Casa Timis, Prahova

Casa Timis, Prahova

Ce este și cum arată un meniu bazat pe terroir.

Cum am petrecut Ziua Națională a Gastronomiei și Vinului Românesc 

Ca mâncarea poate înseamna identificarea cu zona stiam bine; ea transmite un sentiment de apartenență și corelare pe care l-am înțeles insa pe deplin abia duminică seară, ascultăndu-l pe chef Nico Lontras explicând că, dacă primul sau meniu la Casa Timiș acum un an s-a numit Emoții, cel de acum  poartă cu mândrie numele Acasă. 

Meniul construit de bucătar pentru cina dedicată Zilei Naționale a Gastronomiei și Vinului Românesc s-a dovedit a fi un story telling în șase farfurii și șapte pahare. Este povestea terroir-ului Dealu Mare, concept înțeles clasic ca sumă a caracteristicilor specifice de mediu, practici agricole și caracter ale zonei. Terroir este un concept ce a început a fi utilizat și în România când vorbim de conservarea mosternirii culinare tangibile și intangibile si implica produse ce contopesc in ele areal si competente.

Am început cina cu un spumant al Casei Timiș și pâine cu maia (in cuvintele simpaticului ospătar “făină și apă”; mi-a plăcut că ne-a explicat ignorând probabilitatea mare ca noi să știm aceste lucruri). Această pâine cu coajă bună și miez sănătos a venit însoțită de un unt cu trufe delicios (despre care am aflat că este de la ferma casei) și pesto de leuștean, o revelație în sine care m-a făcut să cer picolitei să nu debaraseze pentru a mă putea bucura de el pe parcursul mesei. 

A urmat un macaron albastru umplut cu o crema de Mangalița ce mi mi s-a parut suficien de blanda cat sa faca casa buna impreuna; nu zic că nu a fost interesantă asocierea cochiliei dulci de migdale cu umplutura neutră și un itsy bitsy teenie weenie cornichon, doar că pentru mine nu a funcționat. Am mai mâncat macarons sărat la Pierre Herme unde am trecut mai usor pragul dulce-sărat pentru pairing-uri ca ciocolată și foie gras sau muștar și măsline, etc. In farfuria lui chef Lontras am iubit însă de la prima vedere aspicul din vin alb, delicat ca o stampă japoneză dar plin de personalitate că un tablou de Goya.

Tot ca entree a fost si o tarta elegantă ce ascundea păstrăv afumat în crema de brânză de vaci și frunze moi de spanac. Icrele de păstrăv de deasupra au fost trecute în meniu drept caviar de păstrăv, ceea ce, conform unor uzanțe, nu se practică decât pentru icrele sturionilor din marile Negre și Caspică (cunoscutul trio Beluga, Ossetra și Sevruga); aș zice însă că este o înnobilare de bună-credință a icrelor zglobiului pește local. Mie mi-ar fi plăcut o bază clasică de tartă, un aluat mai consistent și al cărui gust de unt ar fi completat frumos sarea din icrele ghidușe (da, una din ele nu a vrut sub nicio formă să se spargă, indiferent de presiunea aplicată; am plimbat-o printre dinți așa cum sunt alergate măslinele în farfurie în filmele de comedie). 

Tartarul de căprioară și gulie cu ridichi murate și trufe de Dealu Mare a încheiat seria starter-urilor. A lăsat în urmă întrebări și mirări – cum a fost tratată carnea de vânat de a rămas așa fragedă? Fezandată sau frăgezită? Și ce condimente i-au fost alocate? Răspunsurile date de Nico nu au făcut altceva decât să sublinieze importanța materiei prime – căprioară nu cerb, tânăra nu bătrână, pregătită simplu, cu sare, piper și nu multe in plus. Plus expertiză, adaug eu la modestia bucătarului. Trufa de pe ea era felie uscată și deci împărțea o aromă mai discretă care a permis alunei de pădure să fie solistă principala și să ii ia fața. Adăugarea alunei de pădure a fost pentru mine mișcarea de geniu a acestui dish pe care l-am gustat cu temerile unui ne-pasionat de cărnuri crude. Nico a spus că această este bogăția pământului din Dealu Mare – vie, vânat, pământ – și  îi dau dreptate. 

Până la acest punct dar și după toate farfuriile au venit însoțite de un vin adecvat. Ca designated driver le-am evitat; totuși, un pahar a fost mai greu de ignorat – sorbetul de țuică. Cremos și rece, dulce, cu aromă suavă de pere și țuică a fost un palate cleanser eficient și provocator, greu de lăsat în pahar. Asigurările ospătarului că alcoolul s-a dus de mult la îngeri prin tratamentul termic nu m-au convins, recunosc. Acest sorbetto este desertul pe care chef Lontras l-a dedicat bunicului său, cel pentru care masa avea invariabil ca desert țuică. 

Ajunsă la felurile principale, primul m-a luat pe nepregătite. A fost ca și cum toate preparatele anterioare au sosit pe furiș, tiptil, fără să facă mult zgomot ca să îi lase loc de primadonă acestui calcan cu sos de saramură însoțit de o perlă pufoasă de mămăligă și ulei de mărar. Un deliciu al cărui succes se datorează sosului de saramură de pește – intens și ușor mai picant decât te-ai aștepta el a punctat perfect atingerea punctului culminant al cinei pentru mine. 

Am închis partea sărată a meniului cu medalionul de Mangalița (numit medalion de șnițel de către tanarul nostru ospătar aflat încă la începuturile meseriei ca și cunoștinte dar compensând admirabil prin atitudine și zâmbet cald). Însoțită de un piure de sfeclă în care lavanda s-a dovedit zgârcită și un sos de prune afumate delicios și ca gem de sine stătător, Mangalița aceasta, alături de un sos brun impecabil, ne-a pus la încercare stomacul deja bine garnisit. Am ajuns astfel la desert puțin îngrijorată, recunosc. Am avut noroc că acesta s-a jucat cu texturi de caramel și a fost astfel mult prea dulce pentru mine (desi ador și consum deserturi am o toleranta mica la dulce). Numit Vie în farfurie el a însemnat pudră de zahăr ars peste un creme anglais dulce în contrast de gust cu o bulă de înghețată de vin alb și în contrast de textură cu placa de zahăr caramelizat de deasupra și strugurii confiati. 

Sigur, veți putea spune că acest conceptul de “terroir” ca și altele nu este altceva decât un mecanism comercial puternic. Ce atâta manifestare a ideii de local, locavorism, sezonalitate?!? Angajarea terroir-ului este (și) o strategie comună de marketing, împrumutată poate chiar de la campaniile publicitare ale produselor de supermarket! De acord, terroir-ul vinde și este deci exploatat ca atare. Și totuși, aceasta nu înseamnă că nu este un concept cultural ce își depășește explicația seacă (caracteristici ale solului, climei și oamenilor). 

Eu cred că sublinierea originii iese din granițele geografice de pe hartă; via prezentă ca strugure, frunză sau vin, pământul cu trufele, legumele și căprioarele sale, râurile repezi cu păstrăvi alunecoși aduc Dealu Mare în farfurie și pahare. Făcând asta produsele ca untul de casa, vinul si  pastravul afumat primesc sensuri abstracte legate de tradiții, mosternire culinară și competențe ale celor din zonă, cum a fost meniul de duminică bazat pe înțelegerea relației chef Nico Lontras cu terroir-ul Dealu Mare. 

Despre alta experienta culinar-culturala la Casa Timis poti citi in ultima parte a articolului de aici. 

Ai vizitat cramele din Dealu Mare?

Brasov in doua farfurii

Brasov in doua farfurii

Brasov

Brutaria Simplu

Plec din centrul cu case tuguiate momumental si merg pe stradute ce ingroapa case pana la braul ferestrei. Portile ermetice ascund acum intrari de masini acolo unde alta data intrau probabil cai, carute, trasuri. 

Drumul inseamna case urcate in deal, case coborate in vale. Muschii de la picioare imi sunt solicitati pe rand, in mod democratic toti. Mainile in schimb se incarliga pe telefon in timp ce scriu randurile acestea. E frig de-ncep sa-mi tiuie urechile. Pe strada oameni nu-s, doar cate o masina razleata. E ora 10:30 si am plecat de la Casa Rozelor spre brutaria Simplu. 

Merg si merg pana casele vechi fac loc unor intruse mai noi si unui Lidl indecent in patratosenia lui.  Ajung intr-un cartier rezidential simplu unde dimineata rece suna a bormasina si latrat de caini ascunsi dupa gard. Totul e inchis ferecat ascuns privirii dupa ziduri porti si fatade opace. Brasov. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Dei frati

Din Piata Sfatului identific un gang si ajung la restaurant. 

Inteleg ca sunt unde trebuie inainte sa vad numele locului – un butoi sprijina un perete coscovit si doi maslini. Imaginea aceea simpla, naturala, calda si umana care anunta un local italian.

Ma asez la masa si ma uit duios la Paturica gri ce se intinde patrat si lasciv langa scaun. Pun jos sacosa cu prajituri si iau meniul adus de o doamna discreta. Rasfoiesc si zambesc acelui designer care s-a gandit sa il faca ca pe un caiet-vocabular din alte vremi. Comand rapid rigatoni cu salsiccia fresca, hribi si taleggio plus un ceai pentru mainile rebegite. Ma infranez sa nu iau supa de cozze. Ar fi prea mult, gandesc. Bine fac deoarece portia care vine nu e doar maricica ci extrem de satioasa. Si fierbinte. O savoare intensa, umami pur. Limba se burzuluieste si mai cere. Frige si mai vrea. Hearty, taranesc si absolut delicios. Ascultam Lonely Radio Italia – canzoni italiani per farti sognare. Sunt orele 12 trecute fix si deocamdata sunt doar vreo trei mese ocupate. Se aude Eros Ramazzotti, febletea mea adolescentina. Culeg un hrib, o bucata de carnat si mormai fericita. “Forse non sara una canzone a cambiare le regole del giuco” dar farfurie cu farfurie se poate schimba lumea. Dei frati ar putea imblanzi si o armata cu pastele astea. 

Ma uit la ceas; e timpul sa o iau spre gara. Merg totusi la toaleta, maturitatea vine la pachet cu mersul des in astfel de locuri; asa descopar trei lucruri: baia interesanta cu mici provocari (precum invartitul pe langa chiuveta pentru a descoperi ca e actionata cu talpa) dar si faptul ca am plecat de la hotel purtand cam tot ce aveam in bagaj de frica celor 8 grade brasovene – blugi si rochie COS peste. Classy. Al treilea ca trebuie sa imi recuperez bagajul de la receptia Casei Rozelor. Uitasem. 

Ajunsa inapoi la cazare, proprietarul, un domn german prietenos, ma invita sa vad si restul casei. Asa aflu cat de aproape am fost de Bistro de l’Arte, inchis pentru curatenie eaxct cat sunt eu aici. Casa Rozelor are in curte ferestrele de la bucataria bistroului, fiind spate in spate, cu un zid comun. Apartamentele au pereti de caramida expusa si scari de metal faine. Dormitorul meu de la etaj avea vedere spre parter printr-o portiune de Podea din sticla. Un alt apartament are o soba minunata, inca functionala, pe lemne (proprietarul a refacut-o dupa ce fusese modificata in stil amator pentru a functiona pe gaze). Este o optiune buna pentru cazare pentru cei carora le plac obiectele vechi si mobilierul pictat. 

Fast forward 5 ore mai tarziu, ajunsa la Bucuresti cu un alt tren decat cel ales (caci acela, venind de departe, de la Budapesta, are mereu intarziere dar cine sa stie), am deschis cutiile de la brutaria Simplu. A meritat asteptarea. Cea mai suava crema de vanilie, cel mai acrisor-zumzaitor Zumzet. Data viitoare imi au lingurita la mine si le mananc pe strada. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Ce alte locuri imi recomanzi in Brasov?

Pranz la Petya in 2 mai

Pranz la Petya in 2 mai

Masa luata

iunie 2021

Tip bucatarie

romaneasca, dobrogeana, locala

Pret

RR

Pranz sub bolta de vita de vie

Petya in 2 mai 

Intr-o duminica la pranz in care soarele ardea cam tare ne-am urcat in masina si am luat-o usor spre sud, parcand nu chiar la Petya in poarta, ci  mai jos,  la primaria 2 Mai,  in fata bustului chelios al lui Kogalniceanu. Zau, are un scalp tuguiat si lucios care nu prea sustinea povestea mea cum ca, venind el tanar fecior de boier de la studii de la Paris s-a pus pe scris o carte de bucate impreuna cu alt proaspat licentiat moldovean, Costache Negruzzi. Finndu-le insa jena sa recunoasca asemenea activitati, nepotrivite rangului si genului, au semnat cartea M.K. si C.N. Acea carte, numita “200 retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti” este prima carte de bucate tiparita pe teritoriul actualei Romanii – ta taaa! Cu o pirueta am sfarsit scurta poveste exact cand am ajuns in fata curtii lui Petya, Petrica pe romaneste. 

Auzisem de el de la sufletul pereche; mananca cateodata acolo cu echipajul de pe barca. Duceti-va la pranz, e mancare buna, a zis el dimineata cand pleca la regatta. Si ne-am dus. Pe mine m-a cucerit inca de la poarta – vedeam prin ea in curte o invalmaseala de flori asa cum ii placeau lui mamaie; zeci de ghivece cu flori sau doar frunze catarate pe spalieri, in bolta de vita de vie, urcandu-se peste tot, coplesind peretii si dandu-ne noua o oaza de racoare. 

Casa este relativ veche si simpla, arhitectura taraneasca moderna leat sec XX pe un nivel, zugravita cu naturalete in roz cu brau alb si cu prispa inchisa in geamuri. Am avut noroc sa stam la masa de langa casa si astfel am pastrat magia, iluzia ca suntem la tara, in vizita la o prietena a bunicilor. Puiul de pisica jucaus ce-si antrena reflexele in iarba era Patrocle pentru Lizuca din mine. 

Petya este un om solid si jovial dar starurile au fost adolescentii care serveau; extrem de atenti si rapizi au oferit un serviciu excelent. O doamna in varsta se odihnea pe un scaun, usor ferita de agitatia clientilor. Mie mi-a amintit instant de o nonna italianca care supravegheaza activitatea restaurantului familial. Prietenei mele cu origini rusesti doamna i-a pus pe buze cuvantul babulea. Am cerut lamuriri. Babulea mie imi suna urat, a batrana de-feminizata si rea. Prietena mea a spus ca este un termen de alint, hm. 

Am trecut la mancare. Meniul pare simplu si cunoscut, asa cum se prezinta tiparit pe A4 fara fonturi speciale si cu coperte standard din imitatie de piele. Ce nu este insa standard este promisiunea pe care o face inca de pe prima pagina. Promisiune sau amenintare? 

Primul lucru care mi-a atras apoi atentia in meniu a fost sarmazic (ardei iute, ardei gras rosu, leustean, rosie coapta) – daca primele doua ingrediente imi aduc aminte de shatta palestiniana invatata din cartea lui Sami Tamimi, leusteanul rastoarna situatia. Am cerut asadar ospatarului sa imi aduca sosul numit sarmazic indiferent ce voi comanda. Am luat o tocana de scoici si rapane cu mamaliga dar am impartit si o portie de stavrizi proaspeti. Sarmazicul a mers de minune cu pestele mic, proaspat si prajit in baie de ulei. Castravetii murati au completat de minune totul. Iar la final a pus capac o portie de papanasi. Nu am luat in seama amenintarea din meniu si prin urmare nu am putut termina portia impartita la doi si rontaita de trei. Papanasii lor sunt pur si simplu imensi si imposibil de dat gata de catre un singur om. Am luat clasici, cu o excelenta dulceata de visine si smantana acrisoara. 

A fost atat de bun si de fresh incat am recidivat; am mers la Petya iar, la cateva zile distanta. Nu am mai stat la masa de langa intrarea in casa ci sub un umbrar. Ne-am simtit mai clienti de data aceasta si nici papanasii imensi parca nu mai erau la fel. Om fi picat pe tura celuilalt bucatar, cum a suspectat cineva. Dar tot bun a fost. Si abia astept sa mergem iar. 

2 mai?

Dupa Limanu, cativa kilometri inainte de Vama Veche.

Petya nu este singurul loc unde se mananca bine in 2 mai – am mai incercat anii trecuti si Acvamarin si a fost ok, insa nu stiu cum mai e in 2021.

NOUA bucatarie estivala

NOUA bucatarie estivala

NOUA bucatarie estivala

Alex Petricean & echipa sa de pe malul Marii Negre.

Masa luata

iunie, 2021

Tip bucatarie

Contemporana

Pret

RR

Drumul Pescarilor, Olimp

Cina sub stele la NOUA

Meniu de la NOUA pastreaza ideea intregului catre cuprins si apoi bibliografie. Am observat treaba asta cand l-am primit pe Mess. Planuiam o cina acolo si il cerusem ca sa il transmit unor cunoscuti interesati sa ni se alature, oameni cu copii si deci nevoi speciale.

Am ajuns acolo ocolind bucata de drum forestier ce ne innamolise masina la vizita anterioara la Anika by the sea, si el tot pe plaja Copahavana. De data aceasta am mers pana la cherhanaua din Olimp, am lasat masina in parcarea de langa linia ferata si am mers pe jos cinci minute de-a lungul plajei.
Restaurantul este situat in incinta Casa de mare, avand ca vecini un flamingo gonflabil in piscina si o vulpe vie in jurul ei, dar despre aceasta mai tarziu.

Am inceput cu o incruntare si o mirare. Nu am putut lua un cocktail cu leustean caci le lipsea siropul de brad. Really, people? E sezonul mugurilor, pana si eu am in frigider o oala cu muguri la macerat in miere! Nfine, mi-a trecut repede caci mi-a placut ospatarita care pronunta ‘hamzii’ (ca tata care spune ‘griz cu lapte’). A fost super simpatica si profi intreaga seara, mereu alaturi fara sa fie intruziva si am apreciat modul discret dar ferm in care reusea sa prezinte pe indelete fiecare preparat. Practic se asigura ca stim exact ce avem in farfurie, fiecare element contribuind la acel parcurs cap-coada amintit anterior. Mi-a dat un Hugo Lemonade excelent si inteleg ca si ginul tonic al prietenei mele a fost bun bun si nu dulce (de gustibus…)

Am luat fish & chips din pesti locali (crap, butterfish (?), sardina si hamzii) cu mamaliga in zer crocanta – un dish simplu la care tehnica trebuie sa fie impecabila, iar aici era. Crunchy but not oily, bucati minunate (si multe) alaturi de un alioli bland cu usturoi copt.
Tantarii erau prezenti la datorie, iar din boxe curgea Just a perfect day. Eu umblam deja la altii in farfurie.
Salata de ierburi romanesti cu primele rosii si cu branza buna + cartofii afumati sunt un super combo! As putea manca o tona (si asa voi face data viitoare).
Calamarul in ciorba de burta (I know, right?) mi s-a parut destul de bland; prea timid sa se desfasoare dar ce stiu eu, profana?! Ciorba de burta e pentru mine un one-time only event legat strict de restaurantul Moldova dn Bacau la care a luat masa familia venita de peste tot pentru inmormantarea bunicii. Aveam vreo opt ani si nu imi cunosteam prea bine rudele din acea zona. Tot ce imi amintesc este barba tatalui meu in camasa neagra si bucatile albe spongioase din castronelul alb inscriptionat cu numele unitatii de alimentatie publica socialista. In concluzie, calamarul acesta sorbit cu lingura cumva mi-a confirmat ca prefer fructele de mare parjolite de foc ca plajele vara.

Au mai poposit pe masa noastra si icre de salau cu smantana afumata, ulei de chives si niste scovergi pufoase ca niste plapumioare si calde-calde. Prietena lipoveanca de Tulcea mi-a spus ca aceste icre nu se ‘bat’ precum cele de crap sau stiuca, motiv pentru care sunt privite cu dispret. Eu vad in preparat o modalitate ingenioasa si gustoasa de a utiliza ceva greu vandabil (no waste).
Dupa primul fel si pahar de vin/ limonada lumea era relaxata; mesele nu-s multe si mi-a placut ca-s dispersate oarescum fara noima, infipte in nisip unele, laid back, simple, asa ca pentru Common people, ca tot canta Pulp in surdina.
Am continuat in forta, multumiti de alegerile facute – eu orez cu rapane, restul captura de Marea Neagra. Orezul meu stil risotto avea in centru un galbenus maturat in zeama de varza si soia; le-am amestecat bine si am obtinut umami; rapanele crocante intregeau tabloul. Si asta imi mai iau o data, data viitoare.

Pestele au fost de fapt pesti – chefal
si calcan – si mi s-a parut minunat sa primesti doua tipuri. Foarte indemanatic si estetic prins in funie, pestele a uimit prin proaspetime, o experienta rara in restaurante la noi. Legumele lui erau insotite de samurzac, un sos rosu iute specific Dobrogei. Delish!
Cam pe la acest moment a trecut chef Alex Petricean sa ne salute. Il stiu caci l-am intervievat pentru proiectul meu de cercetare, ocazie cu care i-am marturisit ca prima mea intalnire cu bucataria lui a fost la Maize, unde paianjenul nonsalant ce a iesit din cosuletul cu lipii a sfarsit strivit de masa. Memorabil, stiu! In sfarsit, acum, desi mult mai rustic si deci prone to mishaps, la Noua estivala mancarea a fost memorabila. Si vulpea, dar despre asta in curand.
Am profitat sa il intreb pe Alex ce e cu florile din farfurii – erau unele inflorescente albe ce-mi aminteau de coada soricelului. Nu erau asta ci flori de morcov si altele salbatice, culese de ei din padurea de langa.
Am trecut plini si veseli la desert. Luna facea ca noaptea sa fie clara, tantarii se potolisera, eu dezbateam cu ceilalti comeseni gradul de dulceata a deserturilor. Creme brulee infuzat cu tei, crumble cu cardamom si compotee de mar vs un arici ciocolatos cu tepi de capsuna. Pentru mine ambele au fost cam dulci si sigur ar merge lucrat putin la ele (defect profesional, am si o diploma de cofetar in dulap).
Acesta este momentul in care ne-a gasit murmurul, mirarea, susoteala, surpriza greu tinuta in frau – la piscina un animal incert se plimba nehotarat – e o mitza? prea inalta. un catel? prea slab. un sacal? prea stufoasa coada. Si uite asa noi toti la mese is it a plane, is it a mouse ca ospatarita simpatica ne-a linistit spunand simplu – e o vulpita, ne intalnim in fiecare seara cu ea la inchidere.
Am cerut nota de plata (chiar decenta relativ la calitate/ cantitate) si ne-am
urcat in masini comentand intre noi bucuria gasirii acestui loc cu papa bun si vulpite nu prea sfioase. Am luat-o pe drumul forestier si am innamolit masina intr-o groapa neagra ca noaptea ce o inconjura, gandindu-ma ca-i un tau care ne inghite fara urme. Stiu, stiu, dar zau ca nu e nicio discrepanta, am venit intr-o masina lasata peste calea ferata, am plecat cu alta masina venita pe Drumul Pescarilor; noi doi si trei medalii de sailing, dar deja asta e alta poveste.

Neo-romanesc? da!

Pe ce se bazeaza un meniu neo-romanesc?

  • Ingrediente locale 100% 100%
  • Inspiratie din retete vechi 100% 100%
  • Creativitate in exploatarea celor doua de mai sus 100% 100%

Anika by the sea

Anika by the sea

Anika by the sea

Chef Alex Dumitru e alaturi de noi si la mare. 

Masa luata

iunie, 2021

Tip bucatarie

Contemporana

Pret

RR

Drumul Pescarilor, Olimp

Anika by the sea

Pare ca restaurantele bucurestene se muta (sau se duc si) la mare peste vara; Anika a facut-o de anul trecut parca, iar NOUA a anuntat zilele acestea ca e de gasit si el acolo. Numai bine, am ce face vara aceasta, caci si eu imi cam mut resedinta pe-un mal pe mare.

Am luat icre dupa reteta lui Radu Anton Roman, bune dar putine (daca erau mai multe sigur ni se apleca) caracatita cu fasole rosie picanta (combinatie buna) si supa de usturoi verde, foarte interesanta si buna. Am apreciat (si invidiat) lejeritatea ei, matasoasa dar fara grasimea data de smantana dulce.

Scoicile au fost cu surprize in sensul ca nu erau bun dar nu cine stie ce, dar cand s-a mai golit bolul si a aparut putina zeama am inceput sa zambesc. Adevarul este ca a fost putin sosul de la scoici dar te-ai fi umflat cu paine daca era mai mult. Avea note discrete dar persuasive de rozmarin si alte ierburi. 

Aici am incercat prima data Imam bayildi; am vazut includerea ei in meniu ca un omagiu adus Dobrogei multietnice si a trebuit sa ma inclin. Vinete pe jar cu legume coapte si branza de oaie. Bun. Calamarii umpluti cu feta faceau aluzie la alti vechi locuitori ai zonei, insa desi deloc cauciucosi, mi-a displacut lipsei aromei de griil sau plita; pareau fierti/ la abur si doar apoi dati la foc uscat. 

Calcanul a fost decent, mi s-a spus (prin comparatie cu unul trist de la Poarta apelor Eforie). Mi-a placut la el sosul romesco (care la origine inseamna o baza de rosii catalana cu usturoi, migdale, ceapa si poate otet de vin). 

Cel mai spectaculos ca prezentare a fost tonul a la plancha luat de unul din copiii grupului (fara vinegreta de ghimbir insa, cel mic stie exact ce ii place si ce nu). 

Au doua deserturi – un brownie banal cu cafea si un parfait cu banane si caramel sarat. L-am gustat doar pe primul si nu m-a convins. Parfait-ul, zice copilul grupului, a fost bun, insa e in faza in care orice are extra-zahar e minunat asa ca nu il credem pe cuvant. 

Ca la orice terasa clasica de la mare, muzica a stat sub semnul anilor ’70-’80 italieni, cu Sara perche ti amo si alte slagare a caror fredonare pe pilot automat ne tradeaza varsta. 

Una peste alta, desi nu e nimic spectaculos sau memorabil, Anika este un loc de pus pe lista mea estivala; iar daca primenesc periodic meniul, Drumul Pescarilor prin padure si noroi nu ma va tine departe de el. 

Ce altceva e acolo?

O plaja faina care parea de pe alta lume sau cel putin ascunsa de lume.

  • Kids friendly 100% 100%
  • Atmosfera 90% 90%

Moki

Moki

Review

MOKI modern kitchen

E sambata dimineata la mine pe terasa, sunt cu bolul de la Thermomix in brate, ascult slagarele rusesti optseciste ale vecinilor, limbocesc inghetata de mango cu banane si ma gandesc cum sa redau mai fidel cina luata aseara la Moki.

Moki se auto-intituleaza bucatarie moderna si nu minte. Meniul international ofera diversitate si desi nu e foarte-foarte lung bifeaza cam toate optiunile de carne si peste, plus cateva optiuni vegane de la risk-free spaghetti AOP la mai recent instagramabila cauliflower steak.
Restaurantul este situat intr-o cladire de birouri, un Green Court verde pe Gara Herastrau; trebuie sa treci de doua bariere si un portar amabil ca sa ajungi la el. Are un mic semn directional la strada insa nu ar strica si ceva instructiuni publice cu privire la parcare. Portarul si bariera s-ar putea sa ii intimideze pe cei care nu stiu ca aceste cladiri de birouri au o viata sociala si after business hours.
Moki are un design placut, cu riflaj de lemn cald si lumini ce mobileaza bine inaltimea considerabila a spatiului interior (pentru cei interesati, are si o terasa incapatoare). Atmosfera era jucaus-atatatoare datorita muzicii puse de DJ; Moki este unul din putinele restaurante care la caderea serii da volumul mai tare si ofera o experienta doi-in-unu. Nu este rau, dar daca mergi pentru mancare risti sa nu te auda vecinul cand ii ceri sarea.
Serviciul a fost atent si implicat. Efectele pandemiei se simt in spatiile goale, reverbereaza si fac ca atentia pe care o ofera ospatarii sa fie cu atat mai incarcata de emotie.
Acum ar trebui sa vorbesc despre mancare si inca nu stiu cum sa o fac. Restaurantul apartine grupului Nordic Import Export, importatorul, printre altele, a ciocolatei Valrhona, a lactatelor Elle & Vire si a piureurilor de fructe Boiron. Cunoscatorii stiu ca am listat produse premium.
Am lucrat cu Nordic ani de zile si am ramas cu ei in ciuda propunerilor facute de alti furnizori gelosi pe loialitatea mea. Am fost unul din clientii lor mici caci si cofetaria mea artizanala era mica; nu m-am simtita insa niciodata lipsita de importanta pentru ei si nu  voi uita vreodata ca Paul gasea mereu cum sa-mi trimita frisca sau yuzu cand imi ardea buza ca dadeau buzna clienti intarziati. De aceea imi cantaresc acum cuvintele, caci stiu ca au grija, ca le pasa.
Bibanul de mare insa nu parea ales cu grija. Asa cum nu am vazut vreodata un pui de pisica urat, nici sa mancam vreodata un biban de mare rau nu am patit. Pana vineri. Avea gust de peste congelat, starea materiei prime fiind confirmata si de ospatar. 
Steak-ul meu de conopida era aproape bun cu cateva mentiuni – parea mai degraba gatit la abur desi avea o anumita amareala post gust ce ar putea fi pusa pe seama carbonizarii. Cred ca aceasta venea din sos/ marinada, poate un tahini gone bitter? couscous-ul care il acompania a fost foarte gustos si generos, perfect asezonat.
Supa de fructe de mare a fost decenta, insa fara spark. 
A mai fost la masa un piept de rata usor cam facut, un somon gravlax foarte laudat de comeseni si doua prajituri dublu dezamagitoare, desi una se numea “divina”. Pe de o parte, erau foarte dulci si banale mousse-urile de ciocolata, iar prajitura cu fructul pasiunii nu avea deloc fructul pasiunii – cautat si negasit de mai multi de la masa. Nici tarta cu capsuni si yuzu de la defunctul Joseph nu avea yuzu mai mult de trei stropi, dar macar il simteai pasager pe limba o inghititura din cinspe. Pe de alta parte deserturile erau laudate in meniu ca fiind pe filiera scolii Stephane Glacier, un adevarat MOF nu moft (Meilleur Ouvrier de France), la a carui scoala in Bucuresti am facut si eu un curs cu un francez. Din pacate, deserturile nu s-au ridicau la acest nivel.
La final, nota de plata a fost mare si asta a cam pus capac. In grupul nostru pretul nu se comenteaza daca mancarea a fost buna, asa ca vineri am avut ceva discutii.
Nu stiu daca problema este una inerenta inceputului (au deschis in pandemie), filosofiei (freezer clearance) sau de HR (un bucatar mai bine platit). Eu cred, sper, ca este o problema a inceputului si ca proprietarii vor alege ce e mai bun pentru client. Au produse excelente si le pot exploata mult mai bine de atat. Dar bibanul congelat mai bine sa il uite; se gaseste proaspat mai peste tot in Bucuresti la un pret decent.

 

Note to self

Oare este bine sa scrii ce nu e ok in ideea ca poate fi de interes si imbunatatit?