Istorii pe paine: Ibn Battuta

Istorii pe paine: Ibn Battuta

Eating out

Ibn Battuta

Shams al-Din Abu ‘Abdallah Muhammas ibn ‘Abdallah ibn Muhammad ibn Ibrahim ibn Muhammad ibn Yusuf al-Lawati al-Tanji ibn Battuta, cel mai mare calator al timpurilor sale (Marco Polo murise deja cu un an inainte de plecarea sa in lume). 

Sa ii spunem simplu Ibn Battuta si sa il descriem ca pe un calator marocan care la 1356, intors in Marocul natal, isi dicta memoriile lui Ibn Juzayy.

A plecat la varsta de 22 ani din Tanger fara prea multi bani la el. Planul era sa ajunga la Mecca, in pelerinajul pe care orice musulman il datoreaza o data in viata (si in urma caruia primeste titlul onorific de hagi, de la hagialic/ pelerinaj). Calatoria sa a durat 32 ani si l-a purtat din nordul Africii in Siria, peste Marea Neagra catre Asia centrala, inapoi prin Turcia de zi, in est in Afganistan si India si apoi in China. 40 de tari si peste 75000 mile. 

De ce sunt de interes calatoriile lui pentru istoria gastronomiei? Pentru ca Ibn Battuta avea un soft spot pentru mancare si a lasat informatii despre mesele memorabile luate de-a lungul vietii sale de turist. 

El a mancat rareori singur, mancarea era in platouri comune si nu avem dovezi ca ar fi platit vreodata pentru ea. Ospitalitatea era atunci o obligatie legala si sacra, astfel calatorii erau primiti si ospatati oriunde bateau la usa cerand adapost. Este posibil ca plata sa fi luat forma povestilor pe care calatotul nostru le spunea gazdelor, impartasind cu ele noutatile, experientele traiate intr-o epoca in care informatia circula altfel decat azi. Pe de alta parte, episoadele de inospitalitate, cu evadari si trait in paduri cu fructe de padure si muguri nu sunt rare. Dupa cum nici criticile –  ghidandu-se dupa etica musulmana care vede in pofta stomacului cel mai mare pericol pentru umanitate, cum scria filosoful sunit al-Ghazali in sec XI, calatorul nostru e stanjenit de mancarea bogata care i se ofera in unele locuri si ii considera pe cei din Mogadishu corpolenti “unul din ei mananca cat o intrega congregatie”; in Sri Lanka asista la uciderea unui elefant mic de catre locuitorii infometati dar si la razbunarea elefantilor. Povesteste si despre un rege persan in fata caruia subiectii sai stateau in picioare cu mainile pe lobul urechii, dar si despre cele patru neveste si alte sclave pe care le-a avut in Maldive, desi se plange ca trei ani acolo si cei sapte in India a mancat doar orez, orez cu legume, orez cu carne, orez si iar orez (si niste vin de planier imbietor, totusi). In Ispahan a mancat orez gatit in ghee cu pui prajit; In Mogadishu a intalnit banane verzi gatite in lapte  dulce dar si lapte batut in care erau bucati de lamaie si ardei murati in Otet si sare, ghimbir verde si mango (ceea ce mie imi aminteste de achard, un fel de chutney sud-asiatic pe care l-a mancat dimineata la pranz si seara de buna voie si nesilita de nimeni in Sri Lanka si Mauritius). In ceea ce e azi Somaliland i s-a intors stomacul pe dos de la mirosul de peste si sange de camila, alimente predominante in dieta locala. Nici Yemen nu a fost mai placut, un loc descris ca mizerabil cu cantitati uriase de curmale si peste amestecate intr-un fel de mancare cu care se hraneau oameni si animale. 

Din seria nu-i nimici nou sub soare va lasa aceasta informatie – ceea ce azi e considerat nou si trendy – masa comunala si sharing plates  – atunci era norma.

Opera lui Ibn Battuta se cheama Rihla in araba, Calatorii in traducere si este unul din cele mai vechi food & travel memoirs. Cartea a ajuns in Europa abia 500 de ani mai tarziu si a fost tradusa in franceza initial. Pentru cine vrea sa il citeasca, exista o versiune in engleza intitulata “A gift to those who contemplate the wonders of cities and the marvels of travelling”.

Eu am citit toate cele de mai sus despre el in Sitwell, 2019. 

Un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with fiind o oglinda a timpurilor si a oamenilor. Postarile au fist publicate initial pe Facebook si Instagram.
Sursa: Wiliam Sitwell, The restaurant. A history of eating out, 2019
Foto: Fabrizio Magoni/ Unsplash
Istorii pe paine: Ibn Battuta

Istorii pe paine: imperiul Otoman

Eating out

Imperiul Otoman

Sa zicem ca sunteti un calator valah la Tarigrad, aveti treburi importante dar punga goala. Va e foame. Este secolul XVI-XVII. Ce faceti? O varianta e sa stati pe langa Topkapi la pe jumatatea dimineatii sau a amiezii. Bucatarii de la palat hranesc saracimea de doua ori pe zi, caci jobul de sultan, stapan atot-puternic si absolut, vine la pachet cu notiuni paternaliste si simtul datoriei. Desigur, pe masa lui se afla carnuri fragede gatite cu orele la foc molcom, pilafuri, serbeturi si prajituri inecate in miere. Amaratilor li se dadea zeama si pilaf (acesta din urma, mormaie un calator din secolul XVII, fiert pana la dezintegrare). Exista si varianta imaret-urilor, un fel de soup kitchens, multe facand parte din asezaminte religioase. Calitatea nu era constanta dar e gratis si pentru toata lumea – localnici, slujbasi guvernamentali, studenti si invatati, calatori. 

Daca vroiai sa mananci in oras in Imperiul Otoman aveai varianta unor cook shops si eating houses, ambele cu abordari variate ale mancarii. Primele se specializau intr-un preparat sau altul – dolmas (sarmale vegetariene in frunza de varza sau vita de vie), carnati, kebabs, salate, supe sau tocane.  Celelalte ofereau variatiuni pe o tema: miel sau capra tandoori-style; cap sau picioare de oaie; ciorba de burta sau terci din grau cu oaie. Micile kebaparii se instalau unde gaseau o bucatica de pamant in spatiul public, oriunde puteau sapa o groapa pentru carburi si gratar. Si azi pe strazile Istanbulului vanzatorii ambulanti de castane, stridii, ceai si alte cele de-ale gurii isi asambleaza caruciorul dimineata si isi strang acareturile seara, cam ca atunci.

Si tot ca atunci, street food nu era o mancare a saracilor ci a pofticiosilor de orice rang; se spune ca sultanul Ahmed al III-lea, lumina lumii si atot-stapanitor pana la 1736, isi trimitea vizirul (echivalent al prim-ministrului) pe strazi sa ii aduca zilnic dulciurile preferate. Speaking of which, trebuie sa spun ca existau magazine ce vindeau cofeturi cu smantana fermentata si zahar si budinci pe baza de  lapte. Dar, cum nimic bun nu dureaza, pe la 1573, pentru ca barbatii intrau in cofetarii mai mult pentru a gasi doamne interesate a-si oferi nurii dulci, autoritatile dintr-un district al Constantinopolului au interzis accesul femeilor in astfel de stabilimente. Nu este singurul aspect reglementat oficial; in 1502 se da o lege care cere ca mancarea sa fie gatita si servita in conditii de curatenie, de catre personal care poarta sorturi. Nici retetele nu scapa controlului, de exemplu, ciorba de burta trebuie servita cu usturoi, condimente si otet, iar borek (produs de patiserie similar strudelului sau placintelor foetate cu branza, carne,, etc) trebuia sa respecte ratia de 1,283 kg unt pur la 25 kg faina. 

Despre cafea si cafenele, devenite spatiul vietii publice a barbatilor, s-a scris mult, stiti deja, asa cum stiti si ca autoritatile nu le-au vazut cu ochi buni, ca locuri in care povestitorii, poetii si ganditorii puteau pune de-o intriga, o conspiratie, o revolutie. Murad IV a si inchis multe din ele, iar unii bautori de cafea si fumatori de tutun au fost executati.

Va las cu aceste idei si merg sa-mi fac un firin sutlac – o budinca de orez cu lapte care ma bantuie de cand am pus prima data piciorul la Constantipol/ Tarigrad/ Istanbul. 

Un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with fiind o oglinda a timpurilor si a oamenilor. Postarile au fist publicate initial pe Facebook si Instagram.
Sursa: Wiliam Sitwell, The restaurant. A history of eating out, 2019
Foto: Fabrizio Magoni/ Unsplash

Introducere in istoria gustului

Prelegere 

Introducere in istoria gustului

Lector Adriana Sohodoleanu |  Fundatia Calea Victoriei 

Înainte de apariţia agriculturii şi domesticirea animalelor, gustul omului preistoric era determinat de dificultatea cu care îşi asigura grăsimile şi carbohidraţii necesari. Astăzi, ne începem dimineţile cu o omletă sau poate doar o cafea; la prânz luăm masa la restaurant sau un panino de la colţ, iar seara ieşim cu prietenii la sushi, pizza sau tacos.

Schimburile culinare au fost o formă de contact între civilizaţii dintotdeauna. societatea industrială modernă făcând posibilă creşterea varietăţii dietei prin globalizare, în timp ce pe de altă parte a contribuit la micşorarea diversităţii alimentare generale.

În cadrul atelierelor vom discuta despre preferinţe în materie de gust, ca şi despre efectele culinare ale trecerii la cultivarea plantelor şi păstorit, impactul schimbului columbian şi al comerţului cu condimente, beneficiile şi dezavantajele aduse de revoluţia industrială, colonialism, apariţia statelor naţionale, modernism şi postmodernism.

Temele întâlnirilor sunt:

1. Antichitatea – vom vorbi despre maniera ceremonială, dar bazată pe mâncare simplă din epoca homerică, estetica complexă în Roma imperială şi abordarea chineză, unde gătitul era folosit ca metaforă pentru guvernare – un text atribuit lui Laozi spune că „a conduce ţara este, în principiu, la fel cu a găti un peşte mic.”

2. Evul Mediu & Renaşterea – vom vedea cum bucătăria islamică a Evului Mediu combină elementele desertului arab cu bucătăriile persană, indiană şi bizantină şi atinge culmi ale sofisticării influenţând şi astăzi părţi din Europa spaniolă şi siciliană.

În aceeaşi perioadă bucătăria creştină este magnifică prin decor, acum apar, printre altele, sculpturile din zahăr sub formă de castele şi catedrale. Farfuriile lumii se schimbă graţie călătoriei lui Columb care aduce în Europa porumbul, cartoful, tomatele şi alte ingrediente fără de care nu ne putem închipui bucătăria azi.

3. Perioada cuprinsă între 1500 şi 1900 este marcată de intense schimbări economice, sociale şi culturale. Schimbul columbian a revoluţionat regimul alimentar, gustul şi organizarea socială şi economică a lumii. Produse de lux precum zahărul, cafeaua şi ceaiul au devenit accesibile tuturor claselor.

În rândul muncitorilor britanici din noile fabrici deserturile extrem de dulci care însoţeau ceaiul de după-amiază furnizau energie, reprezentând o pauză strategic plasată în programul de lucru.

Vom discuta ce a însemnat inventarea conservei prin sterilizare termică în borcane etanşe de către Nicolas Appert (în urma unui concurs al armatei lui Napoleon) şi ce legătură este între bouillon şi apariţia restaurantului, care este aportul gastronomiei franceze, despre marii chefs pe care i-a dat lumii şi cum au schimbat aceştia modul de a gândi, prepara şi servi mâncarea.

4. Gastronomia contemporană înseamnă în prezent stele Michelin şi industrializare masivă, terroir şi storytelling, nouvelle cuisine, haute cuisine, molecular cuisine, New Nordic Cuisine, globalizare, delocalizare, food waste, trasabilitate, demonizare, identitate, statut şi ideologie.

Vom analiza mişcări disidente precum Slow Food sau veganism, anxietatea cu privire la originea produselor şi vom identifica rădăcina şi formele luate de recuperarea şi reinterepretarea reţetelor vechi regionale sau chiar micro-locale în bucătăria neo-românească.

Detalii inscriere

Prelegerea este structurata in 4 ateliere. Durata unui atelier este de 2 ore.

Detalii despre date, pret si inscriere gasiti la linkul de mai jos.

Istorii pe paine: Ibn Battuta

Istorii pe paine: Ibn Battuta

Eating out Ibn BattutaShams al-Din Abu ‘Abdallah Muhammas ibn ‘Abdallah ibn Muhammad ibn Ibrahim ibn Muhammad ibn Yusuf al-Lawati al-Tanji ibn Battuta, cel mai mare calator al timpurilor sale (Marco Polo murise deja cu un an inainte de plecarea sa in lume).  Sa ii...

Istorii pe paine: imperiul Otoman

Istorii pe paine: imperiul Otoman

Eating out Imperiul Otoman Sa zicem ca sunteti un calator valah la Tarigrad, aveti treburi importante dar punga goala. Va e foame. Este secolul XVI-XVII. Ce faceti? O varianta e sa stati pe langa Topkapi la pe jumatatea dimineatii sau a amiezii. Bucatarii de la palat...

Introducere in istoria gustului

Prelegere  Introducere in istoria gustului Lector Adriana Sohodoleanu |  Fundatia Calea Victoriei Înainte de apariţia agriculturii şi domesticirea animalelor, gustul omului preistoric era determinat de dificultatea cu care îşi asigura grăsimile şi carbohidraţii...

Calatorie: Doua zile in Harghita

Calatorie: Doua zile in Harghita

HARGHITA Sau cand iti propui mult, faci putin, dar e ok si asa. Lunga dare de seama a unei calatorii de nici trei zile.  Drumul spre Harghita ar trebui sa opreasca intai la Sfantu Gheorghe si apoi la Feldioara.  Cu o seara inainte am facut traseul pe Google. La...

Recenzie: Bucatarie tiganeasca pop-up dinner Fragmente

Recenzie: Bucatarie tiganeasca pop-up dinner Fragmente

Note de pe teren: Bucatarie tiganeasca  4 hands cu Alex Dumitru & Leontin Alexe @AnikaAs fi vrut ca acest text sa il scriu dupa lectura volumului "Bafta, devla si haram" al lui Mirel Banica, sub-intitulat “studii despre cultura si religia romilor” (Polirom, 2019)....

Reteta: crema frangipane

Reteta: crema frangipane

Crema de migdale pentru tarte Frangipane* Ingrediente 2 ouă mari 200g  unt moale 130 g zahar   150g  faina de migdale 100g faina alba de grau  optional 1/2 lgt praf de copt optional cardamom/ scortisoara Este o crema gatita care se potriveste bine tartelor cu fructe:...

Calatorie: Doua zile in Harghita

Calatorie: Doua zile in Harghita

HARGHITA

Sau cand iti propui mult, faci putin, dar e ok si asa. Lunga dare de seama a unei calatorii de nici trei zile.

 

Drumul spre Harghita ar trebui sa opreasca intai la Sfantu Gheorghe si apoi la Feldioara. 

Cu o seara inainte am facut traseul pe Google. La Sfantu oprim sa ridicam pate-urile si cuiburile cu nuci comandate la Szikra. La Feldioara ca sa vizitam cetatea. La intoarcere schimbam traseul si bifam mai multe destinatii de pe local bucket list. 

In realitate…

In realitate oprim la Sfantu, ne intindem la povesti cu Madalina de la Szikra, plecam in oras dupa cafea la News si prajituri traditionale la Aria si aici se rupe filmul. La cofetarie vitrina e plina si eu cumpar cel putin jumatate. E prima, singura cofetarie din provincie unde in vitrina stau motate retete regionale, nu mousse-uri si tiramisuri. Este Dobos (cel mai cochet Dobos ever), este Esterhazy, au Meteres si cremes, prajitura Rigo Jancsi si Racoczy (cu spuma merengoasa de fructe si crema de branza); e si Isler si Gerbaud si cate altele. Ba m-am intors din usa ca sa iau si un lapte de pasare to go pe care l-am dat gata cu degete rebegite de frig si papile in extaz. 

Din cauza asta nu am mai oprit la Feldioara. Nu a papilelor orgiace. Serotonina si dopamina nu au curmat curiozitatea intelectuala pentru cetati teutone de secol XIII, ci nevoia de a ajunge la destinatie pana in ora 14:00 pentru a putea sustine un seminar de antropologie. Am ajuns la 13:57, dar despre aceasta poate mai tarziu. Oricum, am gasit putina implinire “culturala”  in doua mici descoperiri facile facute pe drum: Hargita megyes/ Judetul Harghita – sa aiba legatura megyes cu vechiul megies cu sensul de vecin? are. Apoi, pe aceeasi linie lingvistica, casa de amanet/ zaloghar ma duce cu gandul la zalog, adica obiect lasat garantie, amanet. Rotitele se invart inca bine, gratie sau din cauza zaharului?

Alta mica lectie faina invatata pe drum are in centru runele carpatice, alfabetul secuiesc, subiect controversat si care opune  teorii diverse; Wikipedia scrie ca este “un alfabet utilizat și astăzi de secuii din Transilvania. Alfabetul a fost răspândit în Transilvania și în Ungaria, mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ștefan cel Sfânt, sub influența Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin 1850, dar a revenit în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripția oficială a lucrărilor Consiliului Național Secuiesc.” Aceeasi sursa il citeaza pe cronicarul ungur Símon de Kéza care arăta în cronica Gesta Hunnorum et Hungarorum, scrisă în jurul anului 1283:

„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor”

„cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt”

Eu am regasit scrieri in acest alfabet pe diverse totemuri, cum ar fi cel care marcheaza intrarea un Hargita megyes; din pacat nu am reactionat rapid si nu am imagini, de aceea ma folosesc de cea gasita pe pagina de Facebook Blogul de calatorie vulpea.ro

Pe drum am ascultat doua emisiuni radio cu Elon Musk, scary, funny, human? robot? si am numarat turme de oi si cirezi de vaci. Campuri cu iarba mancata deja, pregatite de iarna, paduri in departare ca niste aglomerari de ciucuri pufosi. Ne-am oprit sa dam prioritate unei oi, si inca unei oi, si alteia si ne straduiam sa tinem pleoaple ridicate si sa nu numaram oi…

In satul in care vom sta trei zile, departe de lumea dezlantuita dar intr-o casa de vanatoare cu wifi ce zbarnaie, nu sunt turisti. Comunitatea este maghiara; putini vorbesc romana, iar noi deloc maghiara, dar ne salutam cu totii zambitori pe ulita. Ca sa nu ne lasam mai prejos, invatam repede sa spunem Jó napot kívánok cand primim buna ziua asistand la venirea vacilor de la pascut. Trebuie sa recunosc spasita ca am raspuns,  automat, negandit, cu un hello britanic la un hallo neaos. 

Mancam gulas de la doamna Ilona – optional putem pune extra crema de gulas de la tub, dulce sau iute. Mancam cuiburi din cozonac de la Szikra. Cand nu mai putem ne ajuta Gombot, minunea de catel din vecini, care ne-a adoptat instant si-a alergat alaturi de noi tot timpul.

Sunt si pisici in sat dar dupa ce sabie laser am putut sa ii fac uneia, cred ca mi s-a dus buhul in sat si nu am mai vazut vreuna. Razboinica luminii aka Yoda de Harghita.

 

Satul este mic, primaria e in alta parte si nu-s nici magazine adunate-ntr-un “centru civic” miniscul ca in alte parti. Arhitectura e simpla, aducand coasta in coasta case cu fatade trapezoidale (care-mi par mie specifice zonei) si case clasice, non-specifice, de tara, pe care le stiu de bunica din Buzau. Putine case parasite dar si putine case sclipicios de noi.

Cateva din cele vechi au acel albastru indigo pe care il iubeam in copilarie si de care am uitat, nemaivazandu-l. La casele batrane ti se strange inima si nu stii daca te bucuri sau intristezi cand vezi ca iese fum din horn, ca este o lumina la un ochi de geam. Inauntru vezi pereti imperfecti zugraviti cu rola, impodobiti cu stergare strangulate-n pantec si  sfintite cu busuioc la icoana. Stii ca in ele stau un batran sau o batrana cu riduri la fel de vechi precum crapaturile din zidul casei. Vecinul nostru, mos Janos are 96 de ani, case multe dar in paragina mai toate si o strangere de mana de tanar in putere. Ca el nu mai sunt multi…

Mai tot satul are orhidee la fereastra; mai toate casele au ziduri colorate cu porti pline ce le pazesc intimitatea. Magazinul general este intr-o altfel de casa, din cle moderne cu parterul usor accesibil, din termopan. Vanzatoarele nu vorbesc romana; nici cea de seara careia ii plasam comanda de paine de casa cu cartofi aratandu-i eticheta de pe raft, nici cea de a doua zi care ne cantareste cele 13 kilograme de paine cu care plecam incarcati ca pomul de Craciun. Luam pentru acasa si prieteni (carora le-am luat si pateul acela de creier de porc mancat  impreuna asta vara pe terasa la Szikra; e produs signature si tare buna idee a avut Madalina sa il puna la borcan pentru pofticiosii din toata tara).

Imediat ce iesi din sat si cutreieri dealurile miroase a balegar, iar brazde intregi sunt deja intoase cu plugul ca sa incorporeze balegarul. Aici oamenii au ramas in sat, nu au copii plecati in strainatate si traiesc de pe urma pamantului. Padurea este ruginie si plina de ciuperci. 

La intoarcere traseul facut pe Google trebuia sa treaca prin Saschiz, Cloasterf, Mesendorf, Viscri si Rupea inainte a se inscrie pe valea Prahovei, inapoi spre Bucuresti. Am trecut prin Saschiz cu ale sale case cochet-pastelate si catedrala impunatoare datand in 1832. Datorita unei erori de comunicare si a unei incapatanari inutile restul nu s-au mai intamplat. Nu-i nimic, ramane pentru data viitoare, sanatosi sa fim! 

P.S. Sa-mi mai amintesc si ca se putea face o excursie la Corund/ Korund si Sovata, aflata la jumatate de ora, respectiv o ora? Pentru aceasta calatorie de trei zile am ales colindatul pe dealuri si prin padure si nu regret. Dar nici nu uit – data viitoare cetatile Feldioara si Rupea, Baile Tusnad si Sovata, ceramica de la Korund si satele sasesti cu biserici fortificate Viscri & co. 

Suvenir 

Ceramica de Corund/ Lorund  are motive florale și zoomorfe stilizate secuiești si se gaseste in cromatica albă, maro, albastru-cobalt sau multicoloră.

Recenzie: Bucatarie tiganeasca pop-up dinner Fragmente

Recenzie: Bucatarie tiganeasca pop-up dinner Fragmente

Note de pe teren:

Bucatarie tiganeasca 

4 hands cu Alex Dumitru & Leontin Alexe @Anika

As fi vrut ca acest text sa il scriu dupa lectura volumului “Bafta, devla si haram” al lui Mirel Banica, sub-intitulat “studii despre cultura si religia romilor” (Polirom, 2019). Simteam, si simt, ca as fi avut o experienta daca nu mai profunda, sigur mai informata atunci cand as fi savurat sau povestit, depinde cand s-ar fi intamplat lectura fata de cina-eveniment organizata de restaurantul Anika la inceput de toamna si care a propus o bucatarie tiganeasca gatita la patru maini de catre chef Alex Dumitru si Leontin Alexe, furnizorul sau de ciuperci, rom. Nu am obtinut cartea in timp util. Am mers si am mancat fara nici un instrument teoretic in ajutor, doar curioasa. Am mers si am mancat si am luat notite.

Si ma folosesc de ele si de unul din textele de antropologie pe care le-am dezbatut de curand, introductiv si destul de teoretic, cu studentii. Textul atrage atentia asupra doua pericole care il pasc pe cercetator pe teren. Sunt doua tentatii, doua mere cu atat mai ispititoare cu cat, precum sarpele Evei, sunt insidioase, vin din interior, din ceea ce suntem. Colac peste pupaza, desi contradictorii, ele convietuiesc in liniste si pace. Una dintre cele doua se refera la obisnuinta si usurinta cu care clasam, etichetam, categorisim si punem in sertarasele cu care am venit de acasa ceea ce intalnim pe teren. Mintea noastra cauta sensul si il inghesuie rapid in acele pattern-uri care ies la iveala prin ceea ce Kahneman si Tversky numesc euristica familiaritatii. A doua vaneaza noul sub orice chip si forma; totusi, spun cei doua autori al textului meu ca nu trebuie sa vanam diferentele.

Avand in vedere faptul ca aceasta lectura despre teren si etnografie este post facto, va fi interesant de vazut ce am notat au naturel la fata locului, la cina-eveniment organizata de restaurantul Anika la inceput de toamna si care a propus o bucatarie tiganeasca gatita la patru maini de catre chef Alex Dumitru si Leontin Alexe, furnizorul sau de ciuperci, rom dintr-un sat de pe valea Doftanei. 

Listez asadar mai jos notitele luate pe teren, la Anika, restaurant ce propune o bucatarie neo-romaneasca, din care, corect, nu putea lipsi componenta tiganeasca si nu doar pentru ca robii tigani au fost primii bucatari profesionisti locali. 

Cand intru miroase a tocana, a ceapa si legume indelung inmuiate la foc mic. Sunt indrumata spre o masa la fereastra si stam putin la povesti, Andrei Popa, somelier si co-proprietar. Maine plec in turul cramelor dobrogene asa ca profit de ocazie ca sa ii cer sfaturi; imi spune sa nu ratez Patrar de la Domeniul Bogdan. 

Ma uit pe meniu, parcurg lacom randurile cu un font ce pare batut de o masina de scris. Grafica meniului ete simpla, ilustrand un manunchi de ciuperci din care stropi? firimituri? au sarit si printre litere, mazgalind parca o fata de masa. Daca painea e cea pe care o stiu la ei, in meniul obisnuit, atunci voi incepe bine. Salivez. 

Revin la meniu si vad “dovleac de gradina cu lapte batut”. Prima reactie – yak; imi amintesc de ciorba facuta vara de mamaie si hapaita cu atat poftam direct din oala, intreaga oala, de tataie. Copiii nu se atingeau de ea. Poate acum ma imprietenesc cu ea. Poate…

Muzica antrenanta; Taraf de haidouks – In a persian market, Un tigan avea o casa; e o muzica molcoma ritmata dar nu grabita, articulata clar pe alocuri. 

Stau la o masa de marmura la fereastra unde la iarna va tine frigul departe un calorifer imbracat intr-o camasa de nuiele impletite. Sunt singura la masa. Ma uit mult pe geam. Restaurantul este pe o straduta care iese din Centrul Vechi varsandu-se ca un afluent timid in Piata Natiunile Unite. In plan apropiat vad sediul Diego, firma de transport de persoane, parasit, cu termopane pline de grafitti amator. In plan indepartat faruri albe si rosii ruleaza pe splai. Parterul turnului din cap de perspectiva e luminat alb. Incep sa se aprinda ferestrele ici colo. Oamenii din masini ajung pe la casele lor.

Primim spumant Carrasia la painea cu unt; da, este chiar acea paine, mai degraba painici pufoase, irezistibile. Ma uit in jur la ceilalti meseni; clienti intre 30 si 50 ani, in numar limitat datorita pandemiei. Vocea unei doamne se aude tare desi e mai departe, nu e la masa alaturata – vorbeste despre vin, incearca sa-si aminteasca crama, amintiri din copilarie, etc. Mestec incet painicile Anika, caldute pufosele si pe care le banui cu lapte ca-s dulcele. Pun pe ele unt molatec cu ierburi culcusite la iernat si hribi expansivi. 

La masa din spate, cea mai populata cu sase persoane, oamenii discuta de ale lor – ceasuri si telefoane, Apple vs Samsung. 

16 oameni total; barbatii imbracati casual, dintre femei doar trei avem toc. 

Turta din malai cu slanian din Valea doftanei si muraturi de casa. De ce de acolo? e din zona Leontin? Turta e chiar pufoasa pentru un aluat cu malai; muraturile nu se simt in sine – e sinergie, mai mult decat suma partilor; decor o frunza de petunie like, de verificat ce este.

Intre felurile de mancare oamenii stau pe telefon, vorbesc intre ei daca-s in grup, cei in cuplu jongleaza intre telefon si partener. Eu sunt singura – doamna (domnisoara?) bine (bine?) care sta cu nasul in telefon cand nu il baga in farfurie. Notez impresii, ganduri. Mi-a trecut prin cap sa iau un carnetel, dar atunci as fi atras atentia si mai mult; mai bine sa se creada ca stau pe FB. 

Ascultam Carolina de la Bukovina Club si Taraf de haidouks. Primesc o farfurie cu un cartof delicios in crusta de coptura ba de branza cu sos din cascavea, marar si aroma de afumat bland. 

Vis-a-vis, intr-un bar pustiu un el sta de vorba cu o ea infasurata intr-o patura. 

Oare cat de mult a intervenit Alex pe retetele lui Leontin?

In jur se vorbeste despre increderea in bancile nordice. 

Inca mai miroase ca la inceput, a tocana care da in clocot mic, apoi nasul nu mai percepe nimic; sunt ok, nu am Covid caci testul este negativ, am aflat chiar dupa amiaza. Oamenii din jur nu par sa vorbeasca intre ei despre mancarea din farfurie – teza mea se bazeaza pe ideea de experienta, de oameni interesati genuin de mancare. Oare ma insel?

O pisica trece curios-gratios pe la geam, cateva minute mai tarziu se intoarce, probabil iesise sa ia un pachet de tigari. O alta neagra trece in viteza, pe acelasi parapet de la baza ferestrei, e un autobahn pisicesc aici?

Andrei mi-a adus cascavea sa gust, sa mananc, sa ma satur?!? Il intrebasem cum arata, caci nu am vazut-o pana acum. E faina si simpla, dar cu cartof devine spectaculoasa. 

Este randul dovleacului cu lapte acru. Indraznesc. Bag lingura in farfurie. O duc cu incetineala la gura. Gust. E acru si plin de savoare.  Cubuletele seamana cu cartoful bine fiert, cartoful mult iubit. Detectez putin marar, sa fie asta o rosie aruncata in oala sa ajute laptele acru? Ce-ar fi sa incerc si eu acasa. Oare mamaie zambeste sus acolo? Tataie sigur. 

Ies din bucatarie Alex si Leontin, in uniforma de chef. Alex ne povesteste despre relatia profesionala si prietenia care il leaga de Leontin. Sta cu mainile la spate de parca a fost scos la lectie. Alex mi s-a parut mereu de o modestie si bun simt ireal si bine venite in peisajul gastronomic local. 

Ne spune despre Sotila, Plaiul Campinei, un sat care traieste din ce le da natura; niciun satean nu este angajat insa munca lor nu se termina niciodata. Culeg urzici, muguru de brad, cirese amare, fructe de padure, ciupercie vara, afine, galbiori de bard, ghebe, etc. Pentru unele sesiuni de cules Leontin si ai lui merg pe jos doua doua doar ca sa ajunga la locul dorit, unde culeg circa trei-patru ore apoi coboara drept, de la 2000m carand 30-40 kg in tarna cu bat. Leontin spune ca face asta de cand avea cinci ani. Alex rememoreaza dificultatea acestei munci pentru el dar si frumusetea peisajului; admite ca a trai pentru ziua de azi, in prezent are si avantaje – daca termina repede munca familia lui Leontin si satenii se odihnesc. Iarna este dedicata impletiturilor din nuiele; lampile si mastile de calorifer din restaurant sunt realizate de Leontin. Doamna cu voce pervaziva il chestioneaza pe Leontin; este curioasa si in acelasi timp dornica sa stabileasa o ierarhie, sau mi se pare. Este doar o doamna rafinata si beinevoitoare care nu poate iesi din categorie, ca mai toti dintre noi. 

Revenind la mancare, aflam ca Leontin este cel care a facut meniul, el l-a structurat. 

Se aduce urmatorul preparat – tocanita cu hribi, ea este vinovata, ea mirosea la inceput. Desi este cu ceapa nu e dulce, are suc de rosii – atat diferit de alb smantanos bucovinean sau de ciulamaua cu faina pe care o stiu eu. 

Puiul la jar aduce cu el aroma de foc, de jar, de taciune ca viata langa foc deschis, sub coviltire ce retin fumul de peste ani. In jur se vorbeste despre calatorii si restaurante. 

La  desert avem orez cu lapte si dulceata de mure adusa in spinare de pe munte de Leontin si ai sai. O mananc repede, recunoscatoare si fug sa platesc la bar. Fug sa il prind pe Leontin. Il intreb cum a fost sa gateasca cu Alex si daca acesta si-a bagat nasul in retete. Leontin spune ca a incercat, dar nu i-a mers si ca a gatit el cam 75% din meniu. Ii multumesc pentru experienta. Pe drum spre masina il caut pe Facebook si ma bucur ca imi accepta cererea. 

Acestea au fost notitele luate la fata locului; am intervenit asupra lor doar cat sa completez prescurtarile sau sau luminez formulari mai neclare.

In textul nostru despre cercetarea de teren se vorbeste despre reflexivitate; cum schimba terenul antropologul? ce invata, ce se dezvata in urma interactiunii?

PS: tot imi ramane de citit Bafta, devla si haram.

Istorii pe paine: Ibn Battuta

Istorii pe paine: Ibn Battuta

Eating out Ibn BattutaShams al-Din Abu ‘Abdallah Muhammas ibn ‘Abdallah ibn Muhammad ibn Ibrahim ibn Muhammad ibn Yusuf al-Lawati al-Tanji ibn Battuta, cel mai mare calator al timpurilor sale (Marco Polo murise deja cu un an inainte de plecarea sa in lume).  Sa ii...

Istorii pe paine: imperiul Otoman

Istorii pe paine: imperiul Otoman

Eating out Imperiul Otoman Sa zicem ca sunteti un calator valah la Tarigrad, aveti treburi importante dar punga goala. Va e foame. Este secolul XVI-XVII. Ce faceti? O varianta e sa stati pe langa Topkapi la pe jumatatea dimineatii sau a amiezii. Bucatarii de la palat...

Introducere in istoria gustului

Prelegere  Introducere in istoria gustului Lector Adriana Sohodoleanu |  Fundatia Calea Victoriei Înainte de apariţia agriculturii şi domesticirea animalelor, gustul omului preistoric era determinat de dificultatea cu care îşi asigura grăsimile şi carbohidraţii...

Calatorie: Doua zile in Harghita

Calatorie: Doua zile in Harghita

HARGHITA Sau cand iti propui mult, faci putin, dar e ok si asa. Lunga dare de seama a unei calatorii de nici trei zile.  Drumul spre Harghita ar trebui sa opreasca intai la Sfantu Gheorghe si apoi la Feldioara.  Cu o seara inainte am facut traseul pe Google. La...

Recenzie: Bucatarie tiganeasca pop-up dinner Fragmente

Recenzie: Bucatarie tiganeasca pop-up dinner Fragmente

Note de pe teren: Bucatarie tiganeasca  4 hands cu Alex Dumitru & Leontin Alexe @AnikaAs fi vrut ca acest text sa il scriu dupa lectura volumului "Bafta, devla si haram" al lui Mirel Banica, sub-intitulat “studii despre cultura si religia romilor” (Polirom, 2019)....

Reteta: crema frangipane

Reteta: crema frangipane

Crema de migdale pentru tarte Frangipane* Ingrediente 2 ouă mari 200g  unt moale 130 g zahar   150g  faina de migdale 100g faina alba de grau  optional 1/2 lgt praf de copt optional cardamom/ scortisoara Este o crema gatita care se potriveste bine tartelor cu fructe:...

Reteta: crema frangipane

Reteta: crema frangipane

Crema de migdale pentru tarte

Frangipane*

Ingrediente

  • ouă mari
  • 200g  unt moale
  • 130 g zahar  
  • 150g  faina de migdale
  • 100g faina alba de grau 
  • optional 1/2 lgt praf de copt
  • optional cardamom/ scortisoara

Este o crema gatita care se potriveste bine tartelor cu fructe: mere, pere, caise, piersici, prune, etc. Tartele obtinute sunt mai degraba uscate, tip patiserie nu cofetarie deoarece aceasta crema avand doua tipuri de faina in ea se va gati ca un aluat foarte pufos. Se poate folosi si pentru alte produse de patiserie. 

Crema este suficienta pentru cca 8 tarte cu diametrul de 8 cm si inaltime de cca 1,5 cm.

 *In cartea Advanced Bread and Pastry al lui Michel Souas crema este denumita almond cream, iar frangipane (povestea mai jos) consta in doua parti almond cream + o parte pastry cream. 

Cat de repede poti face o crema delicioasa?

Pasul 1

Amesteci la mana sau cu robotul untul moale cu zaharul pana se dizolva, adauga ouale si restul ingredientelor. 

 

Pasul 2

Torni in cojile de tarta partial pre-coapte, aranjezi fructele in crema si dai la cuptor la 180 grade Celsius pana se rumeneste usor crema. Si gata 🙂

Variante

Crema se poate turna in mici forme de Bundt-cake si coace singura, fara alt aluat  ca baza, pentru a obtine mici prajiturele. Se poate folosi si pentru almond croissants. 

Alte posibile aromatizari: Armagnac/ rom/ esenta migdale.

In reteta originala zaharul, untul si faina de migdale sunt in cantitati egale; pe parcurs am redus zaharul si faina de migdale pentru a obtine un desert mai putin dulce si mai pufos.

Povestea

Cand marchizul italian Muzio Frangipane a inventat in secolul XVI manusile parfumate cu aroma de migdale moda a prins bine si la Paris. Patiserii, interesati sa exploateze ce era trendy si fashionable au creat precursoarea acestei creme.