Recenzie: Rozmarine, recuperare culturala si explorare gastronomica

Recenzie: Rozmarine, recuperare culturala si explorare gastronomica

De Rozmarine Constanta am citit intr-o postare a lui Adi Hadean si apoi intr-una a lui Razvan Exarhu. Cum nu prea mi se intampla sa citesc la chefs de talia lor recomandari (or face, n-or face, nu stiu eu) am zis ca e musai; daca doi chefs iti zic sa mananci, e clar ca ti-e foame. So off we go to Constanta City one Thursday evening. 

Rozmarine mi-a placut de la prima vedere caci a avut puterea de a ma delocaliza – poentru a ajunge in strada V. Carnarache am intrat in periferia centrului vechi, pe stradutele pe care este permisa circulatia auto si asa am rulat direct intr-o atmosfera de vacanta.  

In zona peretii cladirilor sunt inalti, strazile inguste si eu am fost transportata brusc in mijlocul unor amintiri ca nisipurile miscatoare – seamana ba cu o medina din Fez, ba cu orasul vechi din orasul turistic de pe Coasta de Azur unde cautam o stea Michelin. Piatra cubica aduce putin, doar foarte putin si cu Eze, satul medieval din Alpii Maritimi; mm, gandul acesta fuge repede. Strada e scurta si umbra ei cedeaza brusc in fata luminii ce invaluie strada cautata. 

Pentru ca ma intriga numele, intru pe Google. Vasile Carnarache a fost arheolog, istoric si muzeolog dedicat desi autodidact (a intrat in campul muncii la 12 ani).  Mi se pare minunat ca este celebrat prin aceasta strada deasupra marii si a Edificiului Roman cu Mozaic, practic in coasta si apropierea Muzeului de Arheologie si a Acvariului ale carui fondator a fost (plus Muzeul de Artă Plastică Constanta si Muzeul Callatis din Mangalia). Acestui om ii datoram descoperirea sarpelui Glycon, a Edificiului Roman cu Mozaic si a băilor publice din vechiul Tomis. Cand va zic ca mancarea e buna si de gandit, nu ma credeti! Celor care cred ca mergem la restaurant sa umplem matul eu le spun ca imi umplu capul si sufletul si acest text sper ca este un exemplu convingator. Sigur, e nevoie de foame/ curiozitate. 

In imagine: “Instantaneu din timpul dezgropării Tezaurului de sculpturi de la Tomis. În centrul imaginii, cu ochelari şi pălărie, e Vasile Canarache, directorul muzeului în 1962, un fel de Indiana Jones de Constanţa” `sursa Historia.ro pentru intreg articolul click pe fotografie. 

wikpedia commons
wikpedia commons

Restaurantul imi continua reveria – este situat pe trotuar si are mese afara in strada, plus o tabla amuzant scrisa. Este liniste si soarele bland de seara arunca o lumina calda. Atmosfera ramane placuta, de vacanta atemporala si de/ re-teritorializata. Interiorul contribuie si el la impresia mediteraneana sau chiar specfic spaniola – incaperile sunt micute insa aerisite, cu un rosu-caramiziu moale in textile sau pe pereti dar si verde lucios de ceramica ce sprijina pe interior canatul absentelor usi duble. 

Ghivece mari si verzi cu yucca puncteaza ici colo peretii. O privire mai atenta intalneste pe ele o bufnita stilizata. Tablouri cu grafica discreta aduc in fata o paine cu crusta rumena, o tulpina de rozmarin, o felie de branza cu mecegai. Sunt doar cateva camere mici ce comunica usor prin deschideri largi tocmite in locul fostelor usi duble. In incaperea noastra sunt patru mese a cate patru locuri; suntem aproape unii de altii, dar nu auzim conversatii daca nu se doreste. Este un sense of intimacy care nu deranjeaza. 

Din eter o chitara este picurata in urechi bland, minunat.  

Suntem intampinati de un domn amabil cu tunica impecabila de chef. O tanara ospatarita ne conduce la masa si deschidem meniul. Se revarsa spre noi cateva pagini de minunatii – pita picurata cu jumarele de rata, kobete cu iaurt grecesc, maduva gratinata, urechi de porc crocante, bistecca maturata, pastrami, pintxo de Jamon.  

Preturile sunt decente, este adevarat ca portiile par micute pe hartie (dupa gramaj) insa cele mancate de noi au fost mari si foarte satioase – urechi de porc crocante cu un fin sos gremolata (patrunjel, lamaie, usturoi), maduva gratinata cu piure de usturoi copt, tocanita catalana de scoici si obrajori de vita cu sfecla.

Obrajorii de vita au venit arancini style, maruntiti bine, facuti bile si prajiti in crusta; buni, imi aminteau de acel rabo de toro mitic sevillan care m-a introdus in lumea carnitei pline de colagen. Mi-ar fi placut sa fie mai mustoase, totusi; au mers foarte bine cu salata de sfecla (sfecla tip mousse nu am identificat-o n farfurie, poate era ceea ce am crezut eu a fi sos sub bile). 

M-a incantat peste masura sa gasesc in meniu kobete si balik ekmek, ultimul fiind acel peste pe plita facut sendvis cu paine, ceapa si lamaie direct pe barca in port la Eminonu si nu numai in Istanbul. Mi-a facut cu ochiul si placinta de berbecut. Din pacate toate aceste preparate sunt disponibile doar in weekend. Zau ca frumos ar fi sa fie trecute separat in meniu ca weekend-only, caci nu toata lumea urmareste  zilnic postarile pe Facebook. 

La desert am luat baclavale cu crema de lapte to go, era prea mult pentru o seara. Le-am mancat a doua zi dimineata cu privirea pierduta in albastrul marii. Sunt facute de mainile maiastre ale lui Vilman Cadir, o doamna tataroaica ce posteaza foetaje uber fine si apetisante pe wall-ul sau si care mi-a promis un suberek adevarat 🙂

Farfuriile au fost gustoase si inedite in peisajul gastronomic, deci binevenite si ma bucur ca se intampla in Constanta, unde genul acesta de localuri nu e foarte des intalnit. Razvan Exarhu I-a zis tapas si vin si cred ca e o eticheta buna desi mancarea vine in portii serioase, nu small bites. Cand domnul amabil a revenit pe sala si ne-a intreabat discret daca e totul ok am zambit cu gura plina dar pana la urechi.

Meniul si noutati gasiti pe pagina de Facebook. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.

Bucatarie locala in Constanta

Recenzie: Pranz la Petya in 2 mai

Recenzie: Pranz la Petya in 2 mai

Masa luata

iunie 2021

Tip bucatarie

romaneasca, dobrogeana, locala

Pret

RR

Pranz sub bolta de vita de vie

Petya in 2 mai 

Intr-o duminica la pranz in care soarele ardea cam tare ne-am urcat in masina si am luat-o usor spre sud, parcand nu chiar la Petya in poarta, ci  mai jos,  la primaria 2 Mai,  in fata bustului chelios al lui Kogalniceanu. Zau, are un scalp tuguiat si lucios care nu prea sustinea povestea mea cum ca, venind el tanar fecior de boier de la studii de la Paris s-a pus pe scris o carte de bucate impreuna cu alt proaspat licentiat moldovean, Costache Negruzzi. Finndu-le insa jena sa recunoasca asemenea activitati, nepotrivite rangului si genului, au semnat cartea M.K. si C.N. Acea carte, numita “200 retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti” este prima carte de bucate tiparita pe teritoriul actualei Romanii – ta taaa! Cu o pirueta am sfarsit scurta poveste exact cand am ajuns in fata curtii lui Petya, Petrica pe romaneste. 

Auzisem de el de la sufletul pereche; mananca cateodata acolo cu echipajul de pe barca. Duceti-va la pranz, e mancare buna, a zis el dimineata cand pleca la regatta. Si ne-am dus. Pe mine m-a cucerit inca de la poarta – vedeam prin ea in curte o invalmaseala de flori asa cum ii placeau lui mamaie; zeci de ghivece cu flori sau doar frunze catarate pe spalieri, in bolta de vita de vie, urcandu-se peste tot, coplesind peretii si dandu-ne noua o oaza de racoare. 

Casa este relativ veche si simpla, arhitectura taraneasca moderna leat sec XX pe un nivel, zugravita cu naturalete in roz cu brau alb si cu prispa inchisa in geamuri. Am avut noroc sa stam la masa de langa casa si astfel am pastrat magia, iluzia ca suntem la tara, in vizita la o prietena a bunicilor. Puiul de pisica jucaus ce-si antrena reflexele in iarba era Patrocle pentru Lizuca din mine. 

Petya este un om solid si jovial dar starurile au fost adolescentii care serveau; extrem de atenti si rapizi au oferit un serviciu excelent. O doamna in varsta se odihnea pe un scaun, usor ferita de agitatia clientilor. Mie mi-a amintit instant de o nonna italianca care supravegheaza activitatea restaurantului familial. Prietenei mele cu origini rusesti doamna i-a pus pe buze cuvantul babulea. Am cerut lamuriri. Babulea mie imi suna urat, a batrana de-feminizata si rea. Prietena mea a spus ca este un termen de alint, hm. 

Am trecut la mancare. Meniul pare simplu si cunoscut, asa cum se prezinta tiparit pe A4 fara fonturi speciale si cu coperte standard din imitatie de piele. Ce nu este insa standard este promisiunea pe care o face inca de pe prima pagina. Promisiune sau amenintare? 

Primul lucru care mi-a atras apoi atentia in meniu a fost sarmazic (ardei iute, ardei gras rosu, leustean, rosie coapta) – daca primele doua ingrediente imi aduc aminte de shatta palestiniana invatata din cartea lui Sami Tamimi, leusteanul rastoarna situatia. Am cerut asadar ospatarului sa imi aduca sosul numit sarmazic indiferent ce voi comanda. Am luat o tocana de scoici si rapane cu mamaliga dar am impartit si o portie de stavrizi proaspeti. Sarmazicul a mers de minune cu pestele mic, proaspat si prajit in baie de ulei. Castravetii murati au completat de minune totul. Iar la final a pus capac o portie de papanasi. Nu am luat in seama amenintarea din meniu si prin urmare nu am putut termina portia impartita la doi si rontaita de trei. Papanasii lor sunt pur si simplu imensi si imposibil de dat gata de catre un singur om. Am luat clasici, cu o excelenta dulceata de visine si smantana acrisoara. 

A fost atat de bun si de fresh incat am recidivat; am mers la Petya iar, la cateva zile distanta. Nu am mai stat la masa de langa intrarea in casa ci sub un umbrar. Ne-am simtit mai clienti de data aceasta si nici papanasii imensi parca nu mai erau la fel. Om fi picat pe tura celuilalt bucatar, cum a suspectat cineva. Dar tot bun a fost. Si abia astept sa mergem iar. 

2 mai?

Dupa Limanu, cativa kilometri inainte de Vama Veche.

Petya nu este singurul loc unde se mananca bine in 2 mai – am mai incercat anii trecuti si Acvamarin si a fost ok, insa nu stiu cum mai e in 2021.

Toamna pe plaja

Toamna pe plaja

Toamna la mare

E inceput de toamna si sfarsit de septembrie. Prima toamna pe plaja. 

Pontus Euxin

Toamna pe plaja

Adriana

Sunt pe un istm, intre lac si mare. Soarele rasare pe mare si apune pe lac. Intre mine si mare e o plaja ingusta, atat de ingusta incat la amiaza umbra casei aproape ca atinge marea. Intre mine si lac este o sosea, atat de aproape ca simt rasuflarea lacului in ceafa. In urechea stanga masinile ruleaza cu viteza, in cea dreapta se sparg valurile. Intre ele, in mine e liniste.

 

Era pe vremea aceasta, la inceput de clasa a noua cand doamna Goia, profesoara de romana din Neculce, ne-a cerut sa scriem o compunere. Era primul extemporal din liceu. Am scris atunci in vreo cincizeci de minute despre marea in septembrie, o amanta batrana cu bijuterii ieftine parasita de amantii verii. O montruozitate, un text pretentios pentru o fata timida de a noua, o abordare neobisnuita pentru mine care implica sa ma deschid in fata unui necunoscut. Am luat 10 minus si un perpetuu pole position ca teacher’s pet.

20 de ani mai tarziu marea imi pare o amanta parasita dar inca tanara, calda si patimasa. Isi trimite valurile cu furie, cu dragoste si ne imbratiseaza picioarele, plange inspumat si se zvarcoleste. Let it go, sea! Winter is coming. Bate vantul, e racoare, nisipul e rece pana la os; intram in apa, e calda, e familiara si ne amintim pe loc ce iubeam la ea, ce ne facea fericiti in relatia aceasta. Cand ne desprindem, iesim in realitatea de pe mal si ne amintim, intocmai ca intr-o relatie ce nu ne place, ce nu ne face bine. Ii intoarcem spatele. Dupa amiaza bate soarele, bate vantul si valurile sunt mari si albe. Ne cheama, dar this time we know better asa ca ne bagam picioarele. 

Este toamna indiana in acest septembrie doar pe alocuri sunt 18 grade la soare si 25 in apa. Ce fac cand soarele este bland doar cat timp nu intru in apa? 

Citesc – Retorica sloganului dimineata, integrala Andrei Mladin dupa amiaza. Cand le termin pe amandoua in aceeasi zi ma bucur ca ma pot apuca de 1913, Vara secolului. O citesc pe plaja, stand in fund pe prosop ca sa iau razele soarelui in plin. 

Scriu – selectez personaje, pitrocesc posibile actiuni, fac brainstorming pentru proiecte viitoare. 

Ma plimb pe mal luand valurile in picioare si vantul in par. Ascult pescarusi, fac aerosoli, culeg scoici si cochilii de melci. Ma intersectez cu o doamna in varsta, cara o sacosa transparenta jumatate plina cu melci. Nu ne facem concurenta. Mie imi plac cei sparti, ma fascineaza axul lucios, portocaliu si-mbietor. Doamna-i prefera pe cei mai rari, intregi. 

Facem off-road dand ocol lacului Techirghiol, ca tot nu am fost niciodata. Drumul este de pamant si miroase pe rand a namol, a hoit, a oi si a peste. Calatoria dureaza ceva caci lacul e mare, are meandre pe care drumul pe urmareste fidel. Peisajul e linistitor, e pustiu, arid, pamant chitros. In departare se vad totusi campuri arate.

La un capat de dig ce traverseaza lacul oprim pentru a admira lebedele. Din unele unghiuri se vad doar gaturi, ca albe Christmas candy canes. Trecem pe langa o stana de capre in mijlocul lui nicaieri. Turnul de televiziune pare mereu aproape si totdeauna departe. E arid si pustiu. Pe lac stralucesc pasari de tot felul. Statiunea este incremenita in timp cu baze balneo mai batrane si mai impotmolite-n namol ca oaspetii aflati vara la tratament. 

Vizitez o casa de vanzare in Eforie Sud prilej sa ma plimb pe stradute umbroase cu aer peticit. Fosta statiune regala este in septembrie un orasel fantoma in care viata se prelinge in case moderne, adica lipsite de stil si personalitate. Din zidurile celor vechi si elegante a plecat de mult. 

Mananc – ciorba de peste de la Jurilovca, saramura de sturion, prajitura cu prune. Incerc sa fac un Hugo ca de aceea am venit cu tot ce trebuie de acasa dar este esec total. Beau gin simplu, ca de fapt e gin liquer cu rodie si trandafir. Rememorez distileria scotiana de unde l-am ales dintre atatea. La final, sticla pare nedeschisa, imi parea ca am baut cat marea. Acasa imi dau seama ca am uitat sa pun siropul de soc in Hugo. 

In Constanta intru putin la magazinul meu preferat de pantofi, Gemelli, prilej sa descopar in apropiere o brutarie turceasca nou deschisa cu gozleme, suberec, baclavale si placinte cu foi oparite si branza. Nu mai aveau gozleme dar suberecul si placinta cu branza au fost delicioase. Brutaria se afla pe bulervardul Mircea cel Batran vis-a-vis de parc. Pentru comparatie am luat suberec cu vita si de la ghereta de mai jos, tot pe Mircea, cea de la care iau de ani de zile. Nu le vad zile bune cu noul competitor in coaste. 

Al treilea suberec il mananc in Mangalia, la ghereta cu produse de patiserie tatarasca. Fac comparatii si topuri – compozitie, condimente, aluat, tehnica. Castiga chioscul tinut de profesoara tataroaica de limba romana. Tot de acolo iau si kobete cu branza dulce si sarata, dar si cu carne de curcan. Sunt absolut delicioase si diferite de minunata placinta turceasca cu foi oparite si branza din Constanta. Inauntru o ascultam pe o doamna patiser vorbind in turca/ tatara cu colegele; ne dam coate ca sa ne facem atenti unii pe altii – este melodioasa limba si-am mai sta sa ascultam dar afara se face deja coada.

Cateva clarificari:

Kobété – placinte traditionale; compozitie dintr-un amestec de carne tocata de vita si de oaie. Kobétéle se ung deasupra cu ou batut, se presara cu susan si se coc in cuptor.

Șuberekul – plăcinta cu umplutură carne tocata de vita sau oaie, sau amestec din acestea, sau brânză. Are forma de semiluna si se prajeste in baie de ulei.

Placintele le mancam acasa, la fel si Trilogia, deliciul tatarasc cu branza dulce, piersici si mere – un desert insiropat ca o baclava cu diverse texturi de moale si cremos.

Ce fac la mare in septembrie? Imi incarc bateriile. Fotografiez pisici. Ma bucur de plaja pustie. Incerc marea cu degetul. E tanara, e agitata, e parasita. O amagesc ca-i sunt inca aproape cum si ea ma amageste ca vara nu s-a sfarsit.

Unde poti manca suberec bun?

La patiseria LA MELIA, GUSTUL ORIENTULUI, in Piata Centrala Mangalia.

In imagine pisica mangaliota.