O alta fuga de o zi din Montecarlo – St Paul de Vence, gasit linistit, fara hoarde de telefoane de turisti hulpavi sa ia cu ei ceva din frumusetea acestui mic, tare mic si cochet sat medieval azi doldora de boutique-uri, galerii si cafenele.
Era o vreme cand macarale rad in soare era motiv de mandrie nationala, dar la Monaco nu cred ca e la fel, cel putin nu pentru cei carora li se ia vederea catre mare si linistea diminetilor. Monaco este un imens santier pe care canta vesele de dimineata pana seara masinarii galagioase de unde deduc ca nu conteaza cat de mare e contul, cu o bormasina suntem tot datori.
Este un loc ciudat, care, paradoxal, in cei vreo 15-16 ani de la ultima mea vizita nu imi pare schimbat. Am in continuare un sentiment de claustrare si o senzatie de jena data de faptul ca vederea imi e blocata de blocuri, imi lipseste perspectiva, ochii se lovesc de blocuri si balcoane, ma sufoca atat beton dispus pe verticala (exceptie pe malul marii, desigur). Daca nu stai pe croazeta esti ingropat. Imi aminteste de Hong Kong doar ca aici sunt permise animalele de companie. Si sunt multe, de fapt multi caci am vazut numai catei, logic de altfel. Catei mici, lap dogs, pomeranieni pufosi umflati cu foenul.
In acelasi timp locul are farmec si o contrarietate atragatoare. Un student la arhitectura ar avea de gandit o saptamana aici. Ma fascineaza multitudinea de stiluri ce nu doar impart acelasi spatiu mic ci mai ales modul in care sunt imbinate, de multe ori la propriu – o cladire este lipita partial de cea din spate si amandoua, din epoci diferite, stau nonsalante in fata lumii. Cele din Belle Epoque sunt pentru mine absolut minunate, cu dantelaria, mozaicurile, balcoanele si cupolele lor bogat ornamentate dar colorate cald, uman. Cele de prin anii ’60 au imbranit crem, bej si trist. Tinerelele suple trase in sticla si otel sunt reci, albastre si mult prea evidente langa suratele mai varstnice. Am citit ca multe vile vechi unifamiliale sunt demolate pentru a face loc unor constructii mai mari si mai profitabile. Monaco nu are o lege a patrimoniului imobiliar si vechile interdictii de demolare au fost abrogate.
Am mancat bine la izakaya Cozza peste drum de pizzerie Mozza, un mix de japonez cu italian in atmosfera pur franceza de bistro scund, cu vegetatie ce coboara din tavan, semi-umbra si lumanari aorinse in pahare de apa; minunate canapele pe semi-rotun in acel verde albastru in care bate apa marii cand nu stie ce vrea; frapiere din galeti albe emailate si cu maner de lemn.
Rasfat si opulenta la mic dejun a insemnat un salmon bowl si doua macarons – Jardin de Carmes (citron et mellise) si Satine (cream cheese compote d’orange & fruit de la passion)- apoi am luat desertul la Laduree 10 metri mai incolo, un macaron Marie Antoinette (the) si
Mimosa (mimoza). Bune dar banale in ciuda numelui/ ingredientelor. Daca le facea neica nimeni nu7 nen’tu Pierre ar fi intrebat sunt aromele ca nu se simt; exemplu clasic de privilegiul adus de pozitia de monstru sacru. Amuzant a fost ca dupa amiaza am primit newsletterul de la Pierre Herme prin care ma invita sa inxerc noua lui creatie; ha, gotta you.
Amuzant dar si foarte costisitor a fost sa vorbesc din baia hotelului la Radio Romania Cultural unde sunt invitata miercurea sa povestesc cate o portie de Cultura la farfurie. Monaco nu e in Uniunea Europeana so…
sau variatiuni pe temna – trandafirata, musetata – de incercat primavara.
Neozeelandeza sau australiana? Ce ne pasa? E buna oricum.
Poulet francez cu pedigree in sos normand de smantana cu mere.
O cladire cu un interior superb ale carui panouri de lemn de la interior sunt bine intretinute, plus o miscare indrazneata si binevenita – scaune galbene ce reusesc sa lumineze si sa tina in contemporan ceea ce altfel ar fi greoi si impovarator.
Un meniu murdar, ferfenitit si cu cateva greseli de ortografie si magia tremura. O vizta la baie si intrarea intr-un spatiu eclectic/ ciclam psihedelic/ bric a brac/aristocrat decazut si a sunat de miezul noptii. Caleasca e totusi dovleac.
Mancarea a fost buna dar nimic memorabil. Paste gustoase, ravioli cu trufe aromate, supa de fructe de mare stilul leguminos (prefer pe cea construita pe sos de tomate). O burrata foarte buna s un tiramisu banal (cum e (pe hartie) si intreg meniul de dulciuri). Cumva mi-a dat impresia de trattoria mutata volens nolens in hainele surorii mai mari fugita in lume cu un itaian focos.
In aparare trebuie spus ca asa a fost cand am ajuns eu acolo, poate in alte zile e altfel; cum terasa imensa promite inseamna ca ne vedem din nou la vara.
Site-ul restaurantului aici.
Un restaurant italian bun in Brasov aici.
Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.
Unde e? In centrul vechi, pe str. Covaci in spatiul n care la inceput de 2000 functiona celebrul Amsterdam Cafe ce aduna corporatistii vremii la primele happy hours din oras. Se nastea o epoca. A murit o epoca. Cladirea este in prezent in renovare la exterior.
Ce e? Berarie, brand nou, local si secuiesc cu mare tractiune la public si gust bun.
Bere buna (cf cunoscatorilor de la masa mea).
Atmosfera faina, decor cu detalii amuzante (domnii au dreptul la doua scuturaturi acolo unde merge doar ei). O mica linie de productie la intrare si caca de urs de Harghita la conserva (suvenir ce strange fonduri pentru asociatiile ce protejeaza animalele).
Meniu articulat, cu focus regional si etnic secuiesc-sasesc, frumos scris si explicat. Distractive recomandarile cantitative – platou secuiesc prntru 2 flacai vanjosi sau 4 femei lihnite.
Mancare destul de decenta, dar “cartofii autentici” sunt fazi/ industriali (nici micii nu au primit nota de trecere). In schimb, carnatul sasesc cu branza est asa cum il descrie meniul – cu branza care abia asteapta sa tasneasca din el.
Fain pairingul fiecarei mancari cu o bere din portofoliu.
Inca nu ma decid daca costumele populare se integreaza bine cu metalul minimalist sau obiectele vintage din epoci raspandite in timp.
Ca sa nu ne incurcam on termeni cf Wikipedia
Secuii (popular săcui, în maghiară székelyek) sunt un grup etnografic maghiar din România care cultural ține de maghiarimea din județele Covasna, Harghita și în arealul central și sud-estic al județului Mureș. Se mai autodefinesc ca secui și locuitorii de limbă maghiară din câteva sate ale județelor Alba și Cluj (din fostul Scaun Secuiesc al Arieșului) și din județele Sibiu și Brașov.
Secuii vorbesc un dialect maghiar cu numeroase arhaisme și regionalisme. Nucleul ariei lor de locuire este regiunea din sud-estul Transilvaniei cunoscută îndeobște ca Ținutul Secuiesc (în maghiară Székelyföld, în germană Szeklerland, în latină Terra Siculorum, în engleză Szekely Land) sau Secuime.
Sașii, sașii ardeleni, sau sașii transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen, în dialectul săsesc Soxen), sunt un grup etnic de origine predominant germană, stabilit în sudul și în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.
Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.
Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.
🍲 pho bo bogat
🍲 tom yum iute si proaspat ca o ploaie de vara intr-un lan de lemongrass
🍜 pad thai mult, satios, decent dar inca neconvingator. Daca la Kunnai mi se pare prea dulce, aici nu are savoarea si punch-ul pe care il au supele ce-l preced.
🍚 butter massala prawns delicios cu un orez perfect
🍷 un Blanc de Blanc de la Ksara ceea ce imi pricinuieste o dubla rememorare – cea a descoperirii vinului acesta la minunatul Naranj din Damasc in 2008 dar si vizita la crama Ksara in Zahle, Liban, unde, daca nu ma insel, o vulpe este cea care a dezvaluit pestera in care mai apoi calugarii iezuiti au depozitat vinul pe care-l fabricau.
❣️inapoi la Hushimo – este un bistro mic-mic dar cica se face mare pe strada si in spate. Am stat la masa de la geam, frig tare, toaleta de-un minimalism stripped naked dar
❤️ surprinzator de buna mancarea, simpatic si cunoscator ospatarul.
🤦♀️ o rugaminte as vrea sa ajunga la bucatarie – curatati, va rog, intestinele crevetilor!
Str Mendeleev, vis-a-vis de Ototo
#EatingOutInBucharest
#hushimo #bistro #eatingout #asianfood #phobo#tomyum #butterchickenmasala #ksarawine
#foodie #review #hushimo
Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.
Istorii pe paine
Pe vremea cand faceam mese de desert la Biscuit, Pavlova era unul din cele mai solicitate produse din meniu. Pentru a fi usor de manevrat si mancat o perioada am facut-o sub aceasta forma, de tip cosulet. Este spectaculoasa ca tort insa dificil de servit caci nu se poate felia, sfaramandu-se la taiat.
Bezeaua mai poate fi posata si sub alte forme, de ex melc – atentie insa sa ii faceti o adancitura cu dosul de lingura inainte de a baga la cuptor, ca sa aveti un caus pentru crema. Desertul se poate transforma in verrines (desert la pahar) prin posarea bezelei ca drops si alternarea straturilor de crema, frisca, fructe si bezea – se obtine astfel ceea ce englezii numesc Eton Mess (pentru ca, fara a o alternare atenta a straturilor arata intr-adevar messy). Daca alegeti sa coaceti mai multe foi subtiri, le puteti umple cu crema de ciocolata amaruie si rom si obtineti tortul de bezea din copilarie.
Ingrediente
Istorii pe paine
De ce erau cafenelele periculoase?
Cafenelele au devenit locuri unde “avangarda burgheza a claselor educate a invatat arta dezbaterilor public critice si rationale” (Habermas). Absenta vinului din meniu si a femeilor din peisaj le facea spatii de discutie sobre, respectabile asa incat sotiile puteau sta linistite cand sotii lor nu lasau sa treaca o zi fara sa mearga la cafenea.
Aici se aflau cele mai noi vesti – din noile aparute ziare sau direct de la cei care le scriau, jurnalisti care frecventau cafenelele ca sa afle ultimele barfe. Erau pamflete pe masa, ba chiar unele cafenele isi publicau propriile ziare. Un cafengiu din Londra se intalnea zilnic cu un functionar al House of Commons si transcria pentru clientii sai, ilegal desigur, ultimele dezbateri ale parlamentului. Valoarea informatiilor ce puteau fi obtinute intr-o cafenea a crescut atat de mult incat unele locuri percepeau o taxa de un penny la intrare, ceea ce a dus si la o porecla pentru ele – penny universities, recunoscandu-li-se functia educativa. Avand firma agatata la intrare, ele au devenit repere in comunitati si pana si posta le folosea pentru a livra corespondenta acolo. Acest succes a atras atentia autoritatilor mintenas.
Istoria a consemnat printre altele povestea unor studenti roialisti de la Oxford, suparati ca Oliver Cromwell se declarase conducator al unei Anglii republica, regele Charles I fiind executat in urma razboiului civil. Ei se intalneau sa puna tara la cale in cafenele sau case private, depinde de ce ochi iscoditori erau in zona. Unul din participantii la aceste intalniri secrete era Sir Christopher Wren, arhitectul catedralei St Paul printre altele. Nici in imperiul otoman oamenii nu discutam horticultura la o cafea, de aceea multi au fost executati de sultani cu low self-confidence. “Coffee houses brew sedition” a spus un ultra-roialist, Roger L’Estrange numit de Charles II, alt rege nesigur, cenzor al presei. In 1672 el a da o proclamatie contra “false news [that was helping] to nourish universal jealousie and dissatisfaction in the minds of all His Majesties good subjects’. Nimic nou sub soare, iata. Omul a insistat si in 1675a incercat sa elimine cafenelele cu totul, tot prin proclamatie (ordonanat de urgenta?). Unsprezece zile mai tarziu, legea a fost revocata la explicatiile si presiunile mediului de afaceri care l-a informat despre investitii, chirii, salarii, somaj, etc, etc.
Inainte sa ajunga third home, cafeneaua a fost second home pentru cei cat de cat avuti care-si permiteau sa piarda timpul, banii si barbatia acolo discutand subiecte esentiale precum culoarea Marii Rosii. Le-am parafrazat aici pe femeile care, satule de absenta sotilor, se considerau coffee houses widows si au publicat un pamflet in care acuzau cafeaua ca le frantuzeste barbatii, ii face impotenti, falimentari si inutili.
Recent Comments