Obisnuita cu peisajul sub-Carpatilor de la bunicii buzoieni, Moldova tatalului meu, necunoscuta mie, mi se infatiseaza ca imense intinderi verzi, dealuri scunde cu pante domoale si culturi bogate de la ploile dese. Sunt campuri verzi cu brauri de maci ca niciunde. Sunt kilometri de sosea ce impart bucati din Campia Moldovei. Ape mici apar ici colo si o cale ferata serpuieste adesea in fata noastra. Asa vad eu acum Moldova, parte a acelui teritoriu numit de turci Bogdania, de la adevaratul ei intemeietor, cel ce a adus independenta de regatul ungar.

Suntem la Iasi pentru trei zile si stiu ca nu este de ajuns. Fagaduiesc in gand sa vin din nou curand. Acum suntem aici pentru un tur la crame locale si putin sight-seeing intre degustari cu cei de la Winelover Romania.  

Miclauseni si degustare Strunga

Prima descalecare o facem dupa un drum drept de patru ore la Miclauseni, pe domeniul ce gazduieste romanticul castel al familiei Sturza. Castelul acesta nu e Moldova pe care o stim de acasa, aceea fara infrastructura, defavorizata, cu apetente bahico-violente in familie. Castelul Sturza de la Miclauseni este ravasitor in frumusetea lui perfect conservata. 

Am auzit de el de ceva vreme, insa abia in iarna l-am cautat pe net, in urma unui reportaj TV despre cum supravietuiesc in pandemie. Am gasit atunci o poveste si un dor de duca pe care l-am ostoit temporar comandand de la magazinul lor online niscaiva zacusti si o carte de bucate boieresti. Atunci am aflat ca proprietar este Mitropolia Moldovei, ce surpriza sa vad acest nume ca emitent facturii! Domeniul cu castelul cu tot a fost donat de mostenitoarea familiei Sturza bisericii atunci cand amenintarea comunista a devenit aproape certa. 

Cand am ajuns la Miclauseni era un pranz glorios de iunie, strecurat cu gingasie printe ploile acestei luni capricioase. Am mers printr-o padure cateva minute si drumul ne-a scos brusc in fata castelului. Pentru ca putine astfel de constructii sunt inca restaurate sau ma stau in picioare, impactul a fost puternic. Nu doar sta in picioare dar rade in soare mandru si impunator. Este construit in stil neo-gotic in perioada 1880-1904 si a fost gandit ca resedinta de familie pentru George si Maria. Interiorul sustine aceasta afirmatie, avand camere relativ mici, compensand lipsa grandorii prin rafinament. 

O prezenta care merita notata este ghidul; un domn cu o prestatie delicioasa; faptul ca a inceput prin a sonda terenul daca sunt permise glume de orice fel spune multe. Am inteles de la cei ce il stiu ca e la fel de spumos de fiecare data, insa ca frecvent aceasta efervescenta ii este alimentat bahic. 

Sosind acolo intr-o vineri, iar domeniul apartinand Mitropoliei masa de pranz a fost de post cu bors de hribi, sarmalute cu orez si nuci, parjolute de legume, cartofi la cuptor, muraturi si clatite cu sos (si) de fragute, De la drumurile de munte ale lui Calistrat Hogas incoace am aceasta dorinta sa mananc la manastire in Moldova, desigur in varianta bogata a fratelui Glicherie nu in cea frugala a calugarului de mai jos: 

Dar se putea manca si foarte bine, desi simplu si cu ingrediente locale, cand mai marele manastirii este dispus: 

La noi la castel desi borsul manastiresc a fost bun, mancarea nu a stralucit per total. Nici zona de luat mese din interior si spatiile sanitare nu au o estetica asortata castelului, ceea ce ma face sa sper ca spatiile de cazare existente si cele in amenajare in cladire in curs de restaurare beneficiaza de inputul unui designer de interioare. Gresia suferitoare, maro cu stropi marmorati albi crem, ar fi bine de evitat. 

Gradina de plante aromatice in schimb era minunata – menta, salvie, oregano, roinita, etc. 

La masa vinul insotitor a fost de la Strunga, o crama locala care face vin din 2014 pe 86 hectare. Am retinut o feteasca alba foarte parfumata, un rose Reveria din feteasca neagra si un foarte bun Sauvignon Blanc limited edition Dealul Parjolita 2020. Strunga, care inseamna stana, este un sat curat din zona, in apropierea Mircestilor lui Alecsandri. Se zice ca poetul ar fi trecut prin Strunga unde a fost jefuit de niste talhari; a scris o poezie cu aceasta ocazie. Poezia se regaseste partial pe una din etichetele vinului. 

Cotnari 

What’s in a name intreba Shakespeare si asa m-am intrebat si eu in fata a ceea ce am descoperit ca inseamna Cotnari. 

Intrebarea mea este bidimensionala. Pe de o parte, desi intuiam/ stiam ca este un producator mare nimic nu m-a pregatit pentru cat de mare este. Apoi, vazand investitiile, efortul si pasiunea pusa de oameni acolo m-am intrebat cat de corect este sa ramai blocat in asocieri vechi, cantonat in segmente de piata si plaje de pret caduce. 

Cotnari m-a facut sa ma gandesc la incarcatura dintr-un nume, la greutatea lui odata stratificata, pietrificata in mentalul colectiv. Trandafirul shakespearean ar mirosi la fel indiferent cum ii spui, dar vinurile noi de la Cotnari sunt altceva, au iesit din matca vechii marci Cotnari si isi cauta fagase noi. Etichetele premium poarta acum nume precum Domeniul Vladoianu sau Crama Axinte pentru a se diferentia de eticheta generala pusa de publicul connoisseur vinului de Cotnari. 

Un alt lucru care m-a pus pe ganduri a fost spus de un membru Winelover s- Cotnari este in mamut care sta in picioare. Dintre atatea marci puternice din comertul socialist, Cotnari, ca si Dacia si Brainconf au evitat vanzarea ca fier vechi si stau in picioare uitandu-se ferm catre viitor. Nu a supravietuit, s-a adaptat, cred ca a spus Razvan Stoenescu. Nu este putin lucru si imi place acest unghi nou de a vedea o companie veche. 

Devine evident pana la acest punct ca ca nu scriu despre vinuri in sine – am fost once again designated driver si oricum I-as lasa pe altii mai priceputi sa vorbeasca despre ele (dar  e musai sa spun ca Grasa de Cotnari din 1989 era miere lichida). 

Ah si inca ceva – la Vladoianu vinul nu este unica surpriza- un petit chateau discret din 1901 asteapta sa fie renovat si transformat in unitate turistica. Intr-o firida din gardul lui de piatra niste pui de catel nou-nascuti scanceau in somn, feriti de soarele muscator. Cativa metri mai departe, intr-un tarc generos, doi adolescenti cu cornite ne ofereau prin gard botul umed si priviri cu gene lungi. Sunt salvati si tratati de cei de aici. 

Iasi

Am ajuns la hotel seara tarziu, in miros de caprifoi si lumini magice pe cladirea teatrului national. Intrarea in oras la ceas de seara a infatisat un oras mare si mandru, fara iz provincial. Dimineata m-am trezit in dangat de clopote si tipat de tramvai vechi. Pe aici nu a inflorit teiul dar miroase a iasomie. Prin curti oamenii isi taie iarba si isi matura trotuarele. Nu am zabovit in asternuturi ci ne-am urcat in tramvaiul 9 spre Dealul Copoului si am numarat statiile (putine) si statuile (multe) dedicate cultului eroilor pana la sediul USAMV unde ne-am scoborat in Beciul lui Adamachi, crama universitatii. 

Via universitatii se intinde pe 15 ha, cu 1,5 ha dedicate unei colectii cu peste 200 soiuri de care contribuie la baza date pentru autenticitate si tipicitate. Profesoara care si-a sacrificat dimineata de sambata ca sa ne duca prin hrube racoroase si cu sticle culcate in nisip ne-a spus ca universitatea vrea sa obtina suse de levuri specifice zonei, soiuri adaptate si sa stabilizeze soiuri traditionale vechi ce pot fi aduse inapoi. 

Asa cum ii spune si numele, beciul este un sistem de tuneluri subterane in care Universitatea isi pastreaza lucrarile de licenta, masterat si doctorat – sticlele cu vin experimental ale studentilor. Beciul a trecut in proprietatea universitatii din 1970; o forma mai mica a lui a existat inca de la construirea casei de catre boierul filantrop Vasile Adamachi. Academicianul Valeriu D. Cotea a unit acest beci, initial pentru legume si adanc de 18m, cu cel de peste drum al lui Ilie Kogalniceanu, extins de Mihail Kogalniceanu si dezvoltat de Mihail Sadoveanu, ultimul locuitor al cladirii ce-i poarta acum numele ca muzeu. Beciul ajunge sub muzeul dedicat scriitorului despre care se stie ca ii placea sa dadea banchete si chermeze si despre care ni se spune ca umbla vorba ca era un zgarcit care le cerea oamenilor sa vina cu vinul de acasa. 

Este posibil ca beciul original al conului Adamachi sa faca parte din tunelurile de sub Iasi despre care se vorbeste cu un aer secretos.