut rezervarea (fara de care nimeni nu primeste de mancare, cititi materialul Corinei). As zice ca punctul gastronomic local este un table d’hote in versiune romaneasca. 

In sura inalta si racoroasa vara era suportabila. Au imblanzit-o limonada facuta cu siropul de socata, borsul rece de loboda si inghetata misterioara de flori de fan ce indulcea crumble-ul de rubarba (Oana a zis ca aroma si-o ia nu doar din infuzarea florilor si Inca o tehnica, ramasa secreta pana la acest moment). 

Nu mananc ciorbe dar am savurat borsul, recunosc. Ba admit ca mi-am pus si un polonic de ciorba de miel de la stana lui Valer ca prea o lauda un comesean. Am continuat voiniceste cu carnati de casa afumati si copti cu mere, ceapa rosie si mustar. Aici m-am cam impotmolit, era vara si urcusul temperaturii e greu. Am gresit si cu un PeCeLUS, prajitura calda cu lapte, unt si smantana. Imi dau seama ca purcelus eram eu, nu prajitura rebotezata astfel. La final degustare de branzeturi facute de gazdele noastre, excelente alaturi de poame din mere. 

Adi ne-a cucerit repede cu un rachiu excelent inainte de masa; este un om primitor si pasionat, care recunoaste ca nu s-a putut abtine ca Oana si si-a mancat prima roata de branza maturata facuta. Au fost patru roti, una pentru fiecare membru al celor doua familii implicate in manufactura de branzeturi. A Oanei pare ca isi va gasi sfarsitul anul acesta (la peste 36 de luni de maturare) in cadrul unui eveniment  gastronomic special pe care il vor anunta curand. Am regasit crucea vazuta la intrarea in sat pe cateva obiecte din sura si am aflat ca este simbolul folosit la identificarea vitelor apartinand unui sat sasesc. 

Ca lumea e mica stiam deja, dar o dovada in plus ne mira totdeauna; asa si la Mesendorf, cand in discutia cu Adi si Oana am descoperit ca a) pana prin 2009 ne incrucisam pe la aceleasi evenimente corporatiste si b) Mesendorf Gasthaus, optiunea de cazare moderna din sat, apartine unei foste colege de corporatie. Suntem legati cu fire invizibile si adusi laolalta de linistea verde din satele sasesti. 

Simteam ca lipseste totusi ceva; era soare, era verdeata, era o sura magica si o mancare delicioasa, doua gazde minunat de calde. Unde e pisica?

Simboluri sasesti

Simbolurile satelor sasesti pe posterul unui eveniment din 2019 – Saschiz, Viscri, Mesendorf, Bunesti, Crit, Cloasterf.