Recenzie: Bucataria.localfood

Recenzie: Bucataria.localfood

“Ce-ai, fa?” m-a intrebat vocea guturala alarmata probabil de camera telefonului indreptata spre acea cladire ramasa stinghera pe Craciun, straduta ce da in Calea Dorobanti. Am bagat telefonul in buzunar si am tacut mai departe, cu ochii la case. Vocea iesise din anexa pitica cu gard modest pe a carui gard circula tematoare o pisica maro. Cautam Bucataria Local Food si ma incurcasem putin pe strazi asistata de harta IoS a telefonului. Am mai mers putin inapoi spre Slatineanu, am trecut pe langa un graffiti urias in care cei sapte pitici pareau sa o ingroape pe Madame Pogany/ Fecioara Maria si m-am dumirit repede ca am ajuns la destinatie. 

Trebuia sa ma vad acolo cu o amica insa copiii i-au ramas acasa in online si ea o data cu ei. Eu am decis sa merg totusi, daca tot imi eliberasem acel interval de pranz tarziu.  

Deschiderea la strada este atat de mica incat poti trece pe langa local fara sa il vezi, de aceea au pus un pnaou cu meniul pe trotuar. Terasa simpatic decorata se intinde pe laterala casei.  

Inauntru o atmosfera placuta de mic bistro smart, tapetat cu imaginle unor placi de beton stripped bare. Accente indraznete de roz si fuchsia ici si colo dau viata – o bougainvilea zvelta, niste trestie ce umbla cu cioara vopsita, o clepsidra ce-mi masoare cele sapte minute de infuzare a ceiului.  nostalgic ales dupa nume – Turkish Apple.

wikpedia commons

Inante de a primi meniul stii ca se vorbeste gastronomeza cand vezi pe mese Curatorul lui Cosmin. si Ierburile Monei. Lista saptamanii contine A la pariz (parizer de manzat in chifla japoneza), Hot Plescoi cu carnati de la Nea Popa si mustar de la Pickles, carne la garnita, pate de casa si salata de bureti negri murati culesi de Leontin si pusi la borcan dupa reteta lui. Mai sunt cateva preparate dar, cinstit vorbind, daca pui cartofi prajiti si plusezi cu toppings lupta e pierduta; adultul din mine (si hai, recunoaste ca si din tine), e hooked. Trei variante de cartofi prajiti in meniu la Bucataria. Orice altceva va fi pus un balanta cu cartofii cu branza si apoi totul va fi masurat prin prisma nivelului de foame si extensie a stomacului. Pantalonii mei de piele au elastic caci imi place sa im planific totul cu grija. 

Prin urmare, cum faci sa mananci cartofi prajiti dar si altceva? Aceasta este intrebarea. Fear not, my foodie friends ca am gasit solutia  – mananci cat poti la fata locului si restul iei acasa. Promisiunile ca iti vei comanda cu Buber, Blovo sau Bazz sunt pur bla-bla. Tineti mine, vajnicii mei ingurgitatori, ce e in mana nu-i minciuna si ce e in punga tare bun va fi peste cateva ore!

Am luat asadar “cartofi adevarati cu ou” pentru acasa si acolo am comandat un Altfel de oatropel . A doua oara cand bag pui anul acesta (bad girl) dar cam a patra intr-un an (good girl). Uite ce face din mine bucataria romaneasca din noul val de restaurante, bistro-uri si alte mancatorii!

Am gustat din salata de bureti negri reteta lui Leontin – buretii sunt grasuni, echilibrat otetiti, alunecosi si placuti dar portia este mare rau. Imediat dupa ei am gustat din piure – bun bun sub un strat de sos ostropel pe care sucul de rosii il face diferit de al mamei. Copanelul cu care eram obsinuita in farfuria de acasa a devenit aici un snitel crocant si bun in panko, ascuns sub o felie de cascaval de Ibanesti. Un pesto de patrunjel a echilibrat totul. Si cum dorul de Stambul e mare, am luat ceai de mere si nu m-am abtinut sa nu desfac saculetul ca sa mananc bucatelele de mar copt din el. Not very lady like, I know but shhh, sa nu spuneti, ramane intre noi. Desi ora pranzului si desi mic locul, in acea zi de joi avea doar o masa ocupata; stiu insa ca in weekend e dificil de gasit masa, am incercat o data.

Mi-a placut la Bucataria. Cand am fost eu nu am gasit acolo doar branzeturi, carnati si pastrama de la producatori locali, midii de Marea Neagra si retete familare puse in farfurie cu un twist ci si o modestie care lasa farfuriile sa vorbeasca, asa cum ii sta bine unui loc ce promoveaza comfort food. A fost ca duminica la mama la masa doar ca am scapat neintrebata daca mai vreau si a treia portie si cand aduc inapoi caserolele, asa ca sar’na pentru masa, Gabriel din Plescoi! Mai vin! 

P.S. cartofii din punga au innoptat in frigider si au ajuns sa fie mancati a doua zi dimineata, dupa o baie de cuptor. Colegii de pachet Hot Plescoi au fost apreciati pe loc de jumatatea mai buna. Mormaielile lui au fost pozitive. Faptul ca ne-am infruntat furculitele pentru o placinta de mere speaks volumes. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai vizitat cramele din Dealu Mare?

Recenzie: Maimuca

Recenzie: Maimuca

musama si plastic, Tokyo meets Istanbul, o maimuta astronaut si litere luminoase ce transcriu fonetic destinatia spatiului din spatele lor.

masa din spate transformata in separeu pentru noi ca eram 5; in spatele cortinei, a bucatariei si a lumii.

musamaua o fi cool dar sta umflata pe alocuri si ma transporta intr-un trecut cu ciobanasi de ceramica lucioasa si macrameuri imbacsite.

preturi mari dar meniu interesant. sau meniu interesant dar preturi mari.

vinuri din Georgia, fain.

copiii primesc paste cu sos rosu care arata super bine.

cusca DJ-ului ne tine acum hainele, e sambata dimineata si inca nu e cald afara.

tacamuri de metal negre cu cap de unealta.

am luat anchovies – onion jam – brie cheese pizza care-mi parea construit pe o pissaladiere provensala; din pacatea lipia facuta in casa era atat de tare/ veche ca experienta a devenit dureroasa pentru gingii. 

un tom yum cu raci cu creveti foarte bun dar cu crevetia extra fierti si o farfurie super amuzanta cu ciorba care dispare inversand procesul scufundarii unei case.

burned tuna, wasabi, dry egg, ginger bun

matcha choux, kataifi, sour cream la altcineva in farfurie 🙁

 

Gradina cu legume

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

A idee cat de bun este napul ca desert ?

Recenzie: Aditis Kitchen

Recenzie: Aditis Kitchen

o aventura pe stradute intr-un cartie necunoscut cautand amintirea farfuriilor vacantelor asiatice

loc mic, fara pretentii

parea inchis cand am ajuns si ne-am aventurat sa patrundem in interior si sa strigam incet “hello, anybody there?/ buna ziua, e deschis?’

spatiul gol, liniste, nici tipenie de om, clar bucataria era inchisa, doar in aer plutea visul unor condimente deja gatita candva.

bazaia un neon ca intr-o discoteca distopica

era curat desi nu aveai neaparat impresia asta.

am insistat totusi sunand la un telefon care a inceput sa fie auzit in relativa apropiere.

a aparut un tanar, ne-a intrebat ce vrem sa mancam, noi am intreba ce ne poae face, el a insirat cateva lucruri care nu erau pe meniul clasic romanescsi asa am reusit sa mancam chicken spicy, momos, noodles, chow mein alaturi de o cana mare  cu masala chai

o vreme nu ne-a fost clar ce am comandat dar mancarea a inceput sa vina, tanarul nostru bucatar-ospatar era amabil si sprinterm i-a hranit intre timp si pe doi posibili conationali de ai sai (Aditis e restaurant nepalez deschis de nepalezi pentru cei care un venit in Romania la lucru).

momos (dumplings/ galuste cu carne tocata) au fost delicioase, ceaiul strasnic, taiteii clasici, iar puiul foarte rosu.

ne-a placut si voi mai merge, sunt sigura ca voi descoperi acolo preparate simple si gustoase ce-mi vor face dor de duca spre estul extrem.

Aditis s-a mutat aici recent si pare ca a preluat un local pre-existent, ceea ce adauga la experienta permitand in design hibrid.

Aditis este pe str Visinilor n 2, Bucuresti

Gradina cu legume

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

A idee cat de bun este napul ca desert ?

Reteta: Poulet de Bresse

Reteta: Poulet de Bresse

Masa de duminica – meniu francez 

Branzeturi DOP, vinuri AOC/ DOC, ciocolata single-origin, cafea de specialitate, etc. 

Dar oratanii mai cu mot sau litere in coada nu-s? Ba da. Azi povestesc despre Poulet de Bresse, zburatoare numita si Poularde de Bresse / Chapon de Bresse si protejata in EU si UK ca AOC ( appellation d’origine contrôlée) sau denumire de origine controlata inca din 1957. 

Care-i smecheria cu el?

Pentru mine inseamna una din primele experiente gastronomice intr-un restaurant cu stea Michelin. Se intampla in antichitate, pe o straduta neidentificata intr-unul din multele orasele insirate pe Coasta de Azur. 

Era o vara cu prietenii intr-o vila agatata pe un deal impuns in coaste de mare; o decapotabila si un prieten entuziast la volan ne ridica parul in vant si inima in gat. Soseaua de coasta serpuieste acolo serios si trece prin mici orase idilice. Acestui prieten ii datorez intalnirea cu un poulet memorabil. Gastronomul-sofer ne-a scos de pe sosea si de pe drumul principal, ne-a bagat intr-un centru vechi cu pereti inalti ce aruncau umbra peste strazi inguste ca de medina si a oprit in fata unei usi banale taiate in dosul unei cladiri galbui, masive. Fiind spatele ei, nicio decoratiune, niciu dischis. Doar o usa. In jur pustiul unei dupa amiezi de vara fierbinte. Cativa magrebieni razleti profitau de racoarea orasului vechi si-mi intareau ideea de medina. Ei au fost de altfel si motivul pentru care cealalta masina, cu soferi mai cuminti la volan si putin gastronomi in rest, s-a oprit regulamentar la restaurantul principalului hotel din principala piata publica. 

Langa usa deschisa spre o penumbra racoroasa statea prinsa in perete o tablita rosie cu o floricica alba – o stea Michelin intr-o zona a orasului ce punea probleme de securitate unora. O masa sau doua afara langa un maslin imperturbabil si nici macar opt mese in interior. O bucatarie minuscula in care trebaluia un domn cu un pass cum e inca la noi la Obor la cassa raionului de textile. Un tanar ce debarasa si o doamna care servea. O familie – reiesea din interactiunea zambetului si cuvintelor lor. Si cel mai bun pui din viata mea in farfurie, dupa cum am aflat repejor. Nu tin minte numele restaurantului dar retin acel poulet de Bresse ca pe revelatia vietii in materie de zburatoare.  

Are cap si picioare albastre si ca sa fie ce trebuie nu poate proveni decat din estul profund al Frantei, vechea provincie Bresse. E lasat sa zburde de capul lui pe minim 0,5 ha/ ferma adica cel putin 10 metri patrati per pasare. E sub-nutrit ca motivatie sa isi caute singur proteina animala – rame, insecte, etc, dar pare ca exista si o perioada de supra-hranire cu lapte si porumb. Se zice ca ar fi circa 200 de producatori autorizati si verificati de institute aferente (francezii chiar nu se joaca cand vorba de protejarea patrimoniului culinar national). Fiecare pui are un inel metalic pe picior cu numele producatorului, asa ca nu e de gluma. 

Are o reputatie; Brillat Savarin l-a numit regina pasaretului si puiul regilor (da, se purtau astfel de porecle, si marele Careme a fost bucatarul regilor si regele bucatarilor, nu doar primul cu apelativul chef nu bucatar). Alan Davidson, cel cu Oxford Companion to Food, i-a zis aristocratul mesei. Heston Blumenthal l-a considerat demn de includere intr-o carte a sa numita modest In cautarea perfectiunii. Ei bine, pe acest racaitor celebru si fitos l-am pus eu la cuptor duminica trecuta, recunosc cu prea putina pompa si ritual fata de cum e obisnuit. Oh well, sic transit gloria mundi….

Pentru ca-l aveam in congelator de ceva vreme si ma chinuia gandul ca trebuie sa ii fac felul am decis un meniu de inspiratie franceza construit fara prea mare bataie de cap in jurul lui. 

Al meu poulet a avut cap si gheare vinetii dar niciun inel, L-am luat de la un producator local si deci nerecunoscut de inaltele comitete si comitii franceze, ceea ce nu m-a deranjat desi scump a fost cam ca unul original. Dar, de la acea prima intalnire memorabila din sudul Frantei nu s-a intamplat sa mai dau de el pe nicaieri, ceea ce e ciudat dar adevarat si deranjant. Pe zburatorul din cratita l-am gasit la Microferma 88, un mic, entuziast si amabil producator de oua si pui de rasa (initial m-au amuzat la ei ouale bleu-vernil, atat de pastelate si instragramabile incat imi par niste macarons mai umflatele). La el pasarile, numai Gucci si Vuittoane aviare ca La Bresse, Ayam Cemani si Araucana, zburda libere, zgarma vesele iar duminica primesc coaja de parmezan.

wikpedia commons

Prin urmare, da, ajung si la reteta. Asa se face pe bloguril culinare, nu stiti? Intai e povestea vietii matusalemice a autorului si abia apoi ajungi la reteta, spre batranete, a ta, a cititorului. Ei bine, mie mi-e lene sa scriu reteta asa ca va trimit la sursa – bibilica normanda a lui Gordon Ramsay, foto mai jos. 

Pana sa ajung insa la aceasta etapa puiul a fost supus unor injectari cu solutie salina – fancy? scary? weird? Cam da. Am luat animalul, am incercat sa ignor faptul ca nu am mai gatit pui/ carne vreo de 12 ani, am umplut o seringa cu apa sarata dupa cat m-au lasat inima si sarea din solnita si am inceput sa pompez intr-o veselie. In copane, gat, tartita si piept. Pe fata si pe spate. Sus, jos si la mijloc pana cand m-am oprit speriata de cata sare mi se parea ca am bagat in el. L-am impachetat rapid si bagat in frigider pentru o noapte, ca asa vazusem parca la Marius Tudosiei. A doua zi i-am indesat unt prin toate crapaturile de sub piele. Apoi am zis sa il bag la cuptor si m-am panicat ca nu stiam cat timp sa il las acolo. Ramsay facea bibilici, mai mici ca oratania mea si ciopartite in bucati. Eu vroiam sa tin animalul intreg, cum am vazut in filme. I-as fi pus si ghetute de hartie alba daca nu ar fi deja kitschy-retr [cringe].

Am pozat si trimis mamei. Raspunsul ei nu m-a ajutat initial – a ramas marcata de culoarea lui si incerca sa ma convinga ca ba nu e bine jumulit, ba ca ar fi prea parlit. Cu greu am trecut peste, insistand ca e ok, asa e el si ii e bine. Am convenit sa il tin o ora acoperit cu foaie de copt intr-o cratita cu ceva apa in ea si spre o ora fara hartie, sa aiba vreme se se rumeneasca. Ceea ce am si facut, combinand pe parcurs cu sosul lui Ramsay. I must say, treaba cu feliile de mar caramelizat a fost exact ce trebuia.

Bun. Fain. Delicios. Stiu oamenii aia in Normandia ce sa faca cu o pasare, niste cidru, smantana si doua mere. Francezi.

Pe langa el am mai pus pe masa: 

  • Brandade de morue 
  • Lup-de-mer cu sos meuniere 
  • Tartiflette 
  • Salate de morcov si telina cu vinegreta simpla/ cu mustar de Dijon
  • Charlotte Russe (inventata de regele bucatarilor, acel Careme mentionat anterior). 
  • S-a baut Sissi de la SERVE ca mai mereu. 

Retete de Gordon Ramsay Din bucataria lumii si Rachel Khoo My little Paris kitchen.

Am construit meniul in jurul puiului deci cat se poate de frantuzesc pe malul Dambovitei. Pare mult de pregatit si gatit, insa m-am descurcat in vreo 4 ore duminica dimineata. Tortul l-am facut de sambata. Am fost 7 oameni la masa si a si ramas pentru sendvisuri a doua zi. 

Ceva mai simplu? Incearca omleta cu spoaranghel.

Ai vizitat cramele din Dealu Mare?

Recenzie: Marmorsch Blanc

Recenzie: Marmorsch Blanc

daca nu este semnata de chefs celebri (gen Ducasse la The Dorchester) mancarea din hoteluri este arareori o destinatie in sine. 

am mers la Marmorosch Blanc din cauza de  FOMO si bine mi-a prin; m-am convins inca o data de cele scrise in primul paragraf. 

Gradina cu legume

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

In 70 AD Pompeii era un fel de las Vegas.

Istorii pe paine: Pompeii

Istorii pe paine: Pompeii

Dining out

Pompei 79 AD

De curand am aflat din media despre descoperirea unui nou termopolium la Pompei; pentru cei care au deschis mai tarziu terlevizoarele, un termopolium este un precursor roman al unitatii de fast-food; servea mancare calda direct in strada dar fata de ale noastre, avea o faianta mai ochioasa pe pereti.

Cand am vazut unul in Pompei, in 2017, m-a frapat ingeniozitatea – practic consta in vase de gatit incorporate intr-o soba care tinea loc si de zid si de tejghea. Profit de aceasta descoperire arheologica ca sa va las aici cateva informatii despre peisajul gastronomic public din Pompei. 

De curand am aflat din media despre descoperirea unui nou termopolium la Pompei; pentru cei care au deschis mai tarziu terlevizoarele, un termopolium este un precursor roman al unitatii de fast-food; servea mancare calda direct in strada dar fata de ale noastre, avea o faianta mai ochioasa pe pereti. Cand am vazut unul in Pompei, in 2017, m-a frapat ingeniozitatea – practic consta in vase de gatit incorporate intr-o soba care tinea loc si de zid si de tejghea. Profit de aceasta descoperire arheologica ca sa va las aici cateva informatii despre peisajul gastronomic public din Pompei.

In vara lui 79 AD, ultima din viata urbei, hanul lui Primus era the place to be in Pompei. Situat pe via d’Abbondanza, principala artera comerciala a orasului, langa impresionantele villas ale lui Marco Epidio Rufo si L. Rapinasi Optati, hanul avea forma literei L si, pe langa bar, au fost descoperite gauri pentru gratare mici. Se crede ca deasupra jarului statea atarnat mereu un ceaun de supa si se stie ca vinul se bea diluat cu apa, conform modei vremii.

In afara de el, orasul oferea optiuni multiple celui infometat – 30 de brutarii (painea se cocea cu rozmarin, usuturoi, ulei de masline, branza si anchois; in cuptor cu lemne; wait a minute, did somebody say pizza?), un magazin cu vinuri, bacanii, standuri cu legume si fructe,  bai publice si bordeluri. In 79 AD Pompei era ceea ce istoricul Mary Beard numeste un mix de Las Vegas cu Brighton. Romanii veneau in Pompei pentru petreceri ceea ce inseamna ca orasul erau bine organizat in ceea ce priveste ospitalitatea comerciala. Arheologii au identificat circa 160 de proprietati ce par sa fi fost baruri si localuri ce serveau mancare (ma feresc sa le spun restaurante caci ar fi anacronic). Este un numar mare pentru dimensiunea orasului (cca 12000 suflete), numar ce poate fi explicat prin faptul ca multi locuitori nu aveau in locuinta spatiul dedicat sau utilitatile necesare (cuptoare, chiuvete, etc) prepararii mancarii. Cam cum e azi in Mahattan, spune Sitwell, autorul a carui lucrare o rezum aici. Ce se putea manca in oras? Porc, pui, peste, nuci, seminte si oua, patiserii, produse locale dar si importate.  Picturile pastrate arata ca hanurile si tavernele semanau precum orice trattoria de azi – aveau ierburi, carnati si funii de ceapa atarnate de tavan.

In loc de incheiere, va las cu un soi de glossa  – “totu-i nou si vechi sunt toate”. Pentru ca in astfel de locuri se facea politica – la Primus si in alte hanuri s-au gasit pereti cu afise electorale – unele taverne au fost privite cu suspiciune de catre autoritati. Ba chiar, imparatul Tiberius a impus restrictii incat sa se vanda cat mai putina mancare ca sa se evite adunarea, intalnirea oamenilor. Cum masura nu a functionat, Claudius a inchis un numar dintre ele – scrie Dio Cassius un secol dupa ca “a ordonat ca nici carne fiarta sau apa calda sa fie vanduta”. Nero nu se putea lasa mai prejos nici el, stim de la Suetonius ca a interzis vanzarea oricarui tip de carne gatita in taverne permitand doar legume. HoReCa era periculoasa si in secolul I AD.

Unul din articolele despre noul termopolium se  afla aici:

Un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with fiind o oglinda a timpurilor si a oamenilor. Postarile au fist publicate initial pe Facebook si Instagram.
Sursa: Wiliam Sitwell, The restaurant. A history of eating out, 2019
Foto sus: Fabrizio Magoni/ Unsplash
Surse imagini: Chicago Sun-Times. USA Today, Ancient Pages, Smithsonian Magazine, The Graphics Office.
Retea: lemon curd

Retea: lemon curd

#AroundTheWorld

Cand calatoresc imi place sa incerc cat mai multe preparate locale si pe unele chiar invat sa le gatesc de la localnici; pentru altele ma bazez pe carti de bucate luate din librariile zonei vizitate. Crema lemon curd am descoperit-o la un 5 o’clock tea in Marea Britanie, desigur.

Cantitate

500 grame

Dificultate

usoara

Dezavantaj

zaharul 🙁

O crema, multe idei

Lemon curd

De: Adriana 

Retete de lemon curd apar in cartile de bucate britanice inca din anii 1800 insa o buna perioada de timp crema nu era deloc ceea ce stim noi azi. O varianta a ei presupunea frecarea bucatii de zahar de lamai, pentru a imprumuta aroma si culoare. In alta versiune, crema acrisoara era stoarsa intr-o panza fina precum branzeturile.

Ingrediente

  • 6 galbenusuri ou
  • 1 lamaie bio doar coaja
  • 100 gr  suc lamaie
  • 180 gr zahar 
  • 100 gr unt
  • 2 foi gelatina optional

Cum folosesti crema de lamaie?

  • peste iaurt cu muesli
  • peste inghetata cu niste afine
  • in tort, pe chec sau biscuiti
  • umpli coji de tarta, pui bezea deasupra et voila – Tarte au citron
  • umpli coji de Pavlova, acoperi cu frisca si fructe proaspete
  • mancata simpla, direct din borcan

Rezulta cca 500   grame.                                          Se tine la frigider maxim o saptamana.

Proces tehnologic 

Pasul 1

Pregatesc ustensilele necesare:

  • un bol mediu
  • o craticioara
  • o lingura/ spatula silicon
  • un pahar mic
  • un bol mic
  • un cantar
  • un termometru de bucatarie
  • recipient cu cap rezistent la congelare
  • borcane cu capac, sterilizate

 

Pasul 2

Scot din frigider si din dulap toate ingredientele – imi va fi mai usor si mai rapid. 

Pasul 3

Sparg ouale pe rand intr-un paharel in acest fel elimin riscul ca unul dintre ele sa fie stricat si sa le contamineze si pe celelalte.

Albusurile le pot congela intr-un recipient inchis etans, daca nu le folosesc imediat pentru a face bezeaua pentru Pavlova, de exemplu (ai reteta aici).

Pasul 4

Umplu craticioara pe jumatate si pun pe foc pentru bain marie.

Pun in bol peste galbenusuri zaharul, coaja si sucul de lamaie si amesteca. Pun bolul pe cratita asigurandu-ma ca nu atinge apa. Tin pe foc amestecand periodic. Este gata cand se ingroasa astfel incat degetul lasa o urma clara pe dosul lingurii. Eu folosesc termometrul si ma opresc focul la 75-80 grade Celsius.

Iau de pe foc.

Optional pun gelatina hidratata in prealabil, daca vreau sa obtin o crema care se ‘tine’, care nu se va prelinge de pe blatul de tort. Las sa se raceasca putin, pana la 40-50 grade Celsius inainte de a pune gelatina.

Adaug untul taiat bucatele amestecand pentru a-l incorpora complet.

Strecor pentru a elimina eventuale coagulari de albus. Pun in borcane sterilizate in cuptor in modul Pre-incalzire.

De ce sa o faci?

  • Fina si delicioasa 100% 100%
  • Versatila 100% 100%
  • Se poate face in avans 100% 100%
  • Este un cadou apetisant pentru prieteni 100% 100%
Recenzie: Let’s have Chinese! Nan Jing

Recenzie: Let’s have Chinese! Nan Jing

In cautarea tineretii

Nan Jing e in peisaj de decenii (vreo trei minim). Hotelul Minerva in care este situat cred ca exista de si mai multe. In anii ’90 mergeam la mama la birou pe jos, din Victoriei in Romana, cu o oprire la Minerva unde intram timid in holul dinspre bulevard ca sa iau flan cu portocale. Era o bucata rectangulara de foetaj obosit cu crema ce nu vazuse vanilie si felii de portocale peste. Nu avea vreo legatura cu flanul parizian dar era bun, sofisticat, diferit. Apoi, prin 2000 de la hotel am luat un prea blond danez de la Carlsberg sa ii arat orasul. Multa vreme apoi privirea a inceput sa-mi treaca prin sau peste hotel si longevivul sau restaurant. Abia in 2021 l-am vazut ca restaurant, cu nostalgie, prin geamul masinii; ma intrebam cum o fi acest Nan Jing matusalemic. 

Am primit cu entuziasm propunerea unui prieten de a face o descindere hipstereasca acolo (intr-un final cina a fost molcoma ca pentru oameni de 40+, hipsterii avuti in vedere nu au marsat la idee, probably it’s not cool enough). Eu insa m-am pregatit serios si in proces am comis minim doua cultural appropriations – mi-am pus bluza traditionala adusa de my better half din China si un sal de matase cu cocori, ba cred ca mi-am salutat comesenii si cu un ni hao. 

Ce speram sa gasim acolo? Eu cred ca o bucata din tinerete. Sansa de a trai ceva ce atunci nu era posibil – in anii ’90 eram prea tineri si prea saraci in bani, cultura si curiozitate ca sa mergem la restaurant; mai cred si ca atunci era nu doar criză economică in Romania ci și segregarea clară a adulților de adolescenți care nu trebuiau învățați de mici cu cârciumile tranziției. 

Discutand anterior vizitei ne inchipuiam chelneri in varsta – din cei mustacios-firoscosi cu costume negre si servet pe mana; serviciu de masa alb eventual cu stema hotelului pe marginea farfuriilor, o atmosfera inghetata in timp. Am zis bine prin urmare, cautam sansa de a ne intoarce in timp. Ce am primit la fata locului a fost un restaurant clasic bine intretinut, cu cateva retusuri moderne discrete dintre care lampioanele elegante erau cam singurul element etnic. Ospatarii aveau intr-adevar peste 30-35 de ani, erau atenti si prietenosi dar fir-ar, unde e un zambet slinos cand ai nevoie de el?

Meniul nu mai este intre coperte de “piele” cu litere aurii (de o fi fost asa vreodata si la ei), acum  el vine pe mini-tablete individuale cu preparatele insirate in dreptunghiuri mici si cuminti sub titluri precum Mancare | Spirtoase | Bauturi | Vin alb | Vin rosu… sau Pui | Rata | Vita | Porc | Miel | etc. Singurul zambet si aha! anemic mi l-au prilejuit vacutele din preparatele cu vita – vacuta cu ardei gras/ vacuta cu urechi de lemn (cumva vedeam ciorbita de vacuta in locul lor, copil mic si tont ce mi-s!). 

Mancarea insa a fost foarte buna, c-o fi MSG, ca n-o fi MSG am savurat-o pe indelete (oricum eu nu am nimic cu MSG, aka monoglutamat de sodiu, un aditiv care da gust mancarii si de care s-ar zice ca bucatarii chinezi abuzeaza ca bunica de vegeta; daca Harold McGee zice ca MSG e ok, cine-s eu sa nu mananc chinezesc?). Mi-a placut la nebunie salata de castraveti cu urechi de lemn, unde dressing-ul transfoma castrevetule in ceva divin; au fost suculenti si crunchy pana si crevetii din orezul Yang Zhou. Caracatita a fost delicioasa si nici chow mein nu a fost rau. As fi poftit la un pui Kung Pao/  Gong Bao (cu alune de pamant si alte legume plus mult ardei iute, specific bucatariei Sichuan). La Beijing am mancat ceva similar la Black Sesame Kitchen pe terasa si tare bun a fost. Nu aveau sau nu mi-am dat seama – in meniu aparea un pui cu alune dar arata tras la fata, o versiune la dieta a ceea ce aveam eu in minte (carnea era alba, invelita in sosul legumelor ingrosat cu putin amidon pe cand eu stiu preparatul ca fiind roscat-aramiu). La desert ne-am distrat lipindu-ne de dinti niste banane caramelizate si conversand despre moon cakes, mici si delicate bombe calorice specifice fetsuvalului toamnei de mjloc (si cu ajutorul carora am terminat eu tronsonul Mutianyu al Marelui Zid, forever grateful). 

La final, cu burticile pline si zambet pe buze, ma simteam putin nedumerita – ce am asteptat, ce am primit, ce imi spune treaba asta? Cred ca suntem in permanenta cautare a exoticului. Noutatea, o valoare dezavuata in societatile secolelor trecute, este astazi rege. Si cum nimic nu-i nou de doua ori e tare tare greu sa tii pasul, sa hranesti Minotaurul. Asa ca ne cautam drogul pe oriunde putem – in borcanul cu zacusca al bunicii, in muguri si ciuperci, mancari de urzici si fermenti si cand in farfurie nu mai e de gasit deplasam obiectul atentiei si il cautam in afara bucatarei. Cum ar fi in speranta unui timp stat pe loc intr-un restaurant chinezesc. 

Cum a fost la Grai?

Recenzie: Daniel Palici si al sau Grai

Recenzie: Daniel Palici si al sau Grai

Cina la Grai cu Ioana & Cosmin  

Intarzii pentru ca efectiv ratez sa vad restaurantul de pe coltul celor doua strazi, Asa ca dau inainte pe Luca Stroici, vad ca se cam infunda sau ca nu am ce cauta mai departe; GPS-ul zice ca am ajuns, ca am trecut de, apoi tace imbufnat. Eu o iau inapoi, vad ca se termina strada si ca dau intr-o mica rascruce de strazi; nu pricep nimic si ma gandesc la acel ‘relax’ trimis de Cosmin din politete cand am anuntat ca intarzii. 

Intr-un final renunt, parchez si ma indrept precipitata spre rascruce, hotarata sa o iau pe jos cu ochii pe sus, cautand numarul, bombanind GPS-ul care zice ca am ajuns, am trecut si tace. Mersi, sa tac si stiu eu. Norocul este ca tin ochii pe sus si pe coltul strazii vad o cladire impunatoare si nehotarata, cu fundul in doua luntri. Taie practic coltul strazii ca sa obtina o expunere mai mare si, acolo, la capatul catorva trepte vad lumina de la capatul tunelului. Urc sprintena si ochii imi confirma – scrie Grai, am ajuns. Intru furtunos dar ma opresc delicat caci inauntru e un intuneric luminos; sa ma explic – totul e negru si gri dar accente galbene pulseaza viu asa ca pasesc incet, ca intr-o catedrala. Merg iar cu ochii pe sus, de data aceasta atarnati de peretele din fata unde vad borcane si borcanele si etichete minuscule pe care le-as sorbi dintr-o rasuflare daca as avea o scara sau macar 190 cm. In esenta  vad si aici ideea de a pune camara in camera din fata, de a expune muraturile la vedere si experimentele la indemana oricui. Este o tendinta oglindita in zeci de franturi de ciob in bucatariile neo-locale, da. 

Cu coada ochiului vad motive populare discret decupate in panouri de un bronz discret. Cromatica interiorului este minimalista cu gri si negru sparte de explozii solare sau mici accente aurii. Vreau sa fotografiez insa nu apuc sa fac mare lucru caci sunt intampinata simultan de un domn amabil si de vocea lui Cosmin. Ii vad asezati pe scaunele de la kitchen counter si imi explica precipitati ca aveam o masa dintr-acelea cu scaune cu spatar inalt si textile cu promisiuni molcome dar ca au crezut ca la masa de la bucatarie e mai bine. E mult mai bine. Ma asez bucuroasa doar ca sa il aud pe Cosmin spunand ca l-am dezamagit refuzand un Prosecco. Nu se opreste aici si recunoaste ca m-a banuit si de mai rau o vreme, de abstinenta polivalenta cu pata pusa pe carne si alte cele. Pun privirea in pamant. Zambesc incurcata si o vad pe Ioana zambind si ea – Cosmin tocmai ma facea flexi si eu detectez o oarecare usurare acolo. Un gastronom cu prohibitii lgate de etica, ideologie sau alte rele? Nope, not me. 

Suntem ca intr-un cocon de lumina difuza intr-un negru profund si vibrant. Trei oameni pe trei scaune comfortabile in fata a trei seturi de tacamuri sub trei lampi discrete. Daniel Palici, chef-owner si translatorul al Graiului pentru noi, sta de partea cealalta a barului. Nu l-am intalnit pana acum desi l-am chestionat pentru teza mea. Nici nu am mai mancat de la el (s-a ocupat o vreme de Maize, insa dupa ce am decis ca e un loc pe care eu nu il inteleg in ciuda stradaniilor mele si ale paianjenului viu ce a iesit din fanul de sub zacusca ca sa imi arate ca e from farm to table indeed). 

Daniel e inalt si slab, vorbeste masurat si are tatuaje cu adevarat interesante. Rasul izbucneste din el asa cum galbenul scaunelor tasneste lumina in intunericul restaurantului. Ne pune in fata un amuse bouche ca o floare a soarelui bidimensionala pe un strat de seminte. Imi aduce aminte de invidiatele lucrari de traforaj ale copilariei colegilor de clasa (cand eu, fiind gendered-bound, faceam salam de biscuiti si muste pe etamina). Floarea este un aluat subtire stantat la cald si sub ea Cosmin e primul care gusta gluma – e zacusca! Asa aflam de zecile de borcane primite, degustate si clasificate ad nauseam de curatorul nostru. Parca aud vehiculat cuvantul Isler dar sper sa ma insel – am o problema cu demonetizarea recenta acestui cuvant. 

Ideea traforajului, a liniilor marcate prin arsura si mai ales a lemnului o regasesc si in tocatoarele pentru painea si untul lor minunat. Mai apoi, vesela lasa loc ceramicii grele si pietrei atent slefuite, piese frumoase semnat Poemi (obisnuiesc de cand ma stiu sa intorc farfuriile sa vad cine le face). 

Urmeaza un pate de pui. Acum zau, ce poate fi special la un pate de pui? Suntem la fine dining evident ar fi mers un foie gras sau macar o rata indopata. As, ar trebui sa il ascult pe chef, sa nu mai  perorez aiurea pentru ca, daca combinatia de ficat de pui cu jeleu din mar și hrean e interesanta dar nu neaparat originala, ce e langa e miezul. Langa pate este una minunatie de brioche, adica un aluat  imbogatit cu oua si grasime din familia caruia face parte si stramosescul cozonac. Langa pate-ul care arata ca o prajitura de ciocolata decorata la fantezia lucratorului, Daniel a pus o briosa cu grasime de gâscă și garum de porumbel. Say what? Garum de porumbel, mai intreb odata – garum garum? Acel garum? Da. Pai si cum il faceti? Daniel imi explica bland. E din carne de porumbel si sta cam sase luni la fermentat. Nu spun mai mult. Cine stie ce e garum stie. Cine nu, am eu o reteta buna de la Apicius via Sally Grainger dar va trebuie mate de peste si pofta mare. 

Ochisem briosele de cand am intrat si recunosc ca speram sa primesc si eu. Este o painica delicioasa, usor dulceaga cu air pockets minuscule ceea ce o face sa para densa si pufoasa in acelasi timp. Merge perfect cu pateul de o finete incredibila si un gust pronuntat, vag acru-fermentat la prima poposire pe limba, molcom si multumitor dupa aceea. Nu pot sa zic ca simt sau identific garum, dar daca a contribuit la aceasta painica glorioasa atunci all hail Daniel’s garum. Regretul este ca nu voi termina brioche, acesta fiind momentul la care se impune o decizie – continuam cu meniul de trei piese sau de sase? Hotaram fara mari deliberari – sase. Daca-i degustare, bal sa fie! 

Urmeaza deci salata din pastrav afumat cu leurda fermentata, legume coapte in aluat de pâine și sos de varza roșie. I s-a zis salata boeuf, s-au facut glume, s-a ras, s-a mancat, s-a tacut. Atat de simplu. Pentru mine salata aceasta este o dimineata de primavara timpurie cu miros de fum pe cosul sobei cand afara gheata crapa sub bocanc. Imi place acest preparat delicat de la florile de ridiche neagra (?) atent decupate la gustul echilibrat, in care pestele este o vedeta timida nu rock star abuziv. Trebuie sa spun insa ca ideea coacerii legumelor in aluat de paine imi pare ne-necesara, dar poate ca altii simt diferenta intre legume coapte clasic si acestea. In plus, uit sa intreb ce se intampla cu acel aluat de paine dupa ce isi indeplineste rolul de pantec protector. Ioanei ii place si ei salata si zambim amandoua complice. 

Continuam cu un fel de mancare pentru care echipa ne spune ca folosesc pensete ca exceptie. Ma amuz de aceasta dezicere de instrumentul iubit/ hulit al bucatariei moderne. Il utilizeaza pentru a ne pune in farfurii ardei copt cu dressing din leurda, usturoi negru și agude murate, smântâna infuzată cu frunze de smochin și chips din ardei roșu. Nu stiu ce-s agudele si asta imi da un sentiment ciudat. Stiu ca nu stiu, practic maieutica socratica dar tot ma zgandare asa ca intreb, ascult si respir. Lacuna e de limbaj, la nivel de dialect – aguda moldoveana e duda munteana. E momentul in care Cosmin se lanseaza intr-o pledoarie de explicare detaliata a prezentei agudei in preparat. Ardeiul e un deliciu iar chipsul de deasupra o placere sa il spargi si pui pe limba, iar smantana grasa dar nu grea. Duda-aguda o submineaza fericit si il sustin pe Cosmin – ea trebuie mentionata ca agent de acrire nu altceva. 

Pe masa e un borcan cu pudra verde pe care la sosire l-am etichetat pe pilot automat ca fiind matcha. Il intreb pe Daniel daca de fapt e frunza de smochina si primesc nu doar confirmare ci si un praf in palma. Ii spun ca am mancat o inghetata cu frunza de smochin de la M.A.T. dar nu m-a convins dupa care imi lipai pisicos palma. E ceva vegetal ca profil de baza ce aduce mult a scortisoara si imi place de mor. Stiu un smochin, ma va sti si el pe mine curand. Baietii isi amintesc despre copacul din curtea fostului Blid si concurenta starnita printre bucatari de frunzele lui. 

Trecem la lucruri mai serioase desi se prezinta superficial, acoperite de un strat de spuma alba. Stim ca e spuma de cascavea pentru ca tocmai ni s-a dat putin direct din sifon. Ni se recomanda sa introducem lingura pana la fund si sa mancam din toate straturile – galbenus de ou confiat, crema de ciuperci spuma de mămăliga și spuma mai sus mentionata. Galbenusul e onctuos si imi dau seama ca nu am mai incercat asa ceva pana acum. Mi se pare ca mananc caimac, spuma de lapte cu lingura si imi amintesc de laptele pus tuciul din care tocmai rasturnase mamaie mamaliga. Mi-ar fi placut si cateva bucati de scrob, daca e asa (foi aproape transparente din mamaliga uscata pe marginile tuciului). E un MBS cu ou interesant, in care ciupercile ies in fata desi sunt simple champinions, marturie ca si ingredientele banale pot straluci.

Curand aflu ca somnul face casa buna cu conopida si usturoiul negru. Asa e, mai ales cand cotorul de conopida murat ritmeaza piureul bucatica cu bucatica, iar frunzele de conopida devin sos. Imi place mult somnul, aflu ca e din Obor si ne amuzam ca seamana cu un Saint Jacques; o amintim pe Ileana Braniste care promitea chiar zilele acestea ca va gati fudulii, alt sanjac local. Marea descoperire este insa alta – incerc pentru prima data spanac irlandez, crescut la noi de nea Tavi din Domenii de unde imi iau eu ierburi cand si cand. Este o frunza suculenta delicioasa in sine si iau notite mentale sa merg la piata. 

Incheiem cu obraz de vițel, ceapa cu miso din semințe de dovleac și chipsuri de cartof. Cat de simplu si unassuming suna chipsuri de cartof daca nu le-ai avea in fata – frunze de toamna ravasite de vant in farfurie peste bucatele delicioase de vita. 

Desertul inseamna negresa, ciocolata neagră și susan negru. Pentru mine este o combinatie lineara, salvator dar insuficient punctata de susanul negru. Nici negresa nu ma convinge, caci sunt (si) cofetar si ciocolata nu sta bine la rece, are nevoie de timp si temperatura pentru a-si dezvolta notele aromatice. Cumva este si prea greu dupa o degustare de cinci piese, simteam nevoia de ceva mai light dar nu ma supar. Partea de desert mi se pare punctul slab al mai tuturor restaurantelor si e de inteles. Bucataria si patiseria sunt specializari diferite si greu de stapanit la acelasi nivel. 

Mi-a placut la Grai si inteleg ca acesta este primul meniu, adica cel care testeaza, tatoneaza indraznet si timid in acelasi timp. Propunerea bucatarului intalneste reactia consumatorului dar si conditionarile si oportunitatile pietei si ale propriei echipe si bucatarii. Este poate meniul cel mai ambitios, dar, asa cum am invatat pe propria-mi piele la scoala doctorala, este doar dovada confirmata ca stii sa faci o teza in cazul meu, un meniu propriu in cazul lui Daniel. Nici una nici alta nu sunt apogeul carierei ci doar treapta de la care lucrurile o iau in sus.

Pentru a intelege mai bine ce e cu Noua Bucatarie Romaneasca citeste ce am scris aici. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai vizitat cramele din Dealu Mare?

Prelegere: Chefs

Prelegere: Chefs

Chefs, retete celebre

2021

 

Descriere

Trăim într-o epocă a bucătăriei savante; produsele şi metodele de a găti din întreaga lume sunt aduse sub reflectoare într-o abordare concomitent ştiinţifică şi emoţională. Pathos, logos şi ethos în farfurie; a trece la cratiţă nu a fost niciodată un îndemn mai complex ca acum.

Bucătarii au devenit actori care s-au scuturat de stigma muncii fizice, au intrat în posesia unui capital cultural (educaţie) şi au renunţat la cariere în domenii „curate”, cu muncă de birou, pentru a intra în bucătărie şi a o lua de la zero, construind un fenomen al bucătarului ca simbol. Ceva ce a început cu codificarea bucătăriei făcută de Escoffier, în secolul XIX, în Franţa, continuă astăzi în forme noi, complexe, care îi pun pe bucătari în rol de lideri, „antreprenori instituţionali” ce crează nelinişte la nivel internaţional.

La evenimentul nostru vom vorbi despre Pierre Gagnaire, Michel Guerard, fraţii Troisgros şi alţii care au iniţiat o contra-mişcare ulterior instituţionalizată la rândul ei. Apoi despre Robuchon, Ducasse şi alţi monştri sacri francezi. Nu îl uităm nici pe Ferran Adria, cu bucătăria sa modernistă de la El Bulli numită de presă, spre neplăcerea lui, moleculară. Povestim şi despre Rene Redzepi cu restaurantul NOMA care a dat naştere bucătăriei neo-locale, de care ne bucurăm şi noi la Bucureşti, Sibiu, Braşov sau Sfântu Gheorghe, printre altele.

Resemnificarea recentă a conceptului de bucătar a adus un statut social care cu câteva decenii în urmă nu era posibil. Studii recente îi analizează pe bucătari ca fiind formatori de gust formidabili, din punct de vedere cultural. Vom vorbi despre ei şi mulţi alţi bucătari celebri şi despre reţete legendare apărute de-a lungul istoriei.

Vă las mai jos câteva întrebări ce pun în evidenţă statutul bucătăriei ca joc, experiment şi totodată întâmplare:

  • Cum se des-fierbe un ou?

Cu ajutorul boro-hidrurii de sodiu care desface legăturile formate în timpul încălzirii între moleculele de proteine, de-a lungul unui proces care durează trei ore.

  • De ce  funcţionează combinaţia de porc şi iasomie?

Pentru că ambele conţin un compus chimic numit indol.

  • Principii orfice sau prometeice în construirea meniului?

Rene Redzepi merge pe orfic, what growstogether goes together. Heston Blumenthal măsoară temperatura internă a cartofilor prăjiţi, încercând să stabilească parametrii optimi; joaca cu apa cu gust de ciocolată sau face tapet comestibil. Bucătăria lui este un laborator de fizică şi chimie. În alte restaurante, ştiinţa e deghizată în decandenţă – cel mai bun puree de cartofi din lume are 50% unt – sau întâmplare, accident – tarta care a făcut istorie când a fost scăpată din mână.

Mancarea e cultura