Dobrudja – nu va amuza si pe voi aceasta ortografie si pronuntia aferenta? Nu? Oh, well…

Ziua doi de degustare incepe pentru patru dintre noi pe plaja, cu marea trimitand calma valuri marunte la mal. Ne trezim in zgomotul lor bland si ne bucuram de soare. Va fi o zi pe cinste! O incepem la Domeniul Vladoi, o crama de familie care lucreaza saptesprezece hectare, cu posibilitatea de a adauga inca patru curand. 

Dimineata ii gaseste pe cei de la Vladoi in curtea plina cu acareturi stabilind energic directivele zilei. Anca Maria, co-proprietar si oenolog, ne propune sa incepem cu o vizita in vie. Este micuta, imbracata lejer si pare inca o pustoaica, insa una care ne ghideaza prin vie stapana pe ea. Ne explica ca au cincisprezece soiuri de struguri, ceea ce personal mi se pare mult, o fragmentare pe care nu mi-o explic dar nici nu intreb pe loc pentru a nu rupe firul discursului. Ne arata via si gustam hulpavi din ciorchinii ramasi ici colo in timp ce mergem printre randurile de vie pana la granita cu viile Murfatlarului – bucata aceasta, vizibila dinspre via Vladoi, iti da fiori. este nu neingrjita ci lasata in paragina, balariile crescand si acoperind-o, formand halaciugi in care suntem siguri ca si-au facut culcus serpi si alte lighioaie. 

Cu o zi inainte de a ajunge noi cei la de Vladoi au cules cabernetul, asa ca Anca Maria ne trece prin etapele pregatirii vinului – strugurii sunt culesi manual in ladite; productia este de circa sase-noua tone pe hectar, preferandu-se calitatea in fata cantitatii (ar putea obtine 15-20 tone). Obtin acest lucru prin normare – din douazeci de ciorchini pe vita pastreaza doar sapte care astfel vor fi mai bine hraniti. Mai departe strugurii sunt sortati pe banda, caci culegatorii sunt platiti la ladite deci exista si surplus ce trebuie inlaturat, fiind format din ramuri, frunze, ciorchini necorespunzatori. Anca Maria ne spune ca 2020 este un an atipiccu acidi tate mare mai ales la soiurile rosii peste tot in Dobrudja Dobrogea.

Ne urcam in masini si in cateva minute suntem inapoi la baza. Este o crama simpla, asezata in fostele cladiri ale CAP-ului din sat, renovate de familie. Curtea este ocupata de paleti imensi cu sticle goale, comandate din timp pentru noua recolta; tractoare si alte utilaje agricole sunt parcate si ele acolo, la fel si cativa caini leneviti de soarele bland.

La degustare eu imi fac de lucru pe langa platoul cu branzeturi, pentru a evita paharele. Sunt designated driver in continuare. Imi inmoi buzele selectiv, doar in paharele recomandate cu insistenta de sufletul meu pereche care se bucura fara limite de aceasta degustare. Sa fie primit, zic. 

Aflam ca bunicul Ancai este cel care a inceput sa faca vin in familie si caruia i-au luat comunistii via; el spunea ca mustul care curge liber nepresat, numit ravac, este pentru familie, “pentru sufletul nostru’  iar ce iese de la presa este pentru muncitori. Astazi Crama Vladoi are o linie premium numita Ravac.

Anul acesta, deoarece tatal ei Ioan a fost ocupat cu campania electorala, a fost sansa Ancai sa vinifice ea toate vinurile. Povesteste despre asta cu emotie in care se amesteca mandrie; are temeri insa cei care au gustat vinul, daca nu gresesc printre ei si Catalin Padureanu care a venit sa filmeze o emiusiune, au asigurat-o ca a facut o treaba buna.

Ce mi-a placut aici? Faptul ca a indraznit sa ne dea un vin neterminat, un Chardonnay work in progress,  un vin care mai are putin si termina fermentatia malo-lactica. In pahar avem o licoare tulbure, ca un suc de lamaie sau pere dulci care la gust este like no other, obviously. Imi place si ca nu a simtit nevoia sa isi puna haine de duminica, sa arate ca o corporatista; si-a pastrat naturaletea si a ramas perfect integrata in lumea pe care o reprezinta – a micului artizan care isi faureste visul cu mainile si nasul, ajutat de mama, tata, matusa, logodnic. 

A doua oprire a zilei a fost la Crama Viisoara, din Cobadin, unde ne-am tras putin sufletul intr-o gradina incredibil de verde si umbroasa. Pana la turul de crama stam de vorba cu Conu’ Alecu – Gheorghe Albu –  proprietarul celor 250 hectare cu vita de vie, material saditor din Franta. Inginer zootehnist are un discurs tehnic dar pasionat despre procesul de obtinere a unei rase noi de ovine – merinosul de carne de Palas. Pe langa vie, Conu’ Alecu are o ferma cu 8500 capete ovine, parte dintr-un proiect de cercetare in colaborare cu statiunea de cercetare si care primeste si studenti in practica. 

Cand ne adunam cu totii in crama povestitorul ne introduce in etimologia numelui Viisoara, amintind de vremuri de demult cand localitatea se numea Caceamac si, depopulata la 1877, face obiectul unor strategii de improprietarire. Mai aflam si despre un drum roman Tomis-Adamclisi reabilitat langa care s-a mutat satul si de schimbarea numelor localitatilor dupa 1926, din turcesti in romanesti. Via este elementul comun; in vie se ascundeau mai tarziu, dupa nationalizare, haiducii lui Puiu Gogu, si in vii au fost invinsi, cand acestea au fost defrisate. 

Conul Alecu este povestitor bun si ne insoteste in sala de vinificare in care in surdina se aude muzica clasica, vinul creste aici meloman. Crama Viisoara are un sistem de presare cu membrana penumatica, pe care gazda noastra o asemuie unei imbratisari a persoanei iubite  – cu patima dar si cu grija. Este o afacere mare, cu tancuri care stralucesc de curatenie si peste tot pluteste un parfum de vin in care ai vrea sa te scufunzi cu totul. Despre degustarea propriu-zisa nu voi spune decat ca a inclus povesti amuzante cu sfarsit pozitiv (interlocutorul nostru fiind dat in judecata pentru o afirmatie controversata cu privire la un criteriu de selectie in ritualul ancestral al zdrobirii strugurilor de picioarele de catre tinere fete; povestea aici); ne pune si spune filme si povesti din vie si mai ales un vin de desert excelent, mai degraba lejer si racoritor decat dulce si greoi. Am degustat, am luat si acasa. 

Pentru ca branzeturile, mezelurile si alte bunatati cu care ne-am asortat vinurile nu au fost considerate mancare, Winelover a organizat masa de pranz la Viisoara, unde am savurat un meniu gatit cu mare indemanare chiar de doamna Albu – supa de pui, rata cu portocale pe varza cu chimen, vita frageda, placinta cu branza dulce si un suberek delicios, tribut mostenirii multiculturale a zonei, pregatit in premiera de catre gazda. Totul din ingrediente hyper-locale, din ferma si gradina proprie. 

Ora pe care am facut-o conducand pana la Cochirleni, Cernavoda nu a fost suficienta sa ne revenim dupa chiolhan iar odata ajunsi la destinatie, ne asteptau platouri aburinde. Pe cuvanta ca nu e usor sa mergi in tur de crame! 

La Rasova am gasit o crama moderna, proiectata pentru degustari si flux turistic. Are o arhitectura moderna, minimalista care inglobeaza subtile semne ale stilului local, cum ar fi  riflajul de lemn care simbolizeasza gardul dobrogean, semnat, ca intregul proiect de altfel, de catre Bruno Andresoiu, Igloo. 

De departe, de pe autostrada Crama Rasova nu exista; privirea se opreste intr-un conglomerat de stanci, se opinteste intr-un mal de Dunare caci Rasova este ascunsa in spatele mega-billboard-ului de la podul Cernavoda. 

Rasova se scalda in soarele la apus, ce dispare dupa dealurile de peste Dunare. Noi ne opintim in placinte machidonesti calde, cu branza, spanac si praz langa un pahar de Sur mer, vinul destinat verii pe plaja. Ne scaldam practic in vinul lejer, delicios. Ba George Wine ne declama un vers din Yes – nous sommes du soleil.

Eu ma lupt cu piperchi tirgasiti, un fel traditional aroman din ardei gras, tomate si branza de oaie. 

Valentin Ceafalau, Brand Ambassador Crama Rasova, ne povesteste despre aceasta crama boutique cu 50 ha construita cu sase milioane euro (din care o parte fonduri europene) care isi propune sa fie crama ambasador pentru Dobrogea. 

Crama se bucura, da chiar se bucura, de 2100 ore de soare pe an, cea mai mare expunere din tara. Are un sol aluvionar nisipos cu insertii calcaroase, pH scazut ce da senzatia de aciditate iar Dunarea contribuie cu ai sai curenti de aer, ajutand la umiditate. Influenta marii se simte in conditille macro-cliamterice cu circa 6 grade Celsius in plus fata de Bucuresti iarna, si 6 grade in minus vara. 

Desigur, rose-ul este culoarea tractor la vanzari si desigur, 2020 este un an mai special, Feteasca Neagra fiind culeasa inainte Sauvignon-ului. Il au vinificator pe Razvan Macici, probabil cel mai bun vinificator roman, apreciat in Africa de Sud unde s-a stabilit. Din 2019 le face si lor vinurile, in stilul lumii noi adica mai fructate, pastrand un  aport echilibrat al lemnului, sau o punte intre lumi cum afirma Valentin, care observa ca relatia cu vinul este una subiectiva. 

Ultima noapte pe plaja, dimineata e prima vizita la o crama mititica. Ultima zi de de de degustari. 

Prima si singura crama in drumul spre casa este Gabai. Numele are o rezonanta exotica pentru mine, dar povestea aflata ulterior ma ia prin surprindere. Proprietari sunt un fost ofiter de punte si familia sa; via insa a fost denumita dupa bunicul sotiei, proprietar in zona si numit Preda a lui Gabai; se crede ca avea ceva radacini evreiesti. 

Crama este micuta si simpatica, lucreaza trei hectare de vie si a avut prima recolta in 2015, din cinci soiuri de strugure. A fost construita din fonduri proprii, isi culege strugurii manual in ladite si foloseste o presa pneumatica pentru a-i stoarce. Aici am gasit ragazul sa intreb de ce nu se spala strugurii inainte de a fi prelucrati. Raspunsul este simplu – pe de o parte, se pot spala usor insa zvantarea  lor nu este deloc usoara, ba chiar imposibila iar apa ramasa va afecta calitatea vinului. Pe de alta parte prin spalare se pierd drojdiile salbatice car e dau si ele caracter vinului. Ta ta taaaa, v-ati fi gandit? 

O degustare de vin la 10 dimineata nu le pare colegilor mei de tur greu de sustinut. Sunt vioi si  insetati. Vorbesc despre un Sauvignon Blanc stresat de faptul ca tocmai a fost tras in sticle si cad cu totii de acord ca trebuie sa i se mai dea o luna-doua sa se linisteasca. Eu gust pe furate cateva picaturi de Riesling dulce, foarte fain si mai apoi un Muscat Otonel demidulce delicat, 2011, 40g zahar, 12 volume alcool care nu e la vanzare.

Se mai discuta ca in Dobrudja Dobrogea se pastreaza greu aciditatea – cantitatea de saliva pe care o secreta gura; fostul ofiter de punte devenit viticultor spune ce depinde de gasirea unui nivel corect de zahar bun, si ca, desi este permis sa ajustezi acest nivel, ei nu o fac. La vinul alb se simte solul cretos, prafos – de pe culmea de deal pe care ne aflam vedem in zare Bisericile de Creta, ansamblu rupestru datat cca 992 DC. Aflam ca pe aici trece un fluviu subteran in legatura cu care si Jacques Cousteau a facut teste; se zice ca in Coran scrie ca in mijlocul marii de aici este apa dulce, aspect pe care marinarii turci il stiau. 

Inapoi la vinuri si la Muscat Otonelul intr-o sticla ce pare clondir de parfum, cel mai bine vandut  produs al cramei; cautat este si Pinot noir vinificat in rose – are o aroma de bubble gum, iar sticla magnum se vinde bine vara in Mamaia. Ma impresioneaza faptul ca, spre deosebire de alte industrii unde contactul cu mana lucratorului nu este dezirabil, in crama, mai ales cand sticlele sunt atipice ca la Gabai si etichetarea se face manual, se atinge fiecare sticla de sapte ori, iar Feteasca Neagra de opt ori caci i se pune si ceara. Pentru Gabai 2020 este slab cantitativ insa se anunta bun calitativ.

Pentru noi turul dobrogean organizat de Asociatia Winelover.ro a ajuns la final si a fost tare fain, cu crame diferite atat ca dimensiune cat si ca stil si abordare, ceea ce a evitat un plictisitor discurs copy-paste punctat doar de vinuri diferite. Pare ca fiecare are propria sa cale de a ajunge la un vin bun. Plecam spre casa, eu notandu-mi si o recomandare de lectura de aici – Mo Yan, Clubul vinului – util pentru a creiona putin consumatorul chinez de vin.