Toamna la mare

Era pe vremea aceasta, la inceput de clasa a noua cand doamna Goia, profesoara de romana din Neculce, ne-a cerut sa scriem o compunere. Era primul extemporal din liceu. Am scris atunci in vreo cincizeci de minute despre marea in septembrie, o amanta batrana cu bijuterii ieftine parasita de amantii verii. O montruozitate, un text pretentios pentru o fata timida de a noua, o abordare neobisnuita pentru mine care implica sa ma deschid in fata unui necunoscut. Am luat 10 minus si un perpetuu pole position ca teacher’s pet.

20 de ani mai tarziu marea imi pare o amanta parasita dar inca tanara, calda si patimasa. Isi trimite valurile cu furie, cu dragoste si ne imbratiseaza picioarele, plange inspumat si se zvarcoleste. Let it go, sea! Winter is coming. Bate vantul, e racoare, nisipul e rece pana la os; intram in apa, e calda, e familiara si ne amintim pe loc ce iubeam la ea, ce ne facea fericiti in relatia aceasta. Cand ne desprindem, iesim in realitatea de pe mal si ne amintim, intocmai ca intr-o relatie ce nu ne place, ce nu ne face bine. Ii intoarcem spatele. Dupa amiaza bate soarele, bate vantul si valurile sunt mari si albe. Ne cheama, dar this time we know better asa ca ne bagam picioarele. 

Este toamna indiana in acest septembrie doar pe alocuri sunt 18 grade la soare si 25 in apa. Ce fac cand soarele este bland doar cat timp nu intru in apa? 

Citesc – Retorica sloganului dimineata, integrala Andrei Mladin dupa amiaza. Cand le termin pe amandoua in aceeasi zi ma bucur ca ma pot apuca de 1913, Vara secolului. O citesc pe plaja, stand in fund pe prosop ca sa iau razele soarelui in plin. 

Scriu – selectez personaje, pitrocesc posibile actiuni, fac brainstorming pentru proiecte viitoare. 

Ma plimb pe mal luand valurile in picioare si vantul in par. Ascult pescarusi, fac aerosoli, culeg scoici si cochilii de melci. Ma intersectez cu o doamna in varsta, cara o sacosa transparenta jumatate plina cu melci. Nu ne facem concurenta. Mie imi plac cei sparti, ma fascineaza axul lucios, portocaliu si-mbietor. Doamna-i prefera pe cei mai rari, intregi. 

Facem off-road dand ocol lacului Techirghiol, ca tot nu am fost niciodata. Drumul este de pamant si miroase pe rand a namol, a hoit, a oi si a peste. Calatoria dureaza ceva caci lacul e mare, are meandre pe care drumul pe urmareste fidel. Peisajul e linistitor, e pustiu, arid, pamant chitros. In departare se vad totusi campuri arate.

La un capat de dig ce traverseaza lacul oprim pentru a admira lebedele. Din unele unghiuri se vad doar gaturi, ca albe Christmas candy canes. Trecem pe langa o stana de capre in mijlocul lui nicaieri. Turnul de televiziune pare mereu aproape si totdeauna departe. E arid si pustiu. Pe lac stralucesc pasari de tot felul. Statiunea este incremenita in timp cu baze balneo mai batrane si mai impotmolite-n namol ca oaspetii aflati vara la tratament. 

Vizitez o casa de vanzare in Eforie Sud prilej sa ma plimb pe stradute umbroase cu aer peticit. Fosta statiune regala este in septembrie un orasel fantoma in care viata se prelinge in case moderne, adica lipsite de stil si personalitate. Din zidurile celor vechi si elegante a plecat de mult. 

Mananc – ciorba de peste de la Jurilovca, saramura de sturion, prajitura cu prune. Incerc sa fac un Hugo ca de aceea am venit cu tot ce trebuie de acasa dar este esec total. Beau gin simplu, ca de fapt e gin liquer cu rodie si trandafir. Rememorez distileria scotiana de unde l-am ales dintre atatea. La final, sticla pare nedeschisa, imi parea ca am baut cat marea. Acasa imi dau seama ca am uitat sa pun siropul de soc in Hugo. 

In Constanta intru putin la magazinul meu preferat de pantofi, Gemelli, prilej sa descopar in apropiere o brutarie turceasca nou deschisa cu gozleme, suberec, baclavale si placinte cu foi oparite si branza. Nu mai aveau gozleme dar suberecul si placinta cu branza au fost delicioase. Brutaria se afla pe bulervardul Mircea cel Batran vis-a-vis de parc. Pentru comparatie am luat suberec cu vita si de la ghereta de mai jos, tot pe Mircea, cea de la care iau de ani de zile. Nu le vad zile bune cu noul competitor in coaste. 

Al treilea suberec il mananc in Mangalia, la ghereta cu produse de patiserie tatarasca. Fac comparatii si topuri – compozitie, condimente, aluat, tehnica. Castiga chioscul tinut de profesoara tataroaica de limba romana. Tot de acolo iau si kobete cu branza dulce si sarata, dar si cu carne de curcan. Sunt absolut delicioase si diferite de minunata placinta turceasca cu foi oparite si branza din Constanta. Inauntru o ascultam pe o doamna patiser vorbind in turca/ tatara cu colegele; ne dam coate ca sa ne facem atenti unii pe altii – este melodioasa limba si-am mai sta sa ascultam dar afara se face deja coada.

Cateva clarificari:

Kobété – placinte traditionale; compozitie dintr-un amestec de carne tocata de vita si de oaie. Kobétéle se ung deasupra cu ou batut, se presara cu susan si se coc in cuptor.

Șuberekul – plăcinta cu umplutură carne tocata de vita sau oaie, sau amestec din acestea, sau brânză. Are forma de semiluna si se prajeste in baie de ulei.

Placintele le mancam acasa, la fel si Trilogia, deliciul tatarasc cu branza dulce, piersici si mere – un desert insiropat ca o baclava cu diverse texturi de moale si cremos.

Ce fac la mare in septembrie? Imi incarc bateriile. Fotografiez pisici. Ma bucur de plaja pustie. Incerc marea cu degetul. E tanara, e agitata, e parasita. O amagesc ca-i sunt inca aproape cum si ea ma amageste ca vara nu s-a sfarsit.