Recenzie: Brasov in doua farfurii

Recenzie: Brasov in doua farfurii

Brasov

Brutaria Simplu

Plec din centrul cu case tuguiate momumental si merg pe stradute ce ingroapa case pana la braul ferestrei. Portile ermetice ascund acum intrari de masini acolo unde alta data intrau probabil cai, carute, trasuri. 

Drumul inseamna case urcate in deal, case coborate in vale. Muschii de la picioare imi sunt solicitati pe rand, in mod democratic toti. Mainile in schimb se incarliga pe telefon in timp ce scriu randurile acestea. E frig de-ncep sa-mi tiuie urechile. Pe strada oameni nu-s, doar cate o masina razleata. E ora 10:30 si am plecat de la Casa Rozelor spre brutaria Simplu. 

Merg si merg pana casele vechi fac loc unor intruse mai noi si unui Lidl indecent in patratosenia lui.  Ajung intr-un cartier rezidential simplu unde dimineata rece suna a bormasina si latrat de caini ascunsi dupa gard. Totul e inchis ferecat ascuns privirii dupa ziduri porti si fatade opace. Brasov. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Dei frati

Din Piata Sfatului identific un gang si ajung la restaurant. 

Inteleg ca sunt unde trebuie inainte sa vad numele locului – un butoi sprijina un perete coscovit si doi maslini. Imaginea aceea simpla, naturala, calda si umana care anunta un local italian.

Ma asez la masa si ma uit duios la Paturica gri ce se intinde patrat si lasciv langa scaun. Pun jos sacosa cu prajituri si iau meniul adus de o doamna discreta. Rasfoiesc si zambesc acelui designer care s-a gandit sa il faca ca pe un caiet-vocabular din alte vremi. Comand rapid rigatoni cu salsiccia fresca, hribi si taleggio plus un ceai pentru mainile rebegite. Ma infranez sa nu iau supa de cozze. Ar fi prea mult, gandesc. Bine fac deoarece portia care vine nu e doar maricica ci extrem de satioasa. Si fierbinte. O savoare intensa, umami pur. Limba se burzuluieste si mai cere. Frige si mai vrea. Hearty, taranesc si absolut delicios. Ascultam Lonely Radio Italia – canzoni italiani per farti sognare. Sunt orele 12 trecute fix si deocamdata sunt doar vreo trei mese ocupate. Se aude Eros Ramazzotti, febletea mea adolescentina. Culeg un hrib, o bucata de carnat si mormai fericita. “Forse non sara una canzone a cambiare le regole del giuco” dar farfurie cu farfurie se poate schimba lumea. Dei frati ar putea imblanzi si o armata cu pastele astea. 

Ma uit la ceas; e timpul sa o iau spre gara. Merg totusi la toaleta, maturitatea vine la pachet cu mersul des in astfel de locuri; asa descopar trei lucruri: baia interesanta cu mici provocari (precum invartitul pe langa chiuveta pentru a descoperi ca e actionata cu talpa) dar si faptul ca am plecat de la hotel purtand cam tot ce aveam in bagaj de frica celor 8 grade brasovene – blugi si rochie COS peste. Classy. Al treilea ca trebuie sa imi recuperez bagajul de la receptia Casei Rozelor. Uitasem. 

Ajunsa inapoi la cazare, proprietarul, un domn german prietenos, ma invita sa vad si restul casei. Asa aflu cat de aproape am fost de Bistro de l’Arte, inchis pentru curatenie eaxct cat sunt eu aici. Casa Rozelor are in curte ferestrele de la bucataria bistroului, fiind spate in spate, cu un zid comun. Apartamentele au pereti de caramida expusa si scari de metal faine. Dormitorul meu de la etaj avea vedere spre parter printr-o portiune de Podea din sticla. Un alt apartament are o soba minunata, inca functionala, pe lemne (proprietarul a refacut-o dupa ce fusese modificata in stil amator pentru a functiona pe gaze). Este o optiune buna pentru cazare pentru cei carora le plac obiectele vechi si mobilierul pictat. 

Fast forward 5 ore mai tarziu, ajunsa la Bucuresti cu un alt tren decat cel ales (caci acela, venind de departe, de la Budapesta, are mereu intarziere dar cine sa stie), am deschis cutiile de la brutaria Simplu. A meritat asteptarea. Cea mai suava crema de vanilie, cel mai acrisor-zumzaitor Zumzet. Data viitoare imi au lingurita la mine si le mananc pe strada. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Ce alte locuri imi recomanzi in Brasov?

Recenzie: Mesendorf 65

Recenzie: Mesendorf 65

Pe drumul Maramuresului

Ziua 1. Mesendorf 65

Ca sa ajungi la Mesendorf 65 iei drumul muntelui; te rogi sa nu fie trafic la Comarnic sau Busteni si rontai compulsiv covrigei de Buzau. Sunt 246 km zice IOS-ul, ca Waze refuza sa colaboreze. Treci de Brasov si continui prin sau pe langa Feldioara, Hoghiz, Rupea si Fiser. Lasi Viscri in urma pe stanga si mergi prin Crit. Iti amintesti ca in Crit in 2009 erau un domn care facea branza buna de capra si o doamna cu dulceturi. Dupa Crit incepe nesfarsitul. Cer albastru neclintit, peisaj verde salbatic. Niciun om, nicio casa, nicio urma de antropocen cu exceptia soselei de sub roti. Si mergi asa pret de minute bune si te intrebi daca dincolo de coclauri nu or fi tot coclauri frumosi. Si gandul asta nu te supara. Totul e verde si albastru si urla a crud si a curat. La un moment dat apare insa semn facut de mana omului – un totem discret pe care scrie Mesendorf si care are inscriptionat ceva ce pare o cruce. Aveam sa mai vedem acest simbol la gazdele noastre. 

Ca sa ajungem la ele am urmat cuminti strada principala, insa la un moment dat aceasta paraseste asfaltul si provoaca gravitatia, urcand prin colb si pietris in coasta, ba chiar si serpuieste. Eram usor confuzi dar inaintam cu viteza mica pentru a ne minuna de satul impietrit in timp, cu case sasesti ale caror poduri trapezoidale poarta adesea cifre ce ne-nfioara; sunt case facute in 1800, still standing, still working, still like steel dar goale, parasite, coji fara suflet, pereti fara caldura. La o aruncatura de bat de biserica veche – unde, vom afla mai tarziu, cei de la Grano din Bucuresti infiinteaza un punct local gastronomic – gasim o poarta inalta, din lemn lacuit pe care sta scris discret 65. De la departare nu as fi vazut, dar simbolul punctul gastronomic local si bicicleta incastrata in gard i-a dat de gol.

Am apasat timid pe poarta – speram sa se deschida, sa nu fiu nevoita sa strig. Sonerie nu se vedea. Spre norocul meu poarta s-a deschis imediat – in curte tocmai isi luau ramas bun Adrian Udrea si Laurentiu Dragomir de la Legume la borcan. 

Adi si Oana Udrea sunt proprietarii locului, o gospodarie primitoare cunoscuta pentru branzeturi rafinate si mese delicioase. 

Un cuptor dolofan, o sura cocheta, casa imbracata in lemn pe care muscatele se proiecteaza sangerii, lemne crapate pentru foc si tigla veche pe casa, din cea rotunjita de mesteri si innegrita de vreme. Treptele surei sunt doua bucati de lemn crapat de ploi, uscat de soare. Inauntru masa ne astepta gata pusa; era o zi de joi si fuseseram rugati sa ajungem dupa pranz 14:00 caci dimineata fusese zi de facut branza jos la ferma. 

Era o atmosfera pe care o simteai a ta, ceva din copilaria fiecaruia e esentializat aici insa la fel de bine se simte si filonul strain. Designul rustic de revista country style paleste familiarul din lemn si din ceramica verde de Corund. Si asta e bine caci stiai ca vietuiesc in pace si biblioteca nordica si ardeii pusi la uscat pe un perete, si bicicletele ridicate la tava cu scripeti si dantela de ata ce margineste fata de masa. Si borsul rece dus de Oana din amintirile ei galatene dar si profesorul de antropologie britanic ce lua masa in paralel cu noi. 

Mesendorf 65 este un punct gastronomic local; nu voi relua aici ce inseamna aceasta caci a facut-o de curand si bine Corina Dima aici. Voi spune doar ca nu este restaurant ci mai degraba te auto-inviti la masa omului, in gospodaria lui. Platesti pentru asta un pret fix in care intra intreg meniul gandit de gazda. Oana, caci ea este maestra in bucatarie a gandit pentru acea zi de joi doua meniuri independente, ca sa avem de unde alege avand si un vegetarian printre noi, a carui prezenta am anuntat-o cand am facut rezervarea (fara de care nimeni nu primeste de mancare, cititi materialul Corinei). As zice ca punctul gastronomic local este un table d’hote in versiune romaneasca. 

In sura inalta si racoroasa vara era suportabila. Au imblanzit-o limonada facuta cu siropul de socata, borsul rece de loboda si inghetata misterioara de flori de fan ce indulcea crumble-ul de rubarba (Oana a zis ca aroma si-o ia nu doar din infuzarea florilor si Inca o tehnica, ramasa secreta pana la acest moment). 

Nu mananc ciorbe dar am savurat borsul, recunosc. Ba admit ca mi-am pus si un polonic de ciorba de miel de la stana lui Valer ca prea o lauda un comesean. Am continuat voiniceste cu carnati de casa afumati si copti cu mere, ceapa rosie si mustar. Aici m-am cam impotmolit, era vara si urcusul temperaturii e greu. Am gresit si cu un PeCeLUS, prajitura calda cu lapte, unt si smantana. Imi dau seama ca purcelus eram eu, nu prajitura rebotezata astfel. La final degustare de branzeturi facute de gazdele noastre, excelente alaturi de poame din mere. 

Adi ne-a cucerit repede cu un rachiu excelent inainte de masa; este un om primitor si pasionat, care recunoaste ca nu s-a putut abtine ca Oana si si-a mancat prima roata de branza maturata facuta. Au fost patru roti, una pentru fiecare membru al celor doua familii implicate in manufactura de branzeturi. A Oanei pare ca isi va gasi sfarsitul anul acesta (la peste 36 de luni de maturare) in cadrul unui eveniment  gastronomic special pe care il vor anunta curand. Am regasit crucea vazuta la intrarea in sat pe cateva obiecte din sura si am aflat ca este simbolul folosit la identificarea vitelor apartinand unui sat sasesc. 

Ca lumea e mica stiam deja, dar o dovada in plus ne mira totdeauna; asa si la Mesendorf, cand in discutia cu Adi si Oana am descoperit ca a) pana prin 2009 ne incrucisam pe la aceleasi evenimente corporatiste si b) Mesendorf Gasthaus, optiunea de cazare moderna din sat, apartine unei foste colege de corporatie. Suntem legati cu fire invizibile si adusi laolalta de linistea verde din satele sasesti. 

Simteam ca lipseste totusi ceva; era soare, era verdeata, era o sura magica si o mancare delicioasa, doua gazde minunat de calde. Unde e pisica?

Simboluri sasesti

Simbolurile satelor sasesti pe posterul unui eveniment din 2019 – Saschiz, Viscri, Mesendorf, Bunesti, Crit, Cloasterf. 

Tara Barsei

Tara Barsei

Note de calatorie:

Tara Barsei

Vazuta intr-un weekend de iarna, 2015

Tara Barsei. Repeta. Tara Barsei. Silabiseste. Ta-ra Bar-sei. Rostit soptit toponimul are gust de poveste. Tara Barsei ar putea fi taramul de basm, locul in care pasc oite barsane babane in bazait de barzauni  bezmetici. 

Semnele de circulatie, cu denumiri in doua limbi, romana scurta si dulce, maghiara lunga, plina de consoane, ajuta si ele, la fel si peisajul. 

Daca te gasesti pe drumul ce duce din Brasov spre Covasna la ceasul inserarii, in iarna, semnul care te anunta ca intri in Tara Barsei iti deschide tacut usa catre alt taram. Este pustiu cat vezi cu ochii si doar tarziu in noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se vad si o portiune de drum nu e decat un gol alb varstat in negru cu ecou purtat repetat de stalpii de electricitate. Caprioare pasc absente pe campuri de cartofi in timp ce masina pare ca sta pe loc, intr-un decor liniar si repetitiv. 

Dupa kilometri fara sfarsit peisajul se populeaza. Apar garduri, case se insira dupa ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e inca regateana, oamenii-s putini, bisericile catolice. 

Si apoi, zbang! fara nicio pregatire, intri pe nesimtite cu viteza in Santioanluca/ Szentivlaborfalva  satul pe drumul caruia stau gratare de kurtos kalacs si paini cat roata carului. Una din cinci case invarte la strada frigarui cu cozonac sasesc si vinde la lumina chioara paine cu cartof. Ireal si delicios in egala masura, dupa retete simple si vechi care-si pastreaza gustul si povestea si o saptamana mai tarziu, transplantate in orase pline de beton si efemer.

In judetul Covasna, toponim romanesc de origine slava ce denumeste valea ce curge prin locurile unde se prelucreaza laptele, treci prin Ghidfalau si Micfalau, Bicfalau si Tupalau, sate romanesti cu nume maghiare; sau invers. 

Nu trece mult si ajungi in oras. Covasna pe inserat, ca si pe lumina, nu pare generoasa cu turistul de iarna. Cel de vara ar putea ajunge la cetatea dacica, la platforma sau in Valea Zanelor – acasa la Ileana Cosanzeana si loc de celebrat Nedeia mocaneasca, sarbatoare traditionala a oierilor din zona. Pe de alta parte, cetatea ar fi dupa multi locul in care s-a retras sa moara Decebal; dupa arheologi, cetatea ar fi una din cele mai mari din afara Orastiei. Turistul varatic ar putea ajunge si la planul inclinat dintre Covasna si Comandau, folosit pentru transportul bustenilor in 1890, prin contrabalansarea a doua vagoane gol versus plin aflate la capete opuse si exploatand forta gravitationala si de diferenta de nivel de 300 de metri. 

Vizitatorul de iarna se multumeste cu Groapa Dracului, un put cu noroi lenes si bolborositor, aflat chiar in parcul din fata hotelurilor Cerbul, Caprioara si Covasna. Eruptiile bulelor, in fapt degajari puternice de bioxid de carbon, au fost candva spectaculoase; astazi seamana mai mult cu o supa clocotind la foc mic.

Calatorul infrigurat de o iarna mai degraba uscata are la indemana o mofeta, scalda in bai cu plante aromatice si tratamente cu ultrasunete intr-un centru spa din zona.

Zona este cunoscuta unui tip special de turist, cuprins in categoria balneo. La nici patruzeci de ani esti inca suficient de tanar pentru a te putea amuza ideea de mers la bai si destul de batran pentru ca un concediu balneo sa iti aminteasca de epoca dinainte de ’89. 

O zi la baza de tratament din cadrul hotelului Cerbul inseamna inainte de toate un halat moale de baie. Vei locui in el mai toata ziua, intre sedintele de TENS, ultrasunete, bai carbogazoase si masaje acvatice. 

Programul zilei este stabilit de medicul rezident, in baza unei discutii-consultatii, in urma careia rezulta o fisa cu care asistenta asignata te insoteste si indruma. Iarna sunt putini amatori, dar vara se perinda prin baza pana la 500 de oameni pe zi, pacienti veniti sa trateze in principal boli ale aparatului cardiovacular. 

Punctul forte al mersului la bai este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din paman cu o puritate de 98%, comparabila doar cu o zona din Japonia. Baia de gaz se face dupa un program strict, cu pauze si timpi respectati cu rigoare. Pacientii stau pe treptele unui fel de amfiteatru din lemn in picioare, nemiscati. Urmaresc in paralel acele ceasului de pe perete si furnicaturile de pe picioare. Gazul, al carui nivel variaza si este masurat cu o bricheta, urca pana la genunchi-pulpe si dilateaza vasele de sange. 

Acelasi gaz este pus la lucru si in varianta acvatica, in care stai nemiscat 20 minute intr-o cada plina cu apa carbogazoasa. Nu te plictisesti si nu amortesti; este relaxare pura prin micro-masaj caci milioanele de bule de gaz ti se ataseaza de piele si cand se ridica la suprafata lasa in urma o gadilatura usoara. In timpul acesta numeri bule, urmaresti trasee, compari cu viteza spritului de vara sau al sampaniei de seara. Faci ceva pentru tine. 

Dupa care tragi un pui de somn; ai bifat cam tot ce se putea in Covasna, incluzand aici supa de rata de curte si gulasul delicios de la restaurantul hotelului (ale carui camere, placut renovate, au cearsafuri de calitate si bai luminoase).

Daca iti lipseste orasul, pleaca la Brasov, verifica cateva puburi, poate si o cofetarie sau doua de pe Republicii si incearca sa gaseasca o masa la Belvedere.

A doua zi dimineata o iei din loc spre Prejmer.

Daca rezista in soarele cu dinti poate sa se preumble prin biserica fortificata Prejmer, construita in secolul XIII in stilul gotic burgund introdus de ordinul cistercian la Carta, manastire draga mie despre care am scris doua cuvinte si aici.

Se poate sa nimeresti in plin Fasching, sarbatoarea sasesca a clatitelor. Se intampla de ani buni in februarie, cand zeci de sateni vand clatite si produse traditionale, in sunet de fanfara. 

Sarbatoarea se deschide cu parada carelor, mai degraba carute impodibite cu paie si oameni costumati care pregatesc clatite la sobe aburcate in caruta. Branza dulce, branza sarata, dulceata de visine, de zmeura, caise si capsuni, magiun de prune, gem de rubarbar, gogonele si afine – gasesti cam toti suspectii obisnuiti cand vine vorba de clatite. Apoi bere, popcorn, gogosi si pastrav afumat (excelent cu painea de cartof luata din Santioanlunca).

Daca iti lipseste orasul, pleaca la Brasov, verifica cateva puburi, poate si o cofetarie sau doua de pe Republicii si incearca sa gaseasca o masa la Belvedere.

A doua zi dimineata o iei din loc spre Prejmer.

Daca rezista in soarele cu dinti poate sa se preumble prin biserica fortificata Prejmer, construita in secolul XIII in stilul gotic burgund introdus de ordinul cistercian la Carta, manastire draga mie despre care am scris doua cuvinte si aici.

Se poate sa nimeresti in plin Fasching, sarbatoarea sasesca a clatitelor. Se intampla de ani buni in februarie, cand zeci de sateni vand clatite si produse traditionale, in sunet de fanfara. 

Sarbatoarea se deschide cu parada carelor, mai degraba carute impodibite cu paie si oameni costumati care pregatesc clatite la sobe aburcate in caruta. Branza dulce, branza sarata, dulceata de visine, de zmeura, caise si capsuni, magiun de prune, gem de rubarbar, gogonele si afine – gasesti cam toti suspectii obisnuiti cand vine vorba de clatite. Apoi bere, popcorn, gogosi si pastrav afumat (excelent cu painea de cartof luata din Santioanlunca).

Prejmerul trebuie vizitat insa pentru un motiv mai bun decat o relativ banala clatita. Biserica fortificata construita pe la 1200 in stil burgund de cistercienii de la Carta pe bazele unei constructii incepute de de cavalerii teutoni este o destinatie perfecta pentru un vizitator curios. 

Cetatea taraneasca ce o inconjoara era menita a tine piept turcilor ce intrau prin pasul Buzaului. 

Zidul inconjurator este lat si impartit in camere mici, pe trei nivele, ca alveolele unui stup. Accesul se face pe scari si balcoane de lemn care dau roata zidului pe interior. Cateva dintre camere sunt mobilate traditional, redand scene domestice sau de mestesugarit. Camarutele dau toate spre interior. Spre exterior, la ultimul nivel, turistii se plimba pe culoarul de aparare luminat slab de orificii mici, folosite altadata de arcasi. Unul din orificii era destinat unei orgi a mortii, formata din mai multe arme puse una langa cealalta care trageau simultan.

In linistea de acum este greu sa-ti imaginezi o zi sub asediu, larma, aglomerarea, (dez)organizarea. Fortificatia era solida, avea santuri de aparare care la nevoie se umpleau cu apa si chiar un tunel secret; desigur, o astfel de metoda de aparare este o arma cu doua taisuri cand ai un dusman cu timp si rabdare la dispozitie. Pe timp de pace cele trei sute de camere (fiecare apartinand unei gospodarii din sat) erau folosite ca si hambar. 

Intreg complexul arhitectural este impecabil renovat, fiind una din cele mai bine conservate constructii de acest tip din Europa de Est, iar din 1999 este monument UNESCO. 

Plecand din cetate, in liniste si pe timp de pace simti cum pe soseaua ce duce spre capitala Tara Barsei dispare rapid, lasand in urma o poveste.

Foto-cronica: The Fork

Foto-cronica: The Fork

The Fork e pe lista mea de ceva vreme si cand i-a venit randul s-a nimerit sa fie un business dinner important; acest lucru nu mi-a permis decat sa fac cateva fotografii,  nu am putut lua notite. Pastrez insa amintirea unui gust bun, tehnica si prezentare impecabila...

Cream tea/ afternoon tea/ high tea

Cream tea/ afternoon tea/ high tea

Afternoon tea - mini-sandvisuri, scones, prajituri si ceai savurate relaxat in jurul orei 4 pm. Ana, ducesa de Bedford, l-a facut fashionable la inceputul secolului XIX de foame (masa de seara se lua la 8 pm).  High tea - se ia la masa iar meniul este mai bogat -...

Cedric Grolet at the Berkeley

Cedric Grolet at the Berkeley

[Here I go. Again]Duminica ora 11:20 AM in vitrina la Cedric Grolet mai era cam ceea ce se vede si niciun croissant; am luat un mini-tort de ciocolata gandit pentru 4 pax (35 lire) si am plecat prost dispusa. Posibil sa fiu partinitoare dar daca duminica dimineata nu...

Review: Kol, Londra

Review: Kol, Londra

May I first go the restroom, please? I got birdpooped. Eu, Londra, noiembrie 2022 la Kol, o stea Michelin. Ne-a pufnit rasul pe toate trei; eu am spus ca in my culture asta inseamna noroc, una din ele a zis ca si la ea in Spania la fel, iar italianca a confirmat si...

Radio: Usturoiul magic

Radio: Usturoiul magic

Cultura la farfurie Usturoiul de Sf Andrei si nu numai Se zice ca Nero ar fi inventat sosul aioli;oar cum se impaca aceasta preferinta pentru usuturoi cu interdictia de a intra in templu impusa de unele vestale din Roma celor ce mancasera usturoi? Nici bizantinilor nu...

Mondialele de gastronomie

Mondialele de gastronomie

Pe periodada campionatului mondial de fotbal Qatar 2022 desfasor, la initiativa lui Cosmin Dragomir, my partner in all culinary crime, un maraton culinar - Campionatul de gastronomie. Meciurile noastre pun fata in fata mancaruri si deserturi specifice tarilor de pe...