Calatorie: Doua zile in Harghita

Calatorie: Doua zile in Harghita

by | Nov 15, 2020 | Calatorii, Restaurante

HARGHITA

Sau cand iti propui mult, faci putin, dar e ok si asa. Lunga dare de seama a unei calatorii de nici trei zile.

 

Drumul spre Harghita ar trebui sa opreasca intai la Sfantu Gheorghe si apoi la Feldioara. 

Cu o seara inainte am facut traseul pe Google. La Sfantu oprim sa ridicam pate-urile si cuiburile cu nuci comandate la Szikra. La Feldioara ca sa vizitam cetatea. La intoarcere schimbam traseul si bifam mai multe destinatii de pe local bucket list. 

In realitate…

In realitate oprim la Sfantu, ne intindem la povesti cu Madalina de la Szikra, plecam in oras dupa cafea la News si prajituri traditionale la Aria si aici se rupe filmul. La cofetarie vitrina e plina si eu cumpar cel putin jumatate. E prima, singura cofetarie din provincie unde in vitrina stau motate retete regionale, nu mousse-uri si tiramisuri. Este Dobos (cel mai cochet Dobos ever), este Esterhazy, au Meteres si cremes, prajitura Rigo Jancsi si Racoczy (cu spuma merengoasa de fructe si crema de branza); e si Isler si Gerbaud si cate altele. Ba m-am intors din usa ca sa iau si un lapte de pasare to go pe care l-am dat gata cu degete rebegite de frig si papile in extaz. 

Din cauza asta nu am mai oprit la Feldioara. Nu a papilelor orgiace. Serotonina si dopamina nu au curmat curiozitatea intelectuala pentru cetati teutone de secol XIII, ci nevoia de a ajunge la destinatie pana in ora 14:00 pentru a putea sustine un seminar de antropologie. Am ajuns la 13:57, dar despre aceasta poate mai tarziu. Oricum, am gasit putina implinire “culturala”  in doua mici descoperiri facile facute pe drum: Hargita megyes/ Judetul Harghita – sa aiba legatura megyes cu vechiul megies cu sensul de vecin? are. Apoi, pe aceeasi linie lingvistica, casa de amanet/ zaloghar ma duce cu gandul la zalog, adica obiect lasat garantie, amanet. Rotitele se invart inca bine, gratie sau din cauza zaharului?

Alta mica lectie faina invatata pe drum are in centru runele carpatice, alfabetul secuiesc, subiect controversat si care opune  teorii diverse; Wikipedia scrie ca este “un alfabet utilizat și astăzi de secuii din Transilvania. Alfabetul a fost răspândit în Transilvania și în Ungaria, mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ștefan cel Sfânt, sub influența Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin 1850, dar a revenit în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripția oficială a lucrărilor Consiliului Național Secuiesc.” Aceeasi sursa il citeaza pe cronicarul ungur Símon de Kéza care arăta în cronica Gesta Hunnorum et Hungarorum, scrisă în jurul anului 1283:

„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor”

„cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt”

Eu am regasit scrieri in acest alfabet pe diverse totemuri, cum ar fi cel care marcheaza intrarea un Hargita megyes; din pacat nu am reactionat rapid si nu am imagini, de aceea ma folosesc de cea gasita pe pagina de Facebook Blogul de calatorie vulpea.ro

Pe drum am ascultat doua emisiuni radio cu Elon Musk, scary, funny, human? robot? si am numarat turme de oi si cirezi de vaci. Campuri cu iarba mancata deja, pregatite de iarna, paduri in departare ca niste aglomerari de ciucuri pufosi. Ne-am oprit sa dam prioritate unei oi, si inca unei oi, si alteia si ne straduiam sa tinem pleoaple ridicate si sa nu numaram oi…

In satul in care vom sta trei zile, departe de lumea dezlantuita dar intr-o casa de vanatoare cu wifi ce zbarnaie, nu sunt turisti. Comunitatea este maghiara; putini vorbesc romana, iar noi deloc maghiara, dar ne salutam cu totii zambitori pe ulita. Ca sa nu ne lasam mai prejos, invatam repede sa spunem Jó napot kívánok cand primim buna ziua asistand la venirea vacilor de la pascut. Trebuie sa recunosc spasita ca am raspuns,  automat, negandit, cu un hello britanic la un hallo neaos. 

Mancam gulas de la doamna Ilona – optional putem pune extra crema de gulas de la tub, dulce sau iute. Mancam cuiburi din cozonac de la Szikra. Cand nu mai putem ne ajuta Gombot, minunea de catel din vecini, care ne-a adoptat instant si-a alergat alaturi de noi tot timpul.

Sunt si pisici in sat dar dupa ce sabie laser am putut sa ii fac uneia, cred ca mi s-a dus buhul in sat si nu am mai vazut vreuna. Razboinica luminii aka Yoda de Harghita.

 

Satul este mic, primaria e in alta parte si nu-s nici magazine adunate-ntr-un “centru civic” miniscul ca in alte parti. Arhitectura e simpla, aducand coasta in coasta case cu fatade trapezoidale (care-mi par mie specifice zonei) si case clasice, non-specifice, de tara, pe care le stiu de bunica din Buzau. Putine case parasite dar si putine case sclipicios de noi.

Cateva din cele vechi au acel albastru indigo pe care il iubeam in copilarie si de care am uitat, nemaivazandu-l. La casele batrane ti se strange inima si nu stii daca te bucuri sau intristezi cand vezi ca iese fum din horn, ca este o lumina la un ochi de geam. Inauntru vezi pereti imperfecti zugraviti cu rola, impodobiti cu stergare strangulate-n pantec si  sfintite cu busuioc la icoana. Stii ca in ele stau un batran sau o batrana cu riduri la fel de vechi precum crapaturile din zidul casei. Vecinul nostru, mos Janos are 96 de ani, case multe dar in paragina mai toate si o strangere de mana de tanar in putere. Ca el nu mai sunt multi…

Mai tot satul are orhidee la fereastra; mai toate casele au ziduri colorate cu porti pline ce le pazesc intimitatea. Magazinul general este intr-o altfel de casa, din cle moderne cu parterul usor accesibil, din termopan. Vanzatoarele nu vorbesc romana; nici cea de seara careia ii plasam comanda de paine de casa cu cartofi aratandu-i eticheta de pe raft, nici cea de a doua zi care ne cantareste cele 13 kilograme de paine cu care plecam incarcati ca pomul de Craciun. Luam pentru acasa si prieteni (carora le-am luat si pateul acela de creier de porc mancat  impreuna asta vara pe terasa la Szikra; e produs signature si tare buna idee a avut Madalina sa il puna la borcan pentru pofticiosii din toata tara).

Imediat ce iesi din sat si cutreieri dealurile miroase a balegar, iar brazde intregi sunt deja intoase cu plugul ca sa incorporeze balegarul. Aici oamenii au ramas in sat, nu au copii plecati in strainatate si traiesc de pe urma pamantului. Padurea este ruginie si plina de ciuperci. 

La intoarcere traseul facut pe Google trebuia sa treaca prin Saschiz, Cloasterf, Mesendorf, Viscri si Rupea inainte a se inscrie pe valea Prahovei, inapoi spre Bucuresti. Am trecut prin Saschiz cu ale sale case cochet-pastelate si catedrala impunatoare datand in 1832. Datorita unei erori de comunicare si a unei incapatanari inutile restul nu s-au mai intamplat. Nu-i nimic, ramane pentru data viitoare, sanatosi sa fim! 

P.S. Sa-mi mai amintesc si ca se putea face o excursie la Corund/ Korund si Sovata, aflata la jumatate de ora, respectiv o ora? Pentru aceasta calatorie de trei zile am ales colindatul pe dealuri si prin padure si nu regret. Dar nici nu uit – data viitoare cetatile Feldioara si Rupea, Baile Tusnad si Sovata, ceramica de la Korund si satele sasesti cu biserici fortificate Viscri & co. 

Suvenir 

Ceramica de Corund/ Lorund  are motive florale și zoomorfe stilizate secuiești si se gaseste in cromatica albă, maro, albastru-cobalt sau multicoloră.

Alte postari

Evadare in Dealu Mare, peste asteptari

Vin bun?

Bucatarie tiganeasca

Cum adica si cu ce se mananca?

Maldive, just another pretty island

OMG, really?

Recenzie: Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe  

Recenzie: Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe  

by | Sep 14, 2020 | Restaurante

Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe

Fine dining in orasel mic si cuminte de provincie? Madalina Santa pare sa castige acest pariu.  

Citeste mai jos continuarea

Masa luata 

august, 2020

Tip bucatarie

Regionala

Pret

RR

Str. Godri Ferenc 18

Szikra

Adriana

De la trecerea mea pe la Szikra a trecut deja o luna si cuvintele inca nu si-au gasit calea spre lumina; este drum lung de la Sfantu Gheorghe catre terasa de-acasa pe care-mi scriu recenziile. Distanta si dificultatea nu se masoara insa in calificative tip bun, rau sau banal; intarzierea nu vine din lene, lipsa de timp sau importanta. Am descoperit ca imi este greu sa scriu despre lucruri faine care m-au atins cu adevarat. Cele mai profunde experiente le tin pentru mine, le ascund de lume nu din egoism, nici din dorinta de a nu contribui la distrugerea lor prin comercializare ci din frica de a nu fi in stare sa le exprim corect, asa cum s-au intamplat, asa cum le-am resimtit. Este insa incorect fata de oamenii minunati care isi fac treaba bine, de aceea azi nu las laptop-ul pana nu am un draft cumsecade. 

La Szikra planuiam sa ajung inca din decembrie anul trecut cand s-a deschis, dar vacanta de Craciun si siguranta ca o putem face oricand, ca e la indemana, au rezultat in amanarea sine die – pandemia ne-a invatat cat de adevarata e vorba batraneasca care spune sa nu lasi pe maine ce poti face azi. Prin urmare, cand am planuit o excursie in tara vara aceasta am construit-o pe patru stalpi,  asa cum in cosmogonia chineza lumea s-a asezat pe si intre patru picioare de broasca. Stalpii mei au fost doua zone -Transalpina si Alba Iulia- si doua restaurante -Syndicat Gourmet si Szikra – in jurul lor am ctitorit un univers de mini-vacanta despre care am scris aici. 

Am ajuns la Sfantu Gheorghe dupa amiaza tarziu, venind de la Sibiu cu oprire la Cetatea Fagaras si abatia Cisterciana de la Carta. Oraselul era cochet si usor letargic in acea seara de august fierbinte, iar drumul de la panzio (pensiune in maghiara) spre restaurant s-a strecurat pe bulevarde largi si apoi stradute linistite cu case pastelate.

Szikra are o cladire eleganta renovata cu grija. Cand am ajuns soarele statea inca sus pe cer luminand cald galbenul bland al fatadei. Era vara si am stat pe terasa. Era pandemie asa ca am stat pe terasa. Depinde de noi ce poveste ne spunem. Am stat pe terasa ale carei mese sunt despartite de tufe inalte de floarea soarelui si ale carei garduri sunt imbratisate de plante aromatice. Madalina Santa, chef-owner, povestea ca floarea soarelui a aparut din semintele pe care le arunca vrabiilor dimineata si pe care le uda cu apa ramasa de la spalarea legumelor. Madalina militeaza pentru food-waste iar Szikra poate oricand fi luat ca studiu de caz.

In plus, meniul este inspirat din retete locale multi-etnice si bazat doar pe produse din regiune – judetele Covasna si Harghita. Ingrediente locale si sezonalitatea sunt alte principii in bucataria Madalinei si esti informat despre aceasta din preambulul meniului, asa ca atunci cand citesti ‘pate din creier de porc cu chutney de fructe sau legume de sezon’ conjunctia ‘sau’ nu isca nicio mirare. 

Pateul in cauza este incredibil de fin si perfect echilbrat, creierul fiind gras si cu hachite la preparare. Ei bine, ne-am perindat cu totii prin farfurie inclusiv copii initial tinuti la distanta de idee. Alta farfurie vizitata de mai toate cutitele de entrees de la masa a fost cea cu crema de peste afumat. 

Daca ar fi sa realizez o schita a impactului asupra mea, aceasta ar incepe cu o panta bland ascendenta reprezentata de entrees, ar urca serios odata cu supa de peste si apoi ar tasni catre cer de la prima lingura de supa de castraveti covasiti cu spuma de albus. Gustul ar ramane suspendat acolo. Ca sa intelegeti, este un lapte de pasare inversat, un ile flottante din borcanul cu muraturi, o boule de neige in care lucrurile sunt acre, fermentate, sarate si totusi racoroase, cremoase, pufoase si innebunitoare ca la carte. Pentru mine acesta a fost punctul culminant al mesei. 

Rolul celor ce au urmat a fost sa imi consolideze senzatiile, sa ma pastreze acolo sus on cloud nine si apoi sa-mi permita o aterizare blanda – arome intense in sarmalele vegatariene cu pasat de malai si legume intr-un sos ce concentra in el tot gustul si fumul unui ardei copt romaneste, langa o mamaliga cu boabe de porumb si o crusta care mi-a amintit de tuciul bunicii. Intrebata despre aceasta Madalina a zambit – ca sa obtina partea rascoapta insista si se lupta sa isi convinga colegii sa lase mamaliga pe foc ca nu se arde. 

Nu puteam avea decat un desert lejer dupa toate acestea; o tarta tatin cu pepene galben, caramel cu piper Timut si granita de castraveti cu gin. Somloi, delicioasa prajitura locala pe care tot Madalina a facut-o celebra in Bucuresti, aveam sa o gust abia a doua zi spre pranz cand am mai trecut o data pe la Szikra pentru cafele si prajituri ca sa nu mergem cu burta goala la masa la Bistro de l’Arte in Brasov. Pe masa au mai fost si minunate sarmale de vanat, pastrav de la munte cu un surprinzator sos de agurida (struguri necopti) in caramel si piept de rata cu capsuni afumate cu cardamom, praz rumenit si risotto de arpacas. Nu am auzit decat mmm in jur asa ca nu spun mai mult (decat ca strugurii la pastrav au fost minunati). 

Ma intorc putin la desert caci la acel moment am facut o pauza si am intrat cu Madalina in bucatarie ca sa gust numitul piper. In bucataria Madalinei era deja noapte cand am intrat; oamenii se pregateau de inchidere si zgomotele facusera loc unei linisti pe care aici o percepeai ca fiind normala, de-a casei. Are de-a face, cred, cu relaxarea pe care simti in intreg restaurantul si la care contribuie felul de al fi al Madalinei si al lui Jambo, un ciobanesc German sturlubatic care nu se sfieste sa te alerge in jurul mesei daca te pui la mintea lui (si stiu asta pentru ca l-am/ m-a alergat cu tipetele, rasetele si latraturile de rigoare).  Jambo cel cu blana de matase vine doar seara la restaurant si are o zona desemnata unde sta cuminte (cand nu il zgandare adulti care uita ca nu-s copii si nu se face).

Langa bucatarie este un corp de biblioteca – nu este limitata la carti de gastronomie si un ospatar m-a informat trist ca au fost mai multe dar in timp au migrat pe ascuns spre biblioteci private. Prin urmare Madalina si-a luat acasa cartile valoroase, asa cum si eu la Biscuit am mutat candva biblioteca de carti profesionale de retete din zona publica in spatele tejghelei. 

Piperul Timut are o boaba mica zbarcita ca orice alt piper si vine din Nepal, fiind inrudit si cu cel de Sechuan; are aroma si astringenta unei coji de grapefruit si face minuni piscacioase pe limba. Madalina mi-a aratat cartile si caietele de lucru; mi-a explicat ca isi bazeaza asocierile din retete pe studii care deriva din chimie; paginile xeroxate includeau structuri si formule chimice si multe adnotari pe margine. A vorbit despre ele la fel de relaxat ca atunci cand mi-a descris meniul lui Jambo (pe care acum il gateste si pentru alti caini ai caror proprietari il comanda to go). Doar cand a povestit despre lovitura data industriei de catre pandemie s-a intunecat putin; si cand si-a amintit de unul din furnizori care a crescut  sustinut de restaurant si, pe baza acestei dezvoltari, a decis de azi pe maine sa nu ii mai aprovizioneze. S-a luminat insa cand i-am spus ca are ospatari faini, in special o doamna care a reusit sa ne faca sa ne simtim ingrijiti evitand atat stanjenitoare grija materna cat si formalismul excesiv (aceeasi doamna ne-a primit si la cafea a doua zi si stia exact ce fel de apa bea fiecare dintrei cei sapte comeseni). Madalina este foarte mandra si recunoscatoare ca are o echipa buna, din oameni din zona, unii fara experienta in domeniu. 

La intoarcere, in drum spre masa ma opresc la panoul de la intrare pe care sunt prinse retete scrise de mana pe foi  rupte din vechi caiete de retete. Revin la masa cu pasi mici; inteleg acum de unde vin aceste retete. Jambo ma cauta de minge.

Sorb ganditoare din pahar; bautura se cheama Garden power si are castravete, mazare, leustean, sirop de zahar si suc de lamaie. Este absolut delicioasa si ma amuza colectarea mazarii cu paiul, amintindu-mi de acele masinarii in care bagi o fisa ca sa incerci sa prinzi o jucarie manevrand un brat metalic. 

Madalina are codite impletite, silueta adolescentina, zambet luminos si indaratnicia de a pune in farfurie ingrediente locale, de sezon imperecheate dupa o studiata logica ascunsa pe care este bucuroasa sa o povesteasca oricui intreaba. Si face aceasta intr-un oras mic cu o scena culinara ce nici cu greu nu poate fi caracterizata drept flamboianta. De aceea cu atat mai mult ma uimeste faptul ca pana acum, dintre cele doua restaurante romanesti care imi amintesc de Londra unul e Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe. 

De ce sa faci un ocol?

Cum ziceau cei din Ghidul Michelin? Ca unele bucatarii merita un ocol sau un drum special la ele? Szikra este o destinatie pentru care merita sa mergeti la Sf Gheorghe. 

  • Creativitate 100% 100%
  • Savoare 100% 100%
  • Atmosfera 95% 95%

Alte recenzii

Light lunch la L'Atelier

Chef Bogdan Alexandrescu la butoane

Rammstein la Nimmes

Cum suna Rammstein intr-un amfiteatru roman?

Eating out etiquette

Cum afecteaza rezervarea viata unui restaurant?

Calatorie: cinci zile turist in Romania

Calatorie: cinci zile turist in Romania

by | Aug 12, 2020 | Calatorii

Am vrut sa plecam putin din oras si marti-sambata a fost perioada agreata de tot grupul. In continuare relatez pe scurt si sec, din lipsa de timp, ceea ce a fost cu siguranta una din vacantele noastre memorabile. O parte din locuri le stiam dinainte si a fost placut sa le revedem, dar altele ne-au scos din familiar si ne-au aratat o alta tara, cu alti oameni, obiceiuri si istorii.

Ziua 1 – 293 km in cca 4h 30′ (4 august)

Ce ne-am propus de acasa: 

Bucuresti – Curtea de Arges [manastire & necropola regala] – Baile Govora [tur din masina] – Cula Duca si complex muzeal IG Duca – Horezu [ceramica Pietraru] – Polovragi [pestera] – Ranca

  • pranz – incercam Conacul lui Maldar
  • early dinner la Stana Stefanu pe Transalpina, e deschisa pana la ora 20:00
  • cazare Cabana Parang

Ce am facut la fata locului: 

am plecat din Bucuresti la 7:30 ca sa ne grupam pe la 8:00 la Starbucks Drive-through Militari (cinnamon rolls teribil de rele, caramel latte foarte dulce). Am ajuns la Ranca dupa 18:30. 

Manastirea Curtea de Arges este minunata, eleganta, maiestuoasa si stie sa isi primeasca vizitatorii civilizat. Este de departe unul din cele mai frumoase monumente si cred nu ne laudam suficient cu ea in lume. 

 

Necropola nu ne-a impresionat insa, cumva locurile de veci parand a fi in cale, in drum spre altceva mai important, parca abandonate temporar in hol. In plus, pentru vizitatorii straini si nu numai nu ar strica ceva mai multe informatii decat Mihai, Elena, Ana, imho. 

Baile Govora m-au ispitit ca niste iele, facandu-ne sa urcam adanc la deal si rasplatindu-ne cu un centru de oras mic si nehotarat intre nou si vechi, intre vila muzeu si Anabella mercuriala. Am iesit din statiune fara sa intelegem nimic decat ca sunt in zona trei hoteluri frumos renovate recent. Ne-a deschis insa calea spre Biserica dintr-un lemn, aflata la cativa kilometri departare. Am descoperit acolo o manastire de maici unde mirosea placut a masa de pranz, o curte si cladiri curate si ingrijite, cu liniste si flori multe si susur de fantana arteziana. Legenda spune ca biserica dintr-un lemn a fost construita de un calugar/ taran care a visat/ gasit o icoana a Maicii Domnului intr-un stejar. Icoana este extrem de inalta si lata, expusa in biserica mare. In jur, stejari seculari pe care nu ii pot curinde in brate trei-patru oameni. Si liniste, doar cocosi sumetindu-se din cand in cand, coborandu-si glasul peste padure si micul cimitir vechi ce inconjoara bisericuta. 

Conacul lui Maldar era fully booked pentru pranz asa ca am mancat bine la Doi cocosi, restaurant rustic la iesirea din Horezu, recomandat de domnul Pietraru, artist in ceramica de la care am luat o oala smaltuita cu capac pentru cuptor si doua farfurii care nu par a fi de Horezu dar cica sunt mai de Horezu ca altele, caci motivul cercului vietii si al sarpelui care isi inghite coada sunt originle si mai vechi in zona decat cele familiare noua, folosite de olari de abia 100-150 ani. De mancat am mancat carnati si carne la garnita cu oua tavalite, preparat mentionat in meniu ca produs traditional atestat (treaba care m-a bucurat tare, amintindu-mi de obida cu care citeam meniurile tavernelor grecesti care aveau o sectiune speciala pentru mancarea locala). Mi s-a spus ca si sarmalele, rata pe varza si ciorba de fasole cu afumatura au fost bune. 

Cula Duca si Greceanu precum si muzeul IG Duca au fost alte surprize placute. Mare parte dintre noi nu mai vazuse o cula (locuinta fortificata specifica Olteniei, unde supravietuiesc in diverse stari 27 de cule). Casele sunt foarte bine intretinute, mobilate cu obiecte originale si au inca celebrele sobe cu olane, precursoare ale caloriferelor. In cula Greceanu se pot vedea atat turnul in care a fost inchisa sotia boierului ce a pacatuit cu un rob tigan in filmul Aferim cat si costume folosite la filmari. Doamna muzeograf este o prezenta foarte placuta care ofera informatii interesante cu pasiune. 

 

 

La Horezu nu am stat mult; strada principala arata ca un talcioc al suvenirurilor din ceramica, toate la fel si cum aveam sa aflu, multe made in China sau Bulgaria. Magazinul la care am oprit, singurul, avea vase verzi de Horezu ‘made in Bulgaria’ expuse cu mesajul ‘asa nu’ tocmai pentru a atrage atentia asupra falsurilor. 

De la Horezu am luat-o spre Polovragi, unde am vizitat pestera, posibil un ;pol al vracilor atrasi de plovraga, iarba magica de pe munte; alte teorii spun ca pestera face legatura cu Sarmisegetuza sau ca ar exista un portal catre alta dimensiune. Noi am strabatut-o pe traseul turistic admirand stalactitele, stalacmitele si pe doamna cu coasa puctat de calugarul Pahomie cu fum cand prin secolele trecute.Temperatura constanta de 9 grade Celsius a fost un bonus fata de arsita de afara.  

 

 

Stana am lasat-o pe a doua zi caci am fi ajuns cu doar 20 minute iniante de inchidere (plus ca nu ne era foame inca dupa masa ‘lejera’ de la pranz). 

Cabana a fost curata si, chiar daca in imediata apropiere era santier, dimineata aerul era curat si rece. Nu au lift, dar fac pastrav bun si cartofi prajiti cu usturoi to die for. 

Ziua 2 – 272 km in cca 5h 14′ (5 august)

Ce ne-am propus de acasa:

Ranca- Transalpina [lacul Oasa] – Sebes; optional vizita la casa memoriala Lucian Blaga din Lancram  – Sarmisegetusa Regia vizita sit arheologic – optional si daca e e timp: castelul medieval Alvinc/ Martinuzzi din Vintu de Jos – Teleac 

  • pranz – Mama Luta, o pensiunea taraneasca celebra pentru placinte
  • cazare Alba – Theodora Golf Club

Ce am facut la fata locului:

Am inceput Transalpina cu o oprire la Stana Stefanu pentru un bulz pe gratar la 9 dimineata; tocanul de oaie nu a intrat, l-am lasat pe altadata dar am hranit magarii din zona cu biscuiti adusi special de acasa in acest scop. 

 

 

In drum spre Sarmisegetuza am oprit la Costesti, cetate dacica de aparare din care au ramas cateva ziduri sin piatra, respectiv calcar. In apropiere e si cetatea Blidaru insa aceea este accesibila doar per pedes, ceea ce era putin cam mult pentru grupul nostru. 

Cetatea Costesti

 

Zona este plina de food trucks care vand placinte dacice si clatitele lui Zamolxis/ Zalmoxe. O mentiune cu privire la ortografie -s si z sunt intersanjabile asa ca denumirile apar atat ca Sarmizegetusa cat si ca Sarmisegetuza. O nehotarare dacica. 

Situl arheologic este impresionant chiar daca nu ofera informatii certe si mai degraba teorii cu privire la functiile si infatisarea incintelor dacice. Mirosea bine a padure si ciuperci. 

 

 

 

 

Am ajuns la Mama Luta si am mancat placinte delicioase cu varza, cartof si branza cu marar, pe langa tocanite generoase de hribi cu smantana si papanasi dolofani. racoare si aici, cu rate pe un mic Iaz si pisici batrane si blande. 

 

 

Cazarea la Theodora Golf Club a insemnat piscina pentru copii si vin bun pe terasa pentru adulti, cu un cer incredibil deasupra si un teren de gold minunt in spate.

 

 

Nu am ajuns la Lancram si nici la ruina castelului Alvinc Martinuzzi, dar am trecut pe langa elegantul domeniu Martinuzzi. O zi faina si plina.

 

 

Ziua 3 – 223 km in cca 3h 13′ (6 august)

Ce ne-am propus de acasa:

Alba Iulia [vizita cetate si catedrale] – Sancrai [vizita castel] – Turda [salina] – optional cetatea taraneasca fortificata Calnic – Sibiu

  • pranz: putem incerca Hunter Castle Turda
  • cina la Syndicat Gourmet, Sibiu Kombinat Sibiu 
  • cazare Sibiu – Goldsmith

Ce am facut la fata locului:

Am vizitat cetatea si ne-am minunat de cat de fain e refacuta precum si de atmosfera civilizata. In catedrala Sfantului Mihail am avut emotia de a regasi mormantul cu efigie a lui Ioan de Hunedoara, cunoscut in zona ca Ioan Hunyadi si Ioana Zapolia, cu primul re-intalnindu-ma si imprietenindu-ma anul acesta prin romanul Ultima cruciada a Simonei Antonescu. 

 

 

 

La Salina ne-am dat cu barca si am urcat/ coborat scari, respirand aerul rece si greu prin masca, lucru care s-a dovedit a nu fi dificil. 

 

 

Am renuntat la Calnic si am mers la Sibiu, unde hotelul a fost o pensiune ok, dar despre care am crezut ca e hotel pe booking, intr-o casa veche pe o strada ingusta cu acoperisuri de pe care priveau lenes ochisori. 

 

Din pacate cina nu a putut fi la Syndicat, care deschide terasa abia saptamana aceasta, dar am ajuns la Kombinat la recomandarea lui Bebe si bun tare a fost. 

 

 

Ziua 4 – 266 km in cca 4h 18′ (7 august)

Ce ne-am propus de acasa:

Sibiu [vizita oras] – optional Cetatea de Balta [castel Bethlen Haller] – Sf Gheorghe

  • pranz Pasaj Sibiu
  • cina la Szikra, Sf Gheorghe
  • cazare Sf Gheorghe – Ferdinand Panzio

Ce am facut la fata locului:

Unii au baut cafea buna si prajituri faine la Flow, eu am mers la muzeul Bruckental, m-am umplut cu frumos, nou, strain si provocator, am mangaiat doua pisici imense si am alergat degeaba la o patiserie care s-a dovedit a fi inchisa. 

Am sarit pranzul si castelul Bethlen care e scos din circuitul public, ca si Sancrai si unde nu am reusit programa vizite private si am plecat spre Fagaras unde am vizita cetatea – extrem de bine intretinuta si interesanta pentru public (include si o mica expozitie temporara de vase de bucatarie).

 

Am oprit si la Carta, la singura abatie cisterciana de la noi. Ne place mult acest loc si oprim de fiecare data cand ajungem in zona. Acum erau berze pe ruine si o mica terasa binevenita in interior. Soldatii germani aveau si acum flori vesele pe mormant, ca intotdeauna.

 

 

Seara a sfarsit la Sf Gheorghe unde Ferdinand Panzio s-a dovedit a fi un hotelas de mana a saptea, supravietuitor al socialismului insa curat si cu ospatari amabili care se adresat barbatilor cu apelativul din alt veac ‘domnul meu’. Apoi am avut o experienta minunata si incredibila la restaurantului Madalinei Santa si al lui Jumbo, catelandrul cu blana de matase, despre care voi scrie separat, pe indelete.

 

 

Ziua 5 – 197 km in cca  2h 59′ (8 august)

Ce ne-am propus de acasa: 

Sf Gheorghe – Brasov – Bucuresti 

  • pranz la Bistro de l’arte

Ce am facut la fata locului:

Exact ce ne-am propus, adica am mers sa mancam ceva bun intai la Szikra care de la 10:00 are cafea si prajituri (super somloi):

 

Apoi am cersit lastari de plante aromate Madalinei, am primit recomandari de paine buna in Ozun, am facut ocol prin Ozun sa luam paine, am mancat enorm si tare bun la Bistro, am cautat (degeaba) noul magazin Ograda, am luat carti de la Humanitas, am dat binete pe-nauntru Bisericii Negre si am stat in trafic pe drum spre casa ca orice om care merge/ vine de la munte. 

 

 

Concluzia?

Obositor? Mai mult pentru sofer. Fain? Mai mult decat. Necunoscut, nou? In multe din destinatii. Mandri ca avem asa tara? Peste poate. 

 

PS: soselele au fost ok, traificul rezonabil cu unele mici exceptii.