by Adriana | Sep 14, 2015 | Calatorii
Sevilla pe fuga
de Adriana Sohodoleanu
Trei zile nu iti ajung pentru a intelege o regiune, dar trei zile folosite inteligent iti pot spune suficient ca sa vrei sa revii spre aprofundare. Aceasta a fost logica din spatele scurtei calatorii in sudul Spaniei, destinatia perfecta pentru un weekend cu soare, mancare fantastica, vin bun si arhitectura magnifica.
Situatia in Spania anului 1564 era cel putin instabila; revolta maurilor contra regelui Filip al II-lea nu adusese decat victorii temporare; sangele umplea bisericile si strazile deopotriva, iar oamenilor li se cerea sa isi schimbe religia la fiecare cateva zile. Comunitati intregi musulmane erau catolicizate de joi pana miercuri si-si razbunau apostazia vinerea. Si invers, cand norocul in lupta le suradea credinciosilor catolici.*
Desi puternicul califat al Cordobei isi incetase existenta cu aproape sapte zeci de ani inainte, viata era in continuare marcata de comunitatea araba, fapt ce a continuat pana astazi, chiar daca intr-o forma atenuata.
Astazi, influenta ei se simte in sirurile de portocali ce strajuiesc strazile, in arhitectura cladirilor, curtile racoroase ale palatelor si ochii umbriti de gene dese si negre ale spaniolilor.
Orasele Andaluciei miros a floare de portocal, iar palatele mudejar (stil arhitectural cu influente maure) zambesc in soare. Peste tot strazile sunt strajuite de portocali, iar piatetele au pavajul brazdat geometric de mici canale prin care curge apa – inca o mostenire araba, caci pe langa functia estetica, gradinile, fantanile si piscinele au avut mereu si un rol de reglare a temperaturii, racorind aerul celui mai calduros oras spaniol.
In Sevilla poezia pluteste pe fiecare adiere de vant, dar este nevoie de putina istorie pentru a intelege aceasta regiune caci in Andalucia orasele au un puternic aer oriental care in lipsa unui set minim de informatii provoaca confuzie si care, interpretat in cheia corecta, se arata extrem de generos in povesti.
Unitate politico-administrativa autonoma, Andalucia este situata in sudul peninsulei iberice, fiind singura regiune spaniola care are deschidere atat la Mediterana cat si la Atlantic. Numele evoca perioada maura, Al-Andaluz fiind denumirea araba, derivata la randul ei din Vandaluzia, teritoriul vandalilor (neam scandinav impins de huni spre vest, stabilit ca regat in Peninsula Iberica si ramasi in istorie ca simbol al distrugerii barbare, urmare a pradarii Romei in 455, cf Wikipedia).
Regiunea este rezultatul unui mix de influente mai bogat de atat, insa. Au mai trecut pe acolo fenicienii, grecii, romanii, vandalii, vizigotii si bizantinii, apoi maurii si evreii sefarzi. Ultimele doua semintii au decis sa si ramana. Primii au facut-o in 711 prin cucericea Hispaniei de catre generalul umayyad Tarik ibn Zyad, cel care a dat si numele stramtorii Gibraltar (din araba Jib-al-Tarik, muntele lui Tarik).
Arabii au intemeiat califatul Cordobei si au influentat puternic cultura regiunii, ramanand pana in 1492 cand a cazut si Granada, ultimul teritoriu aflat sub dominatie maura. Perioada de peste 750 ani dintre cucerire si recuperarea de catre spanioli este cunoscuta drept Reconquista.
Anul 1492 a insemnat si expulzarea evreilor, sositi in Spania pe la inceputul mileniului doi. Decretul din Alhambra semnat de Isabella de Castilia si Ferdinand de Aragon cu privire la expulzare a fost revocat oficial in 1968 de catre al doilea Consiliu de la Vatican iar din 2014 descendentii celor expulzati pot obtine cetatenie spaniola fara a indeplini alte conditii.
Centrul vechi al Sevillei reflecta aceasta mostenire multi-etnica si unul din primele locuri care ofera lectii de istorie, arhitectura si cultura este Reales Alcazares de Sevilla, palatul regal al orasului.
Palatul a fost initial fort maur si este unul din cele mai bune exemple de arhitectura mudejar (stil caracterizat de influente maure, caracteristic zonei in secolele XII-XVI). Are o retea de piscine nu prea adanci populate de pesti rosii, asezate terasat in cascada, numeroase livezi de lamai si alei strajuite de portocali cu fructe in parg, iar constructiile sunt impresionante nu prin marime ci prin bogatia detaliului decorativ, cu pereti plini cu placi de azulejos – faianta pictata manual cu superbe modele geometrice arabe.
S-a scris istorie in acest palat, atat din cea reala cat si fictiva: disputele legate de comertul cu nou descoperita America au fost rezolvate in sala numita Casa del contratacion, iar legenda spune ca Lo patio de las doncelles, curtea interioara folosita de Ridley Scott ca si curte a regelui Ierusalimului in productia ‘Regatul cerului’, isi datoreaza numele celor 100 de virgine cerute ca impozit de catre califi.
Lawrence al Arabiei a fost filmat partial aici, iar sezonul cinci din “Urzeala tronurilor” a folosit palatul ca resedinta a familiei regale din Dorne (locul de bastina a carismaticului printul Oberyn Nymeros Martell, va amintiti?). Arhitectura palatului a suferit modificari in spirit renascentist, baroc si in secolul XIX, regii spanioli aducandu-si pe rand aportul in ceea ce ii priveste functionalitatea si infatisarea.
Un alt punct de interes este catedrala. La finalizarea ei in secolul XVI catedrala din Sevilla a detronat Hagia Sophia drept cea mai mare catedrala din lume. Este si locul care adaposteste ramasitele lui Columb (onoare disputata cu Hispaniola, capitala Republicii Dominicane unde povestea spune ca fiul Diego a adapostit sicriul furat din Spania nerecunoscatoare).
Nava centrala are 42 metri, iar in interior, arhitectii, pentru plata carora clerul a renuntat un timp la jumatate din salariu, au folosit coloane ale unei moschei pre-existente precum si minaretul, o practica des intalnita in Spania Reconquistei si numai. Turnul catedralei, cunoscut ca La Giralda, are 105 metri si este unul din simbolurile orasului.
Arhivele Generale ale Indiilor sunt situate chiar in laterala catedralei; sunt adapostite acolo o cerere de angajare a lui Miguel de Cervantes, jurnalul lui Cristofor Columb dar si bula papala Inter caetera prin care Alexandru al VI-lea impartea lumea intre Spania si Portugalia.
Atat palatul regal cat si catedrala si arhivele sunt monumente Unesco, aceasta daca mai era nevoie de un argument in plus in ceea ce le priveste.
O informatie pe care o regasesti frecvent in textele de prezentare a orasului Sevilla este aceea ca orasul, parte din provincia romana Baetica, a dat Romei pe imparatii Hadrian si Traian. Alta mentioneaza cele patru opere muzicale localizate in oras: Nunta lui Figaro si Don Giovanni de Mozart, Barbierul din Seville de Giaccomo Puccini si Carmen de Bizet. Pentru cel ce are doar doua-trei zile pentru a-l cunoaste, orasul se concentreaza in atractiile turistice mentionate si cateva restaurante de tapas si nu numai.
O experienta aproape perfecta atat gastronomica cat si oenologica se petrece la Az Zait, unde coada de vitel in sandvis de vafa ofera un moment memorabil, iar ospatarul este si un somelier desavarsit. Enslava este un alt loc cu mancare buna dar fara rezervare ajungi sa stai pe trotuar cu un cocktail in mana si ochii pe lista de asteptare de pe perete. Nu-i rau nici asa, insa.
Si daca este ceva de luat acasa din Sevilla portocalilor in floare acel lucru trebuie sa fie vino naranja/ vinul de portocale, obtinut prin macerarea cojii de portocala in vin dulce alb si maturat prin metoda solera, cunoscuta celor pasionati de vinul de Jerez si care presupune maturarea prin amestecarea fractionata a unor vinuri de varste diferite.
*Pentru cei interesati de Reconquista o abordare beletristica captivanta ofera Ildefonso Falcones in ‘Cathedral of the sea’ si ‘The hand of Fatima’
by Adriana | Jun 15, 2015 | Calatorii, Restaurante
Iunie 2015
Vacanta inseamna deconectare de la ceea ce faci zi de zi for a living, nu si atunci cand ocupatia ta este mancarea, caz in care esti cam tot timpul in priza, chiar si pe avion sau pe strada.
Si e greu. Dar nicaieri nu e mai greu ca in New York. Mm, nici macar in Franta sau Italia, credeti-ma, pe acestea le-am batut mai des with eat-my-way-around-map in mana (obisnuiesc sa imi fac harti si trasee cu locuri/ lucruri de testat; in SUA am plecat de acasa cu 25 de puncte de interes in Manhattanului si cateva rezervari prin Open Table). Greu!
Vacanta de la mancare si mai ales de la desert mi-am luat de trei ori pana acum. In Republica Dominicana (desi asta nedreptateste homarii fresh-out-of-the-water facuti de Happy Harry pe grill), in Cabo Verde ( cu exceptia branzei de capra de pe insula Sfantului Anton – tare, aspra, matura, servita cu dulceata de papaya) si recent in Maldive (sorry, nicio exceptie aici).
In SUA mancarea a atarnat greu de la inceput.
Am inceput in Washington, cu rasfatul gastronomic homemade to Michelin-star perfection oferit cu multa caldura de catre o prietena coreeana de origine.
- cea mai pufoasa frittata cu ciuperci enoji si branza cremoasa.
- cina araba facuta in casa cu babaganoush, humus si muhamara delicios ca in Damascul linistit al anului 2008, meze racoritoare cu miel si lamaie si pannacotta de iaurt cu mure.
- aji amarillo cu creveti, facut de gazda pentru a compensa rezervarea ratata la China Chilcano, un fusion chinezo-peruvian unde nu am ajuns caci am cedat jet lag-ului (ca mai apoi sa imi rod unghiile vazand ce am ratat: chef Jose Andres de la China Chilcano a fost interlocutorul lui Anthony Bourdain in ‘No reservations’ si asa am vazut ce viziune si creativitate aduce in bucatarie)
Am continuat cu pranz la The Source a lui Wolfgang Puck, situat langa Newseum, un muzeu fascinant al stirilor si jurnalistilor, intr-o cladire moderna in care pe sase etaje se desfasoara o istorie vie si la zi a muncii in mass media.
In meniu: o super cremoasa caracatita, coada de taur lipicios de frageda, pachetele cu legume si sos de usturoi bland, carrot cake in 15 straturi si chocolate overdose sub forma unui mousse aparent banal.
M-am plimbat, am cumparat si degustat goodies de la divinul Dean & Deluca, un gourmet food emporium pe care tare mi l-as dori si la noi. Am stat la coada sa cumparam macarons de la Olivia.
Am recidivat intr-un restaurant chinezesc dintr-un strip mall de pe marginea soselei, in Virginia. Exista o explicatie! Acolo au cea mai buna rata Pekin, desigur, dar partea interesanta abia acum vine – rata asta a fost apreciata de cam toti presedintii americani , Psy Gangnam Style si altii, daca iti plimbi privirea pe fotografiile de pe pereti. Au o camera blindata special pentru vizite cu protocol de grad zero. Nu ai zice, cand te uiti de afara. Va aminteste de locul unde manca costite Frank Underwood in House of cards? Mda.
Cateva vorbe si despre rata – cum cea mancata la Simiju (THE place to have duck in Beijing) nu m-a dat pe spate, am acceptat cu retineri bine camuflate. Si mi-am pastrat retinerile si dupa.
Cate ceva despre rata – da, este cea roscovana pe care o vedeti atarnand de gatul lung prin toate China Towns din lume. Ea in sine nu e mare scofala. Ritualul este cel care ii da savoare, atat la propriu cat si la figurat. Rata vine intreaga, dar este transata maiestru de un bucatar pe un gheridon langa tine (ca filetarea pestelui) si pe platou iti ajunge ca solzi cu carne frageda si piele crocanta (plus uneori cu un strat mai gros sau mai subtire de grasime dar yak oricum).
De acolo o iei cu betisoarele si o plasezi bland in mica clatita de orez culcusita un palma stanga; mai pui bete de castravete, sos de prune, ceapa verde franjuri si zahar (double yak, ca parca sosul nu e dulce si el); impaturesti cu ajutorul betisoarelor caci o doamna eleganta nu isi mozoleste degetelele si tot cu betisoarele o aduci spre gura. Pentru un boost de prospetime in loc de clatita de orez se poate impaturi in foi de salata. E ok, dar ok-ul vine de la ce pui pe langa si mai ales de la sosul de prune.
Cu totul altfel stau lucrurile cu rata de la Momofuku Ssam din New York, unde chef David Chang si-a invatat echipa sa aromatizeze rata cu anason, poate un pic de scortisoara? si God knows what else de mananci si plangi din ssam-ul lui cu rata. (Ssam este un wrap coreean). Parere personala, no offense to the Chinese people and their duck eating habits.
Harta Washingtonului a insemnat, pe langa Library of Congres, the House, etc si o degustare de cupcakes. Romanticul si so country-side Georgetown pofteste la mici prajiturele motate atat de tare incat la pranz se fac cozi in afara cofetariilor. Am degustat de la:
1. Georgetown Cupcakes (doua surori, cea mai aclamata din oras, cu magazin si in New Yok mai nou; hm, o traiectorie profesionala de emulat avand in vedere ca Biscuitul a bifat prima parte, cea a legaturii de familie intre asociati J);
2. Sprinkles, magazin mic si roz-laptos ce vinde si mini cupcakes pt catei (choco-free, desigur)
3. Baked & Wired cu un espresso corner uber cool si cupcakes imense puse sub clopote de sticla.
Invingator la puncte a iesit Sprinkles, pentru ca trebuia sa alegem pe cel mai bun dintre cei trei. Subliniez – titlul a fost un superlativ relativ, gatuit, acordat cu retineri majore, caci nimic nu a fost foarte bun.
Lectie de gramatica – degustarea cupcake-urilor este un caz perfect de explicare a gradelor de comparatie in limba romana (desi umanist cu studii de filologie recunosc ca in scoala generala nu mi-a fost usor sa pricep de ce ‘foarte’ il bate pe ‘cel mai’).
Asadar, Georgetown a fost bun, Baked & Wired a fost mai bun, iar Sprinkles a fost cel mai bun. Niciunul nu a fost insa foarte bun. Blat pufos cu crema de unt impotmolit in zahar pudra. Ce asteptari sa ai?
Studiez cupcake-urile de circa un an, la modul practic si teoretic prin degustare, fabricare si informare. La Biscuit coacem frecvent cupcakes cu zecile si sutele. Incercam sa le adaptam gustului local, adica sa inlocuim buttercream cu ceva light, aromat si nu prea dulce. Provocarea este faptul ca acest frosting trebuie sa stea teapan pe prajiturica/ sa isi pastreze forma si acum vine challenge-ul: care este acea crema moale, delicioasa, pe blat pufos si care sa reziste bine, health-wise adica, la temperatura camerei? Caci daca le bagi la frigider, blatul devine fainos, mai tare, isi pierde delicatetea. Iar crema se intareste si nimeni nu vrea sa manance o prajitura care-ti pastreaza amprenta muscaturii.
Anul trecut am studiat cupcakes londoneze – Primrose, Magnolia Bakey, Selfridges. Dulci. Untoase. Liniare. Nici in SUA lucrurile nu au stat mai bine caci de cele mai multe ori descrierea e mai apetisanta ca prajitura – lavender & Early Grey in imagine; suna bine nu?
Mda. Earl Grey inseamna bergamota, un ingredient iubit la Biscuit, la fel ca lavanda; nu le-am pus niciodata impreuna, caci le consideram in competitie una cu cealalta. Cum Georgetown le combina, era clar ca trebuia sa gust. Si am gustat. Un cupcake lila, logic. Si foarte dulce, desigur. Ok, si pufos, daca trebuie neaparat sa ii gasesc o calitate. Unde e aroma, oricare ar fi ea? (e o intrebare pe care as indrazni sa spun ca o consider leitmotivul degustarilor mele americane)
Lucrurile nu se termina insa aici. Ajunsa acasa, la laboratorul Biscuit, voi pune de-o incercare curand.
Nu m-am lasat si am incercat si cupcake-ul de New York, specie bine reprezentata in vitrine. Hummingbird cupcake si chocolate buttercream cupcake. Moist (scuzati, dar umed nu spune acelasi lucru), cu bucati de ananas si crema de branza (care? unde?) doldora de zahar pudra; chec pufos de cacao cu frosting mult prea dulce de ciocolata cu unt.
Citeam candva ca britanicii prefera dulciurile foarte dulci; e o trasatura pe care fie au trimis-o si in America pe Mayflower, fie au imprumutat-o ulterior de peste balta.
(La Biscuit frosting-ul cupcake-urilor este inca work in progress; avem versiuni mai mult decat ok pe baza de ciocolata, merengue, cream cheese si unt lejer dar inca mai cautam.)
O alta curiozitate personala – torturile americane. Retetele de one/ multi-layer cake presupun blaturi groase si eternul butterecream intre ele, plus un strat gros pe deaasupra. Siropul, atat de indragit in Romania, este folosit cu zgarcenie, in putine retete. Umiditatea vine rar, direct din blatul cu unt sau ulei – vezi carrot cake, hummingbird, German. Nu suna apetisant pentru cei dedati la cofetaria franceza (nu suna bine de altfel nici pentru aceia dintre noi care prefera clasicul de cofetarie-comunista-ce-nu-moare-niciodata, adica paine insiropata si crema de margarina/ budinca de la plic)
Trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva timp sa ma incumet sa incerc un astfel de tort; gandul unei creme de unt (caci, sa ne intelegem, buttercream-ul american este 30% unt si 60% zahar, plus aroma, fata de cel frantuzesc sau italian care includ, slava Domnului, ou) ma infioara; but you got to take one for the team, right?
Dupa ce am amanat cat am putut momentul, duminica ora 12:45, dupa o plimbare in Central Park si cu 30 minute inainte de plecarea spre aeroport, m-am prezentat la The Plaza Food Hall si am mancat o prajitura de la Lady M. European-style; ca sa imi fac curaj. Aceasta dupa o tartina cu ricotta cu plum cherry si confit de lamaie de la Tartinery (super-yum)
Am tras aer in piept si am ales un espresso cake de la Billy’s (si matching espresso marshmallows de la Three tarts). Am inghitit in sec cand am vazut ditamai felia (4 degete grosime, 10 cm inaltime, 7 dolari plus taxe) si am incercat sa ma fofilez. Lovely insa era pe post de suport moral (cateodata isi alege ataaat de gresit momentele) si m-a asezat la masa cu lingura in mana.
Nu arata rau (fata de Vanilla Bean, o alternare insipida de pandispan cu buttercream de vanilie, arghhhhh). Am luat o inghititura. Dulce, amorf, pastos de la siropul de kahlua cu care ziceau ca e insiropat blatul.
A doua inghititura – dulce, noroios, slightly chocolatey. Espresso a aparut cand am luat din frosting fara blat. Lovely – ? Eu – hidos.
Concluzia – nu veti vedea la Biscuit compozitii americane; poate doar interpretari si accentuari (intr-o tara in care un XL european este M american, ma mira faptul ca aromele sunt discrete, ca nu se toarna cu galeata, urmand logica if bigger is better, then stronger is better).
****
Un alt punct de maxim interes turistic pe harta mea in USA a fost Buddy Valastro, aka Cake Boss, cunoscut in Romania pentru torturile smechere pe care le face in emisiunile Cake Boss / The next great baker/ etc difuzate de Paprika TV si TLC.
Cu riscul de a parea invidioasa, afirm ca pe noi, la Biscuit, torturile lui ne lasa reci ca realizari culinare, dar ne atrag atentia ca proiecte de traforaj si mica inginerie.
In apararea noastra trebuie spus ca emisiunea pune accentul pe forma si functie, mai putin gust si aroma. Sunt putine mentiuni ale ingredientelor si mult spatiu de emisie alocat constructiei tortului, iar prin constructie ma refer la toate etapele dezvoltarii unei case: asigurarea unei fundatii solide, zidarie (blat, crema, mistrie, blat, crema, mistrie), ajustare (aici instrumental esteun ferastrau marisor), zugravire (tone de pasta de zahar lunar), partea electrica (torturile se misca caci iau forma de riding bull, masina de spalat care scoate bulbuci, etc) si mobilare (obiecte modelate manual din pasta de zahar, ca la ora de lucru cu plastilina la nivel de clasa pregatitoare).
Sursa acestei fotografii este Pinterest.
Produsul final este pus pe placi de lemn si transportat intr-un camion care pare imprumutat cu ziua (dupa aspectul interiorului in care tortul e ancorat fara nicio ambalare); ajunge intreg la destinatie unde isi da pe spate audienta atat ca aspect cat si ca gust. Acum uitati-va la fotografia de mai sus, nu-i asa ca ati vazut torturi mult mai frumos finisate in Romania? Stiu cateva manutze maiestre, dar ne sunt oarescum competitori si nu le-as spune
Emisiunea aceasta este cea care m-a facut sa gust un tort american. Nu puteam crede ca e bun la gust cand contine sponge & buttercream si multa mestereala (povestea gustarii unui astfel de tort e
aici). Am vrut sa stiu daca sunt invidioasa, rautacioasa, fitoasa si acuz pe nedrept un tip de prajitura. Nu, nu sunt.
La Carlo’s Bakery Shop, magazinul flagship din Hoboken, New Jersey, unde tata sau bunicul lui Buddy vindeau canoli inca din 1910 am mancat un ecler cu ciocolata (cel mai simplu-complicat desert, cofetarii stiu) si un canolo (mai multe despre desertul acesta in curand, dupa ce se aseaza impresiile din recenta vacanta in Sicilia). Prietenii mei au luat cookies.
Gustul a corespuns parerii facute despre torturile si deserturile din vitrina. Nimic special, nimic cu adevarat gustos; banal spre fad. Si asa am mai taiat unul de pe lista
New Jersey, New York, cronut & co
Dar inainte de New York a fost New Jersey, intr-un orasel mic cu proprietati scumpe am fost intr-un Wholefoods, magazin cu pretentii de marfa naturala, sanatoasa, locally sourced, (acum intelegeti de ce a fost necesara precizarea despre valoarea caselor). Fain si foarte fain, desi partea cu sanatatea trebuie luata cu un graunte de sare. Vindeau marshmallows si bomboane colorate alaturi de fructe si legume (gata taiate felii, juliene sau cubulete), carne, peste si preparate gata gatite sau gata de gatit, vitamine si suplimente alimentare si produse de brutarie coapte on-the-premises.
Foarte atractiva selectia de mancare gatita care numara preparate in stil american (chowder, coaste), indian, chinezesc, asiatic, vegetarian, fara gluten, etc. De toate pentru toti, mult si colorat, stralucitor si usor coplesitor pentru un european.
Am luat scones si cativa cookies, decente – pst, stiati ca Statele Unite sunt una din cele cateva locuri (despre care stiu eu) unde cookies sunt apreciati si considerati un desert in sine. Sicilia, pe care am vizitat-o imediat dupa, e un altul. Sau poate asa mi se pare mie.
In New York am gasit cupcakes cu cookies cam peste tot, chiar si in meniuri de restaurant. Nicaieri nu sunt insa aclamati ca la Milk Bar, un spinn-off al lui David Chang/ Momofuku in colaborare cu cea care ii scria la inceputuri proiectul de HACCP, Christina Tossi.
Ca om care i-a studiat si pus in practica prima carte ‘Milk Bar’ ma asteptam si nu ma asteptam sa fiu data pe spate. Torturile sunt naked, cremele sunt basic, compozitiile sunt foarte americane si putin fast-foodiste. Nu intervin abilitati de decorare, tehnici complexe sau asocieri de gust spectaculoase. Cineva imi spunea ca trebuie sa ii interpretez munca ca pe o viziune ironica la adresa societatii de consum americane. Asta suna putin cam cum ai descifra amintirile lui Ion Creanga in cheie cosmogonica vedica.
Source: http://www.shopmilkbar.com/reservation/shop/birthday-cake/
In exemplul din imagine tortul e compus din ‘rainbow cake crumble, sprinkles, vanilla frosting’ – am incheiat citatul si argumentul.
Asadar am purces la rontairea unui crack pie (trade mark), a unui corn cookie, blueberry & lemon cookie/ cereal cookie si ceva-ce-promitea-multa-ciocolata cookie.
rontaire e un cuvant adecvat – eram putin satula de atat dulce, produsele nu ma inspirau si era prea multe. Truth be told am amanat degustarea pentru mic dejun, cand am insirat pe pat comorile dibuite in ziua precedenta.
A fost un smorgasbord, un festin decadent, un diabet-in-devenire, o intalnire a ceea ce are mai bun New Yorkul in materie de desert: The Bouchon Bakery, Dominque Ansel, Milk Bar, Francois Payard si cine mai tine minte cati altii of equal royal blood.
Cine viseaza un mic dejun din deserturi, sa se trezeasca din cosmar. Cookies de la Milk Bar au fost relativ uscati si crumbly, fara prea multa aroma. Cerealele pentru Cereal Milk, un fel de granola ce da extra-gust laptelui, le-am lasat pentru mai tarziu (care tarziu nu a venit nici acum, bine ca au termen mare de valabilitate). Tarta lui Pere Payard a fost decenta si racoritoare. Cookie-ul sandvis cu unt de arahide de la Bouchon Bakery a fost chiar fain, cam prea mare/satios si m-am bucurat sa vad ca si
cel pe care l-am facut noi, dupa cartea lor, era intocmai. Thomas Keller rules! Are 7 stele Michelin adunate cu The French Laundry (3), Per se (3) si Bouchon (1) si cel mai fin ecler cu cocos ever.
Sursa: wikipedia Ceea ce a lipsit a fost celebrul hibrid ce a naste inca monstri, cronut de la Ansel (trade mark, coissant + gogoasa).
La Bakery am ajuns dupa amiaza, am dat pe gat un delicios pahar de biscuit cu lapte si un mousse cu muguri de pin si sangria si m-am bosumflat cand am auzit ca pentru cronut trebuie sa vin la 7 dimineata, sa stau la coada caci nu se serveste decat dimineata. Marketing, nu gluma! Cum din Midtown pana in Soho sunt cateva statii bune de metro, iar eu ma obisnuisem deja cu noul fus orar, cronut a ramas nebifat. Eh, totdeauna las ceva pentru data viitoare.
Inca ceva despre mania Frankenstein in patiserie – am vazut croffin si alte hibridari pana si in lanturi de cvasi-fast-food precum Au bon pain.
Au mai fost si altele, multe alte prajituri si locuri dar deja m-am lungit. Dupa doua saptamani de gustat, testat, incercat atatea preparate dulci si sarate, in restaurante sau cofetarii cu reviewuri si ratinguri excelente, concluzia tinde sa imi puna semne de intrebare cu privire la gustul popoarelor.
Exista un specific national, traditional sau de data recenta. Exista un gust cu care suntem obisnuiti, unul sau mai multe pe care suntem dispusi sa il incercam si chiar adoptam, dupa cum exista si gusturi tabu. Nu e cazul in New York. Acolo am gasit insa multe locuri sau produse destul de departe de asteptarile pe care au reusit sa le produca.
Cu ce m-am intors? Cu o pofta nebuna de a ma intoarce acolo pentru a incerca restul nazdravaniilor de care sunt pline review-urile.
![Maldive, 2015 – stranded on another pretty island]()
by Adriana | Jun 15, 2015 | Calatorii
Spre dimineata, cand soarele abia iesise somnoros din scutecele marii, am debarcat. Malul era inalt si plante inalte cu frunze putine si mari ascundeau privirii tot ce era in spate.
Atmosfera era calma, nici somnoroasa, nici apatica ci toropita, in ciuda zgomotelor de ici colo – frematat timid de apa, o pasare sau doua?; lilieci mari smolesc cerul cand si cand; apa calda, linistita si populata de micuti pesti colorati ce ti se-ncurca printre picioare. Cerul este simplu, linear, albastru infinit; cand apare un nor din el se scutura ploi calde, repezi si tacute ca o ploaie de aur prin care Zeus isi fecundeaza insula.
Plaja este alba, un cimitir fin de corali macinati de apa si soare sub picioare turiste. Relativ ingusta ea nu se opreste in fata arbustilor si-a copacilor ci isi continua desfasurarea pana hat spre mijlocul insulei, printre casute si palmieri in coada de paun.
Mai tarziu, dupa ce am batut insula cu piciorul in lung si-n lat, fapt ce iti lua cam 10 minute la pas domol, am vazut umbrele de stuf si mici casute pe plaja itindu-se printre copaci pitici si contorsionati.
Insula era locuita. Un om micut cu pielea ciocolatiu-negricioasa specific populatiilor insular-indiene ne-a servit cu o bautura facuta din struguri storsi. L-am numit Sambata caci a doua zi era duminica. L-am revazut ulterior in multe ipostaze si avataruri; mai mic, mai slab, mai gras-spre-normal, aducandu-ne fructe sau prosoape, maturand potecile. Parea sa ii faca placere sa fie in preajma noastra caci zambea mult, dezvelind dinti albi ce articulau binisor in engleza.
Ne-am grabit sa gasim adapost, desi noaptea venea acolo mai tarziu cu trei ore ca acasa. Conditiile erau multumitoare, culcusul moale, aveam racoare cand vroiam si apa calda la orice ora. Nu era buna de baut, dar Sambata avea grija sa ne lase nevazut apa imbuteliata langa pat. Tot Sambata se ocupa si de mancare, desi s-a aflat repede ca nu se prea pricepe si nici nu prea avea din ce caci nu crestea nimic pe insula. Acest lucru a intristat pe multi; era totusi o naufragiere benevola si costisitoare. Noroc cu tonul cu aripioara galbena, pescuit mai peste tot si delicios la gratar.
Nu prea era nimic de facut, dar acest lucru este relativ. Era cald si femeile s-au asezat pe plaja, la umbra palmierilor. Copiii au ramas pe langa adaposturi sa se balaceasca in golful cuminte cu pesti albi, apoi nu a trecut mult si au domesticit pisici de mare. Crabii au fost indaratnici, asa ca au sfarsit rau, inecati in sos de piper negru.
O parte din barbati au plecat pe mare sa pescuiasca. Au venit cu mana goala si tolba plina de povesti despre monstri din adancuri ce se lasa vazuti o clipa si lupta aprig pentru viata. Prin urmare, orgoliul masculin a plecat a doua zi capul si s-a multumit sa vada pestii la mica sau mare adancime prin ochi mari, de imprumut. Altii au mers pe apa cu vantul in spate, pe barci sau plute, cu zmeie sau placi.
Apa era albastru-alb-laptoasa si calma, fara valuri, ceea ce facea ca oamenii sa arate a cireada de hipopotami scufundati la adapost de soare.
Erau cam singurele lucruri de facut in afara de stat cu burta la soare si urmarit linia orizontului. Stateam cu ochii in soare asteptand barca salvatoare. Cineva a citit in stele ca va veni dupa prima zi a anului nou. Altcineva a imprastiat corali morti pe nisipul fierbinte si a prorocit ca salvarea ne va duce inapoi la loc cu frig si zapada murdara. Era un vis de care ne deziceam si agatam pe rand.
***
Astfel ar putea suna o descriere cvasi-atemporala a unui timp petrecut pe o insula in Maldive.
Izolarea unei insule mici poata da aceasta impresie de naufragiu a la Robinson Crusoe unui calator activ, avid de experiente.
Mica insula Furanafushi din atolul North Male, in Maldive (Oceanul Indian/Marea Arabiei) ofera plaja, somn, diving si scuba diving in recifuri cu viata subacvatica intensa si colorata, windsurf, pescuit si cam atat. Posibilitatile de explorare a spiritului uman in exprimarea lui arhitectural-culinar-culturala sunt nule pe insula, caci arhitectura hotelului este cea clasica pentru cinci stele de lant, incursiunile gastronomice se infunda in abordari etnice cumintite iar urmele materiale de cultura locala de la boutique se vand la preturi exorbitante pentru niste obiecte standard pentru oferta de suveniruri a hotelurilor din toata lumea.
Ca esti in Maldive o stii dupa repetarea cuvantului in literatura din camera, altfel insula cu tot ce este pe ea ar putea fi mutata pe oricare mare sau ocean al lumii fara confuzii geografic-identitare. In ciuda eforturilor, resorturile de lant hotelier de pe insule sunt toate la fel, neutre, speriate sa nu isi scufunde oaspetii intr-o experienta locala autentica. They play it safe. In definitiv destinatiile precum Maldive sunt, in primul rand, locul unde se duc sa ierneze posetele Vuitton.
Pe insula nu exista decat un hotel/ resort care consta in water bungallows pe o parte si island cottages si vile scunde pe cealalta, ascunse de-a lungul plajei printre copaci. Daca nu ar fi sezlonguri pe plaja, venind de pe mare in sud insula ar parea nelocuita. Sentimentul este de singuratate, de liniste si izolare.
Turisti sunt putini nu din dezinteres ci gratie numarului mic acceptat de hoteluri, aspect ce ajuta astfel la mentinerea senzatiei de exclusivitate si intimitate.
Pe Furanafushi nu sunt sosele sau drumuri pavate, nu exista masini ci doar cateva buggies (n.a. masinute de tipul celor folosite pe terenul de golf) se merge pe alei strajuite de arbusti si palmieri si toate drumul ce isi pleaca fruntea in fata banianului din centru, inalt de peste 20m, cu trunchiul facut din serpi de lemn incolaciti cuminte. Mergand seara pe poteci de pamant nisipos pe langa casute cu dusul in cabine de lut fara acoperis te simti cumva pe ulite de sat.
Activitatile la indemana tin de zona lecturii, a somnolentei sau a scufundarilor in bancuri de pesti si broaste testoase. La 17:30 are loc zilnic hranirea rechinilor, a pisicilor de mare si pestilor cu care te intalnesti in restul zilei prin apa. Rechinii sunt mici, de maxim 0,5-0,7 m, pestii sunt lungi si argintii, bondoci si colorati sau complet transparenti cu exceptia intestinului.
Serviciile sunt decente, dar departe de sofisticarea firesc asociata unei destinatii exotice. Lucratorii in turism sunt oameni cu educatie putina, professionalism limitat si serviabilitate limitata. Preturile in schimb sunt la nivelul reputatiei insulelor si direct legate de lipsa unei alternative pentru turistii izolati pe insula.
Pentru a intelege totusi ceva din Maldive exista excursia pe Male, insula-capitala de vreo 2,200 km patrati pe care stau 200,000 din cei 300,000 de locuitori si care da numele tarii [Maldives – insulele (lui) Male].
Trei ore in capital iti spun esentialul – sau poate nu – despre aceasta tara imprastiata pe circa 1200 de insule plate (cel mai inalt varf masoara 2,4 metri). Portul unde am acostat aliniaza zilnic zeci de ambarcatiuni de pescuit, pitoresti pentru turist. Captura se vinde de pe barca sau in spatiul amenajat ca piata, cu gresie si pesti pe jos. Zeci de toni cu aripioara galbena stau fermi pe podea, o imagine ce aminteste doar vag de mai celebra piata Tsukiji din Tokio.
Populatia este musulmana, cu barbati scunzi si slabi, cu ten ciocolatiu de indian si trasaturi de arab si femei ce vad lumea prin fanta ingusta a costumului traditional; se vorbeste dhivehi, o limba scrisa intr-un alfabet dantelat nascut din sanscrita si araba.
Male este un oras inghesuit, peticit, dezvoltat alandala, mizer si inegal in care saracia si/ sau subdezvoltarea se lipesc de orice, de la fructele din piata rudimentara la cladirile moderne ce-si fac loc chinuit printre maghernite. Nu e propriu zis mizerie, dar cam totul are un aspect neingrijit, cu mici si putine magazine occidentale strecurate printre.
Insulele au fost locuite candva de cei ce mergeau spre Molluca si China cu gandul imbogatirii din comertul cu mirodenii. Punct de tranzit in calea portughezilor, a olandezilor si apoi a britancilor care au guvernat-o ca protectorat pana in 1965. Astazi este republica.
Economia se bazeaza pe turism si pescuit, lucru evident la piata, un spectacol mut unde vand doar barbati, peste, legume, fructe si condimente, 8 dolari/ kg banane, un dolar sulul de bondi marketat ca Bounty (desert de nuca de cocos rasa invelit in frunze); in aeroport acelasi produs-suvenir costa 6 dolari/buc.
Alte produse pe tarabe: vinete mici, fasole verde, mango zemos, atos si dulce, banane mici verzi sau coapte, ardei frumusei, rose apple, frunze de betel proaspete si nuci de betel feliate. Ca si in India sau Dominicana oamenii isi gasesc energia si relaxarea in mestecarea aceste plante datatoare de gingii rosii.
In magazine si in fara lor vanzatorii te invita insistent dar linistit sa cumperi statuete africane din lemn roscat, casete din scoici sau sidef si tricouri imprimate. Preturile sunt astronomice pentru artizanat de proasta calitate made in China: 15-50 dolari o farfurie pictata, 180 dolari un mic vas decorativ.
Strada si tot spatiul public apartin barbatilor; sunt femei putine pe strada si doar in calitate de consumator; chiar si la hotel personalul este covarsitor masculin, cele cateva exceptii fiind fete din Asia – China, Filipine, etc. In concordanta cu religia islamica, este interzisa introducerea alcoolului in tara si tinuta indecenta, Sharia – legea islamica – aplicandu-se acolo unde legea civila tace.
Maldive poate fi un pom laudat la care te duci cu sacul, dupa cum, la fel de bine, poate fi locul perfect unde sa-ti incarci bateriile cand nimic nu te mai pune pe picioare decat o doza de soare si apa.
PS: despre mancarea de mic-dejun dintr-un hotel in Maldive cititi aici
PPS: articol publicat in Business Magazin februarie 2015.
by Adriana | Jun 15, 2015 | Calatorii
Dupa cativa ani buni. La fel de umed, ploios, gri si mirosind a gogosi, si, mda, a iarba. Minunat!
Atmosfera generala de oras cu oameni asezati, inalti si cu greutate, calarind negre biciclete vechi pe care bucuresteanul nu s-ar lasa vazut nici mort. Biciclete cu navete de plastic pe post de cos.
Canale cu rate si barci si case pe barci. Cladiri cu ferestre largi dar fara perdele. Oameni care iau masa in sufrageria-vitrina. Oameni goi pusca care iau micul dejun la geam. Oameni care au arta la limita pornografiei pe perete.
Oras curat cu mii de biciclete alergand pe langa canale, carand oameni de la munca, parinti cu pana la doi copii pe ghidon, oameni de afaceri cu trollere ruland cu viteza pe langa roata bicicletei.
Arhitectura frumoasa, de poveste, aliniata cuminte si modest. Restaurante si baruri in care designul este uitat in favoarea utilului si a pretului. Hipstereala multa.
Van Gogh. Pronuntat Van Hoh. Vincent si culorile noroiului. respectul pentru tarani, minerii in mijlocul carora a fost pastor, cartofii pe care i-au impartit la cina. Vincent si florile soarelui. Culorile verii si ale Arles-ului lui Gaugain si a nebuniei; al sinuciderii. Vincent si noptile instelate.
Desi preferata mea Starry night este de ceva vreme la MOMA, New York, mi-am gasit alta Starry night over Rouen. Nu-i minunata? ‘Just as we take the train to Taracsone or Rouen we take death to go to a star’.
Sursa: Pinterest
Florea soarelui si variantele ei sunt in Amsterdam, dar ca sa ajungi acolo trebuie sa vizitezi si expozitia paralela Van Gogh si Edvard Munch. Stiti florile soarelui pictate de cofetarul de la Biscuit pe tortul care acum e expus la Artmark? Da, sunt o replica a lui Van Gogh ????
La muzeu am aflat si despre sindromul Stendhal, acel vertij care ti se intampla cand esti coplesit de emotiile transmise de arta.
Si tot aici am vazut sculptura lui Rodin ‘she who was the helmet’s maker’s once-beautiful wife’ replica la Misery a lui Desbois. Memento mori….
Nici la casa lui Rembrand lucrurile nu sunt mai optimiste, avand in vedere faptul ca pictorul nu a putut achita ratele locuintei cumparate in 1639 pentru 13000 guldeni, o suma exorbitanta la acea vreme. In ciuda succesului dobandit mai ales cu tabloul The Night Watch a fost declarat falimentul in 1656, iar doi ani mai tarziu a fost vanduta la licitatie pentru 11000 guldeni. Vizita a fost insa placuta si instructiva, pe langa bucataria comfortabila si paturile-in-dulap la moda in epoca muzeul oferind si o demonstratie de gravura pe placa de cupru, indeletnicire la care Rembrandt se pare ca excela.
Si ultimul muzeu, Scheepvaartmuseum – muzeul maritim, o mare dezamagire cu exceptia replicii East Indiaman pe care o poti vizita si unde gasesti informatii fain prezentate, inclusiv mici actiuni interactive, ca de exemplu sa ghicesti ce au depozitat in butoaie mirosindu-le ???? De evitat insa Voyage at sea, unde, vorba unui amic, trebuie sa intri fumat ca sa poti gusta experienta.
Inapoi la partea mundana a orasului.
Cartofi prajiti – vlaamse frites peste tot. Supa de mazare cu carnati si iar cartofi si iar carne ca mancare traditionala. Deserturi masive, bazate mai mult pe coca/ aluat fainos: briose, brownies (cu si fara aroma de verde), turta dulce multa si variata. Clatite, numite aici panekoeken si gaufre, numite waffles. Bune cand sunt calde. Banale si cu Nutella, cam peste tot. In schimb surpriza vine de la poffertjes, un alt tip de clatite olandeze, micute cat o nuca si pufoase, care se mananca cu unt si zahar pudra. Daca mai pui si niste stafide in rom, povestea este deja cu maxim happy end.
Den Halle – locul perfect pentru o dupa amiaza ploioasa in Amsterdam. Zeci de mici restaurante cool sub un acoperis cu mancare excelenta si bautura pe masura. A fost locul in care am reintalnit raclette si soft shell crab sub forma de burger si unde am descoperit un delicios Petit Clos, Sauvignon Blanc, Marlborough, NZ.
In rest branza multa. Branza galbena. Branza peste tot. Branza delicioasa.
Si bitterballen, adica chiftele din orice legat cu pasta de ou si faina si prajit bine ca sa iasa o crusta care ascunde un miez moale.
Piata de flori neschimbata. Ba nu, caci acum se vand si starter kit-uri de crestere marijuana.
Si da, multe magazine de profil. Si multi vizitatori in ele. Magic mushroom si Bulldog si Grey Area. In prima am intrat ca sa vad multa guma de mestecat si bombonele vesele. Pe langa a doua am trecut. In a treia am intrat ca sa vad ce ii place lui Snoop Doggy acolo. Rappers, miros greu, coada la tejghea si sute de nume pe post-its pe pereti. Dat fiind faptul ca nu am obiceiuri de consum ci doar curiozitati sterile, numele meu a ramas nescris.
by Adriana | Mar 5, 2015 | Calatorii
Note de calatorie:
Tara Barsei
Vazuta intr-un weekend de iarna, 2015
Tara Barsei. Repeta. Tara Barsei. Silabiseste. Ta-ra Bar-sei. Rostit soptit toponimul are gust de poveste. Tara Barsei ar putea fi taramul de basm, locul in care pasc oite barsane babane in bazait de barzauni bezmetici.
Semnele de circulatie, cu denumiri in doua limbi, romana scurta si dulce, maghiara lunga, plina de consoane, ajuta si ele, la fel si peisajul.
Daca te gasesti pe drumul ce duce din Brasov spre Covasna la ceasul inserarii, in iarna, semnul care te anunta ca intri in Tara Barsei iti deschide tacut usa catre alt taram. Este pustiu cat vezi cu ochii si doar tarziu in noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se vad si o portiune de drum nu e decat un gol alb varstat in negru cu ecou purtat repetat de stalpii de electricitate. Caprioare pasc absente pe campuri de cartofi in timp ce masina pare ca sta pe loc, intr-un decor liniar si repetitiv.
Dupa kilometri fara sfarsit peisajul se populeaza. Apar garduri, case se insira dupa ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e inca regateana, oamenii-s putini, bisericile catolice.
Si apoi, zbang! fara nicio pregatire, intri pe nesimtite cu viteza in Santioanluca/ Szentivlaborfalva satul pe drumul caruia stau gratare de kurtos kalacs si paini cat roata carului. Una din cinci case invarte la strada frigarui cu cozonac sasesc si vinde la lumina chioara paine cu cartof. Ireal si delicios in egala masura, dupa retete simple si vechi care-si pastreaza gustul si povestea si o saptamana mai tarziu, transplantate in orase pline de beton si efemer.
In judetul Covasna, toponim romanesc de origine slava ce denumeste valea ce curge prin locurile unde se prelucreaza laptele, treci prin Ghidfalau si Micfalau, Bicfalau si Tupalau, sate romanesti cu nume maghiare; sau invers.
Nu trece mult si ajungi in oras. Covasna pe inserat, ca si pe lumina, nu pare generoasa cu turistul de iarna. Cel de vara ar putea ajunge la cetatea dacica, la platforma sau in Valea Zanelor – acasa la Ileana Cosanzeana si loc de celebrat Nedeia mocaneasca, sarbatoare traditionala a oierilor din zona. Pe de alta parte, cetatea ar fi dupa multi locul in care s-a retras sa moara Decebal; dupa arheologi, cetatea ar fi una din cele mai mari din afara Orastiei. Turistul varatic ar putea ajunge si la planul inclinat dintre Covasna si Comandau, folosit pentru transportul bustenilor in 1890, prin contrabalansarea a doua vagoane gol versus plin aflate la capete opuse si exploatand forta gravitationala si de diferenta de nivel de 300 de metri.
Vizitatorul de iarna se multumeste cu Groapa Dracului, un put cu noroi lenes si bolborositor, aflat chiar in parcul din fata hotelurilor Cerbul, Caprioara si Covasna. Eruptiile bulelor, in fapt degajari puternice de bioxid de carbon, au fost candva spectaculoase; astazi seamana mai mult cu o supa clocotind la foc mic.
Calatorul infrigurat de o iarna mai degraba uscata are la indemana o mofeta, scalda in bai cu plante aromatice si tratamente cu ultrasunete intr-un centru spa din zona.
Zona este cunoscuta unui tip special de turist, cuprins in categoria balneo. La nici patruzeci de ani esti inca suficient de tanar pentru a te putea amuza ideea de mers la bai si destul de batran pentru ca un concediu balneo sa iti aminteasca de epoca dinainte de ’89.
O zi la baza de tratament din cadrul hotelului Cerbul inseamna inainte de toate un halat moale de baie. Vei locui in el mai toata ziua, intre sedintele de TENS, ultrasunete, bai carbogazoase si masaje acvatice.
Programul zilei este stabilit de medicul rezident, in baza unei discutii-consultatii, in urma careia rezulta o fisa cu care asistenta asignata te insoteste si indruma. Iarna sunt putini amatori, dar vara se perinda prin baza pana la 500 de oameni pe zi, pacienti veniti sa trateze in principal boli ale aparatului cardiovacular.
Punctul forte al mersului la bai este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din paman cu o puritate de 98%, comparabila doar cu o zona din Japonia. Baia de gaz se face dupa un program strict, cu pauze si timpi respectati cu rigoare. Pacientii stau pe treptele unui fel de amfiteatru din lemn in picioare, nemiscati. Urmaresc in paralel acele ceasului de pe perete si furnicaturile de pe picioare. Gazul, al carui nivel variaza si este masurat cu o bricheta, urca pana la genunchi-pulpe si dilateaza vasele de sange.
Acelasi gaz este pus la lucru si in varianta acvatica, in care stai nemiscat 20 minute intr-o cada plina cu apa carbogazoasa. Nu te plictisesti si nu amortesti; este relaxare pura prin micro-masaj caci milioanele de bule de gaz ti se ataseaza de piele si cand se ridica la suprafata lasa in urma o gadilatura usoara. In timpul acesta numeri bule, urmaresti trasee, compari cu viteza spritului de vara sau al sampaniei de seara. Faci ceva pentru tine.
Dupa care tragi un pui de somn; ai bifat cam tot ce se putea in Covasna, incluzand aici supa de rata de curte si gulasul delicios de la restaurantul hotelului (ale carui camere, placut renovate, au cearsafuri de calitate si bai luminoase).
Daca iti lipseste orasul, pleaca la Brasov, verifica cateva puburi, poate si o cofetarie sau doua de pe Republicii si incearca sa gaseasca o masa la Belvedere.
A doua zi dimineata o iei din loc spre Prejmer.
Daca rezista in soarele cu dinti poate sa se preumble prin biserica fortificata Prejmer, construita in secolul XIII in stilul gotic burgund introdus de ordinul cistercian la Carta, manastire draga mie despre care am scris doua cuvinte si aici.
Se poate sa nimeresti in plin Fasching, sarbatoarea sasesca a clatitelor. Se intampla de ani buni in februarie, cand zeci de sateni vand clatite si produse traditionale, in sunet de fanfara.
Sarbatoarea se deschide cu parada carelor, mai degraba carute impodibite cu paie si oameni costumati care pregatesc clatite la sobe aburcate in caruta. Branza dulce, branza sarata, dulceata de visine, de zmeura, caise si capsuni, magiun de prune, gem de rubarbar, gogonele si afine – gasesti cam toti suspectii obisnuiti cand vine vorba de clatite. Apoi bere, popcorn, gogosi si pastrav afumat (excelent cu painea de cartof luata din Santioanlunca).
Daca iti lipseste orasul, pleaca la Brasov, verifica cateva puburi, poate si o cofetarie sau doua de pe Republicii si incearca sa gaseasca o masa la Belvedere.
A doua zi dimineata o iei din loc spre Prejmer.
Daca rezista in soarele cu dinti poate sa se preumble prin biserica fortificata Prejmer, construita in secolul XIII in stilul gotic burgund introdus de ordinul cistercian la Carta, manastire draga mie despre care am scris doua cuvinte si aici.
Se poate sa nimeresti in plin Fasching, sarbatoarea sasesca a clatitelor. Se intampla de ani buni in februarie, cand zeci de sateni vand clatite si produse traditionale, in sunet de fanfara.
Sarbatoarea se deschide cu parada carelor, mai degraba carute impodibite cu paie si oameni costumati care pregatesc clatite la sobe aburcate in caruta. Branza dulce, branza sarata, dulceata de visine, de zmeura, caise si capsuni, magiun de prune, gem de rubarbar, gogonele si afine – gasesti cam toti suspectii obisnuiti cand vine vorba de clatite. Apoi bere, popcorn, gogosi si pastrav afumat (excelent cu painea de cartof luata din Santioanlunca).
Prejmerul trebuie vizitat insa pentru un motiv mai bun decat o relativ banala clatita. Biserica fortificata construita pe la 1200 in stil burgund de cistercienii de la Carta pe bazele unei constructii incepute de de cavalerii teutoni este o destinatie perfecta pentru un vizitator curios.
Cetatea taraneasca ce o inconjoara era menita a tine piept turcilor ce intrau prin pasul Buzaului.
Zidul inconjurator este lat si impartit in camere mici, pe trei nivele, ca alveolele unui stup. Accesul se face pe scari si balcoane de lemn care dau roata zidului pe interior. Cateva dintre camere sunt mobilate traditional, redand scene domestice sau de mestesugarit. Camarutele dau toate spre interior. Spre exterior, la ultimul nivel, turistii se plimba pe culoarul de aparare luminat slab de orificii mici, folosite altadata de arcasi. Unul din orificii era destinat unei orgi a mortii, formata din mai multe arme puse una langa cealalta care trageau simultan.
In linistea de acum este greu sa-ti imaginezi o zi sub asediu, larma, aglomerarea, (dez)organizarea. Fortificatia era solida, avea santuri de aparare care la nevoie se umpleau cu apa si chiar un tunel secret; desigur, o astfel de metoda de aparare este o arma cu doua taisuri cand ai un dusman cu timp si rabdare la dispozitie. Pe timp de pace cele trei sute de camere (fiecare apartinand unei gospodarii din sat) erau folosite ca si hambar.
Intreg complexul arhitectural este impecabil renovat, fiind una din cele mai bine conservate constructii de acest tip din Europa de Est, iar din 1999 este monument UNESCO.
Plecand din cetate, in liniste si pe timp de pace simti cum pe soseaua ce duce spre capitala Tara Barsei dispare rapid, lasand in urma o poveste.
by Adriana | Aug 31, 2014 | Calatorii, Restaurante
Articolul de acum isi are radacinile intr-o carte cumparata in aeroport si devorata pe cursa care m-a dus la un targ dedicat brutariei si patiseriei tinut la Paris.
Primele pagini ale cartii* vorbesc despre mancare si satisfactia pe care aceasta o ofera. Teoria care m-a facut sa aprob si sa scriu aceste randuri spune ca mancarea in sine nu aduce (multa) placere.
Citind cele cateva randuri prin care personajul isi face introducerea construind esafodajul povestirii sale (despre obezitate si relatii de familie) am regasit verbalizat un gand avut destul de des in ultima vreme.
Ceea ce ne face sa salivam se intampla de fapt in afara momentului masticarii, inainte si dupa, respectiv anticiparea, atitarea papilelor si apoi amintirea experientei. Rememorarea ei amplifica impactul.
Este motivul care m-a adus la acest targ – vreau sa aflu noi tehnici si echipamente prin care experienta pe care o ofer clientilor prin deserturile noastre sa fie intensa si generatoare de amintiri, anticipari, savurari si iar amintiri – un fel de sarpe care-si inghite coada, o miscare ciclica nesfarsita, pe care, da, unii ar numi-o dependenta. Eu i-as spune loializare.
Cele sapte hale ale parcului expoxitional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutarie/ artizanal/ industrial/ scoli de gastronomie/ concursuri si show-uri. Aici au loc intreceri precum Mondial des arts sucres si Masters de la boulangerie artisanal la care participa concurenti din toata lumea. Tot aici isi prezinta expozantii performantele produselor lor – masini, utilaje, fainuri sau arome, forme de copt, etc – si o fac tot la fel prin vitrine in care au inregimentat mii de prajituri pastelate. Privirea iti alearga catre ele, se imbata cu aroma, se impleticeste in decoruri, se lipeste, inghite hulpava tot cu discriminari minore.
Pret de o ora esti in extaz apoi urmeaza caderea – privirea, tot ea saraca se taraie, schioapata, isi trage pleopa pavaza si implora mila. Intervine greata vizuala. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mananca cu ochii, aproape nimic nu se degusta fizic. O binecuvantare. Aceasta supra-doza de zahar a facut ca in cele patru zile in Paris sa mananc efectiv doar trei deserturi si acelea din curiozitate profesionala, nu pofta.
In afara targului, este liniste. Parisul este de data aceasta tacut, pare ca oameni si masini merg in varful degetelor. Masini nu prea sunt si cand apar nu fac zgomot. Nu sunt silentioase, fantomatic-inexistente, ci doar putine si nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluarii in oras si incercarile guvernului de a-l diminua.
Sambata seara Parisul a fost cuminte, duminica pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Elysee e o agitatie tacuta, turisti miscandu-se turma spre sau dinspre arcul de triumf.
Zgomotul este insa in bistrouri si magazine. Perdele fonice invizibile il retin acolo si doar razlet razbate cate un murmur. E ciudat caci nu pluteste nimic in aer, nu e o respiratie retinuta, nici tacere impusa. Nu te astepti sa izbucneasca o furtuna sau gasca de prieteni sa urle ‘surpriza’. Cei care trec pe strada sunt putini si normali. Caini nu sunt, iar cersetorii tac inveliti in saci de dormit, in usile de la Printemps si Lafayette.
Ziua nu e diferit, in gradinile Tuileries si pe peticele de iarba paralele cu Champs Elysee oamenii stau descaltati in iarba. Stau si eu si ma gandesc cat de diferit ne purtam in vacante fata de ceea ce suntem acasa.
Ma mai gandesc la cele de la targ si la faptul ca in dimineata aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 oameni la ora 11; toti aveau cosuri in mana si cautau probabil sa refaca stocul de provizii terminate peste week-end.
Bistrourile sunt pline la pranz si cina, magazinele de mancare la fel, boulangeriile au coada la intrare. Treptele de la Madeleine gem de genunchi pe care se ia pranzul la caserola. Neam gourmet si gourmand. In parc miroase a mancare, pe strazi a ceapa prajita. Desi arata aristocrat Parisul miroase burghez.
La una din usile galeriilor Lafayette in fata sta aceeasi femeie cu pisica de anul trecut. O banui romanca, are fata unei taranci de treaba care in loc sa copilesca rosii bibileste un pisoi tarcat, cu fata blanda si rotunda. O intreb daca e cumva din Romania in timp ce caut in portofel o moneda. Da, este si are impresia ca ma cunoaste caci ma intreaba ‘Esti din Bucuresti, nu?’ Fotografiez pisoiul si remarc noua hainuta in care e imbracat. Parca anul trecut avea o hainuta tricotata de mana, acum are un fas negru curat. Ordine si curatenie e si pe bucatica lui de pres unde isi are mancarea si apa. Ismail e numele motanului si nu pot sa nu ma intreb daca nu o fi anchilizat stand cuminte pe postamentul lui; pisicile ar trebui sa misune unduitor. Poate e batran, lenes sau intelept.
Ma indrept sper atelierul lui Cristophe Michalak, castigator al Coupe de Monde de la Patisserie in 2005. E marti si inca liniste peste tot. Sunt intr-un cartier residential iar strada numara bistro langa bistro, cate o calcatorie ici colo. Boulangeria de cartier e doldora cu prajituri la fel ca orice alta cofetarie din centru- tarte citron, eclere, flan, tarte si tartlette cu ciocolata, zmeura, mere, pere si visine. Toti suspectii obsinuiti din cartile de patiserie franceza sunt in vitrine – tarte tatin, religieuse, St Honore, tarte normande, eclair, le fraisier, etc.
La Michalak e inca inchis; deschide de marti pana duminica si doar de la ora 12:00 asa ca ma plimb prin brutariile cartierului si sfarsesc intr-un parc cu copii albi si bone de culoare unde scriu aceste randuri. Ma uit la ceas dar minutele trec greu. E ultima zi la Paris si trebuie sa iau masa la Gaya Rive Gauche a lui Pierre Gagnaire, lasat special la urma, asa cum isi pastreaza tata cea mai apetisanta bucatica din farfurie pentru ultima inghitura.
*cartea mentionata este Big Brother, de Lionel Shriver – roman ce analizeaza obezitatea in relatie cu responsabilitatea familiala si gradul in care aceasta din urma este sau nu utila si dezirabila.
5.04.2014
by Adriana | Jun 15, 2014 | Calatorii, Restaurante
August pana in septembrie au fost luni de proba – primele produse din portofoliul Biscuit au luat nastere atunci. Octombrie a fost lansarea si de atunci pana in decembrie a trebuit sa gust/ degust sumedenie de dulciuri – nu puteam sa le dam la client ne-verificate. A venit apoi Craciunul ca o cireasa de pe tort cu zeci de kilograme de cookies si turta dulce de sezon, cozonacul mamei si prajiturile pentru familie am ajuns la saturatie. Asa am decis sa ma dezvat de zahar, sa iau o pauza, o vacanta in vacanta. Adica, cat sunt in vacanta sa o las mai moale cu deserturile in special si mancarea in general.
Duminica pe avion – sunt plina, refuz mancarea. Sambata si zilele de Craciun de dinainte am exagerat, imi spune organismul. La modul cel mai onest nu inteleg de ce. Nu am mancat mult; cumva insa stomacul nu ma aproba. Duminica ma trezesc la 4:50 si am impresia ca circumferinta stomacului este egala cu diametrul unei mingi de plaja.
Pe avion mi se aduce meniu vegetarian, adica briosa, piure de mere gust briosa, mananc piureul, la inceput neincrezatoare apoi trec si la al doilea. Sunt multumita ca am luat un mic dejun usor; stomacul nu apreciaza diferenta.
In timp, mi se face foame sau pofta. De fapt ma gandesc la mancare si asta pune in miscare sucurile gastrice.
Citesc. Peste o vreme scot o mandarina si ma bucur de gustul intens dulce. Incerc si vreo doua litchii. De data aceasta pachetelul de acasa include doar fructe – salvate de a o moarte nedemna prin putrefactie intr-un bol de sticla dintr-o bucatarie goala a unui apartament locuit doar de un motan alb si bona lui pentru mai mult de-o saptamana.
Avionul opreste cuminte la locul lui. Suntem pe Charles de Gaulle si conexiunea e facuta la poarta M25.
Terminal nou si poate cel mai french si user friendly ever. Numeroase fotolii si canapelute duble pe care poti dormi necontorsionat si cel mai fain mix de food & fashion. Laduree imi face cu ochiul. Intorc capul.
Lunch e cous cous cu zucchini si o salata ciudatica clasica parca pentru liniile aeriene – salata iceberg, stafide si morcov cu un sos ce coloreaza totul in galben viu, ca un soare de dupa amiaza, inmuiat in curcuma. Desertul este un amestec de apa, faina, miere si nuci ce prin uscare/ uitare a luat forma unui pastel de nata cu o bucata de para la mijloc. Hidos.
Gustarea inseamna acelasi piure de mere, apa si pain au chocolat. Pe primele nu le mananc, pe ultimul il gust si dau mai departe. E uscat si sigur nu are unt.
Ziua intai
Ajung la destinatie. Simt nevoia sa mananc mereu si in acelasi timp ma rog ca mancarea sa proasta. Ruga ascultata. Ok, nu e proasta dar nici buna. Bufet all inclusive de 5 stele. Nu vreau sa ma gandesc ce o fi la la mai putine.
Ma bucur ca desertul e jalnic si de nemancat. Nici macar lipsa de zahar in sange de care pare ca sufar nu ma poate face sa gust.
E amuzant si trist.
Pe 5 metri liniari se insira platouri cu prajituri – mici patratele de prajituri scunde asamblate dintr-un singur tip de foi subtiri si albe, lipite intre ele de straturi fade de frisca de la tub si lacuite cu un gel de culori diferite in functie de gust – rosu pentru capsuna, crem pentru caramel.
Plimbarea pe acest drum al zaharului nu-mi scoate in cale nimic cunoscut, nimic apetisant. Poate doar o crema/ pasta de un galben intens – prea intens? – revarsata intr-un platou si care ar putea ameti monstrul foamei din mine. Ma voi apropia de ea asadar. Descopar un card care o proclama crema catalana si asa incep sa citesc etichetele – celebra prajitura Opera (atat de draga surorii mele) carrot cake, brownies, nume grele in armata deserturilor, aici nume de cod pentru prajituri ce ar servi mai bine ca momeala pe balta.
E ca si cum particip la un bal mascat al prajiturilor sau am descoperit un program de protectie al prajiturilor-martor la asasinarea cofetariei de calitate.
![photo 4[3]](https://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-43-e1400488200302.jpg)
Crema catalana se dovedeste a fi de-a dreptul scarboasa si asta explica culoarea – prea mult colorant E galben, din plic.
Ziua doi
Pofta de dulce s-a atenuat putin. Sunt 11 zile de cand nu am mai fost in laborator. Doar am mancat proviziile facute pentru craciun, intreit – un platou pentru socri, unul pentru parinti, unul surorii care l-a luat cu ea la parinti si eu in vizita la toti, in fiecare platou.
Si totusi, cu masura. Impusa. Nu de vointa ci de pofta. Aveam chef de creme usoare, cu mascarpone si cafea, cardamom si rubarba, blaturi fine si tarte sfaramicioase. Nu Christmas cookies chiar daca-s plini de scortisoara si ghimbir, poleiti cu gem de zmeura, ninsi cu fulgi de migdale sau untosi si dungati cu ciocolata cu lapte. Nu aveam pofta nici de pain d’epices maturata doua saptamani in congelator ca asa zice Julia Child. Nici chiar de stolen doldora de fructe uscate rehidratate in romul nostru over-proof adus de socri din Jamaica pe comanda (si care face alarma anti-gaz sa urle de fiecare data cand deschidem sticla).
Ziua trei pana la a zecea
Mananc putin si dulce aproape deloc. Am o tentative sa compensez in ultimele zile cu o cutie de Pringles de la psicina. Cumplit de artificial. Ceapa pudra in exces si sare la greu. Yak.
Pe aceasta insula se mananca prost si foarte prost cu trei exceptii: restaurantele Pasion by Martin Berasateguy din Paradisus Punta Cana si The Jelly Fish in Carretera Brava si acasa la Happy Harry, instructorul de diving care ne-a gatit divin 5 kilograme de lobster proaspat inca mustacind.
![photo 5[3]](https://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-53-e1400488315123.jpg)
Ziua a unsprezecea
Pe avion, nimic nou, nimic bun.
Ziua a dousprezecea
Inapoi in laborator
by Adriana | Aug 31, 2013 | Opinii
De curand, un restaurant din Romania a fost inclus intr-un volum numit ‘50 cool restaurants in the world’. Este o recunoastere importanta pentru tanarul arhitect care a interpretat elementele etnice in cheie moderna, tributar tendintelor contemporane de recuperare si valorizare a obiectelor vechi.
Este poate si singurul, daca nu unul din putinele semnale internationale care mentioneaza un restaurant din Romania.
In ceea ce priveste gastronomia contemporana nu suntem inca pe harta lumii, dupa cum nu regasim nici bucatari romani in competitii internationale precum Bocuse d’Or. Concursul ce determina cel mai promitator talent culinar va avea loc pe 29 si 30 ianuarie la Lyon, iar in finala au intrat Sri Lanka, Guatemala, Estonia si mai apropiata Ungarie, pe langa suspectii obisnuiti – Franta, Italia, Marea Britanie sau Islanda. Romania nu apare nici in lista participantilor la faza pe continente.
Privind insa peisajul local, vedem o activitate frenetica – restaurante apar si dispar, unele raman constante ca si calitate timp de ani buni, multe din cele noi pun accent puternic pe design, cateva au chefs straini, pregatiti in localuri cu stele Michelin din strainatate. Specificul variaza, serviciul la fel, preturile sunt comparabile cu cele de afara.
Ce ne lipseste atunci pentru a putea aspira macar la o stea Michelin?
Georges Andre Rognard, bucatar francez cu experienta in astfel de localuri, actualmente chef la un restaurant in nordul Bucurestiului mentioneaza trei motive si o cifra – 10. Adica zece ani pana vom avea prima stea in Romania. Altii – bucatari, manageri de restaurant sau foodies – se feresc a da cifre, dar clatina din cap la fel de pesimist.
Cu totii cad insa de acord asupra motivelor si a ordinii acestora: clientul, ingredientele, bucatarul.
Clientul pune inca apa minerala in vin si trimite vita inapoi ca fiind nefacuta. Intre snitel si St Jacques alegerea este evidenta, iar deserturile trebuie sa fie dulci si insiropate. Cu o piata in care cererea nu provoaca, nici oferta nu exceleaza.
Ingredientele de provenienta locala nu au calitatea ceruta/ constanta si trebuie importate, ceea ce reflecta in pret, dar si in autenticitatea preparatului, iar bucatarii sunt de multe ori angajati care isi fac treaba de la 9 la 23:00, fara pasiunea si obstinatia cu care colegii lor urmaresc o stea pe alte meleaguri.
A merge la restaurant nu este egal cu actul de a manca. Are de-a face cu atmosfera, cu starea de spirit, cu felia de cultura pe care ti-o pune in farfurie o data cu mancarea, cu rasfatul pe care ti-l aduc preparatele si personalul de serviciu.
Amintindu-mi de o cina luata la Joel Robuchon in MGM Grand, Las Vegas – trei stele – imi revine impresia de altar al gustului, in care un ghid personal prietenos si atent te conduce in ceea ce urmeaza a fi o experienta si un rasfat de neuitat.
Care este insa treaba cu aceste stele si de ce sunt importante?
Sa incepem prin a spune ca maximul este 3.
Un restaurant poate obtine trei stele Michelin cel mult, iar in lume sunt putin peste 800 de restaurante instelate. In plus, spune Georges Rognard, cand un restaurant primeste o stea, se intampla ca altul sa o piarda. Rezervarile se fac adeseori cu luni inainte, iar pretul este pe masura.
Continuam prin a afirma fara drept de apel ca doar restaurantele primesc stele, nu si bucatarii.
Stelele Michelin isi au originea intr-o initiative a companiei Michelin care in 1900 a publicat un ghid ce lista informatii utile automobilistilor – locuri unde sa ia masa sau unde sa se cazeze in Franta. Pana prin 1920 acest ghid a devenit atat de popular incat Michelin a creat o echipa de inspectori care sa viziteze anonim si sa clasifice restaurantele din afara Parisului, oferind una, doua sau trei stele. Criteriile sunt simple: calitatea ingredientelor, gustul preparatelor, personalitatea bucatariei, raportul calitate/ pret si constanta.
In ceea ce priveste definitia fiecarei stele, explicatiile de pe site-ul oficial sunt destul de lipsite de savoare.
O stea indica un restaurant la care merita sa te opresti in drumul tau. Doua stele – bucatarie excelenta, e recomandat un ocol, iar trei stele implica superlativul, oferind o experienta demna de a fi destinatie in sine.
Stelele Michelin ne pun pe harta cunoscatorilor si contureaza mai clar identitatea unui oras. Sunt un semn al educatiei si o recunoastere a rafinamentului, o invitatie de a descoperi ceva nou despre noi insine.
Poate de aceea o parere des intalnita printre restauratori este ca prima stea Michelin va veni in Romania cand vom avea cel putin zece restaurante in competitie pentru aceasta. Iar pentru aceasta, cei trei factori mentionati anterior sunt esentiali – clientul educat, ingrediente locale premium si bucatari pasionati.
Material publicat in Business Magazin ianuarie, 2013
by Adriana | Jun 15, 2013 | Calatorii, Restaurante
Week-endul trecut am fost la tara, in Stein, un sat cu doar 25000 locuitori din Limburg, o provincie din sudul Olandei, aproape de granita cu Belgia, lucru care a prilejuit si o fuga pana la Liege orasul care a dat lumii gaufre omonima.
Waffle a aparut in limba engleza pe la 1725, zice omul care s-a ocupat de subiect pe wikipedia. Se pare insa ca s-a format pe linie olandeza, derivat din francezul wafre existent inca de la 1185 desemnand fie fagure, fie prajitura.
Reteta de waffles a evoluat in paralel cu formele de fier in care se fac; la inceput existau doua tipuri fer à hosties /hostieijzers si moule à oublies unde primele infatisau scene cu Isus si crucificarea, iar celelalte pasaje biblice mai mundane.
Daca la inceput se faceau din faina si apa, cu timpul – si mai ales dupa aducerea unor alimente noi in urma cruciadelor – s-au adaugat si arome, cum ar fi apa de floare de portocal. Se crede insa ca miere se adauga inca dinainte de secolul XI.
In ziua de azi sunt multe gaufre in multe stiluri in multe tari – cateva sunt in Belgia (Bruxelles, Liege, Flemisch), multe in America, zona scandinava, ba chiar si Hong Kong si Vietnam (cu extract de pandan, deci de culoare verde).
Gaufra pe care am gustat-o eu pofticioasa trebuia sa fie calda, grosuta si bogata, chewy, caramelizata pe alocuri si cu perle de zahar termo rezistent.
Ceea ce am primit insa parea cam veche, rece si cu prea putin zahar caramelizat. Mi-a fost vanduta intr-o patiserie micuta, de un tanar care mi-a replicat condescendent ‘Je parle francais, madam’ la insolenta si turistica mea intrebare ‘Do you speak English?’ Am amintiri mai frumoase cu o gaufre grasuta agatata in mall la Baneasa acum ceva vreme.
Am mai facut o incercare a doua zi, in Olanda, intr-un outlet McArthurGlen; ok, stiu, nu mai era o gaufre belgiana, ci una olandeza, si, logic, nu avea cum sa fie gourmet daca era vanduta intr-un shopping center. Corect, din fericire Ralph Lauren m-a ajutat sa trec mai usor peste dezamagire.
Al doilea lucru pe care il asociez cu Belgia sunt moules avec frites. In Liege si probabil cam peste tot scoicile se fac in zeci de feluri. Noi am incercat doua din cele sapte de mai jos. Mmm, nimic spectaculos insa, ci doar foarte mult praz. Am impresia ca folosesc un stock comun pe baza de praz si usturoi, peste care adauga smantana/ bere/ pastis/ curry sau rosii. O abordare cam simplist fast-foodista as spune, dar poate ca trebuia sa fi mers pe coasta pentru a gusta adevaratele retete.
Mmm, nu acelasi lucru il pot spune insa despre dulciuri; nu includ aici ciocolata – Pierre Marcolini si Neuhaus sunt profesori vechi si respectati.
De data aceasta am dat peste o cofetarie absolut incantatoare, cu un galantar luung si plin de mici prajiturele perfecte – inegalabila perfectiune simetrica a cofetariei franceze – mare parte mousse-uri delicate, stranse in corseturi de blat usor caramelizat. Bunutze.
Una peste alta Liege nu m-a impresionat cu nimic; venind din spatiu olandez, cu localitati insirate cu polobocul, ferestre mari si spirit viu, partea franceza a Belgiei dezvaluie molatic cladiri imense cu arhitectura maiestuos romantica, strazi aglomerate si usor dezordonate si un are decadent pluteste peste centru. Latinitatea respira subtil prin toti porii.
Surprinzator mi-a placut mai mult in Olanda, unde casele satului sunt aliniate de-a lungul unor strazi ce-incalcesc doar in mici sensuri giratorii si unde ferestrele sunt toate vitrine de florarie minimalista.
Photo credit waffle: internet
by Adriana | Jun 15, 2013 | Calatorii, Opinii
După ce cucereau un teritoriu, romanii continuau prin a construi drumuri. Conectau astfel noile provincii la centru, pompau apa şi cultura prin viaducte, cărau alimente, obiecte casnice şi manuscrise pe spinarea animalelor de povară şi răspândeau inovaţia. Dezvoltau zona.
În oraşe, cultura venea pe via, intra pe cardo maximo, cotea pe decumanus şi de acolo intra în case prin apeducte şi băi, ingrediente din provincii de la celălalt capăt al imperiului, sclavi şi idei filosofice, discursuri şi obiecte domestice.
Cu ajutorul drumurilor, provinciile erau polenizate încrucişat, ceea ce se întâmplă şi astăzi – cum este cazul micii provincii Limburg, din sudul Olandei, în care am ajuns pentru un weekend luna trecută. Stein este un sat olandez normal, poate puţin mai mare ca altele. Are 25.000 de locuitori, este preponderent rezidenţial şi deci foarte liniştit, locuitorii merg la brutărie şi concerte cu bicicleta, iar mallul a ars acum patru ani şi este în reconstrucţie. Nimic neobişnuit, până acum, pentru această parte de lume.
Din punct de vedere culinar, Olanda nu oferă multe, însă poate părea paradoxal că opţiunile sunt nenumărate în ceea ce priveşte restaurantele etnice. Multitudinea etniilor imigrante strămutate în nordul european pe căi rutiere, maritime sau aeriene aduce la o aruncătură de băţ cam tot ce ţi-ai putea dori în materie gastronomică, de la restaurante de fine dining la take-away, all-you-can-eat şi lanţuri de supermarketuri asiatice pe mii de metri pătraţi.
Graţie geografiei generoase – de ţară aflată la graniţa cu Belgia şi Germania –, oameni care nu ieşit vreodată din marele sat european sunt versaţi în meniurile japoneze şi particularităţile patiseriei franceze. Săteni olandezi care poate nu au mers vreodată cu avionul îşi prepară micul dejun pe pâine nemţească, pot avea scoici aburite în bere la prânz în Liege – doar 40 km mai departe, prilej să alimenteze la benzinăria de acolo (că e mai ieftin) – sau să mănânce sushi ori specialităţi indiene în satul vecin.
Acelaşi lucru se întâmplă în zonele de confluenţă franceză-elveţiană-germanică. Ştiu familii care locuiesc în Franţa, lucrează în Elveţia, fac cumpărăturile în Germania, iar copiii trec graniţa cu bicicleta pentru a merge la şcoală.
Europa provinciala este uneori mai cosmopolita decat unele capitale est-europene.
Geografia nu este însă singura responsabilă pentru această globalizare culinară şi nu numai. Drumurile sunt impecabile, indiferent că mergi prin sate sau treci graniţa, iar aceasta din urmă practic nu mai există. Acum eşti în Olanda, două clipiri mai târziu vezi deja semne de circulaţie în franceză şi flamandă, iar din Ungaria ajungi în Austria cu preţul câtorva ore.
Uşurinţa şi rapiditatea contribuie decisiv. În definitiv şi noi am merge mai des la Istanbul sau Budapesta dacă nu ar trebui să o facem pe drumurile Bulgariei sau serpentinele de pe Dealul Negru. Şi mai e ceva – curiozitatea. Mobilitatea fizică este dublată de una a minţii şi a gustului. Poate are de-a face cu secolele de aventurare pe mare sau uscat şi spiritul cuceritor şi colonizator. Poate este ceva dezvoltat în urma evoluţiei economice şi edilitare – bugete familiale mai generoase şi infrastructură rutieră inter-urbana.
Poate ţine de timpul liber. Şi la noi se trece graniţa; perioada imediat următoare după ’89 a însemnat şi ultimul val de cucerire otomană – cea comercială, de data aceasta. Se fac cumpărături în Ungaria şi Austria (logic, mai mult de către cei care locuiesc în vest). Se merge pe podul de flori la fraţii de aceeaşi limbă din nord-est (normal, mai mult de către cei din Moldova). Se face plajă de weekend şi pe nisipurile de aur (trist, de către din ce în ce mai mulţi dintre noi).
Uuneori nu sunt strabatute nici macar drumuri scurte, ca de exemplu catre un fast-food vietnamez, in restaurant francez sau o carmangerie siriana. De multe ori raionul de produse exotice de la supermarketul din colţul străzii este la milioane de kilometri distanţă ca mentalitate. Puţin ghimbir în placinta cu mere a bunicii poate fi o surpriză delicioasă, după cum o reţetă chinezească s-ar putea să dea o şansă acelui broccoli banal.
Ca şi componentă a culturii unui popor, gastronomia are nevoie de drumuri şi de curiozitate. Pe primele ne duce la ea acasă sau vine la noi, însă, odată ajunsă, are nevoie de curiozitate ca ultim şi esenţial vehicul. Ea este cea care aduce noutatea gastronomiei străine în gura şi în mintea noastră.
Bucătăria unui popor este rezultatul unui proces de osmoză şi poartă particularităţile istorice, climatic-geografice, religioase, economic-politice şi artistice ale poporului care o găteşte.
Mâncarea, ca purtător de conotaţii antropologice, devine accesibilă cu ajutorul drumurilor-şosele sau al drumurilor-procese cognitive. În cazul ei aş îndrăzni să spun că destinaţia este mai importantă decât parcursul, în sensul că este ideal să pornim de la rezultat – familiarizarea cu o anume bucătărie sau ingredient – şi să mergem, opţional dar atât de captivant, către rădăcinile acestora.
De aceea vă doresc cât mai multe călătorii culinare şi destinaţii cu adevărat de senzaţie, pe drumuri mai lungi sau mai scurte, după posibilităţile financiar-edilitare ale zonelor în care trăim.
Hotarele nu mai au aproape nicio semnificaţie culinară. Pretutindeni pot fi găsite ingrediente specifice bucătăriei asiatice, africane sau americane, iar restaurantele etnice sunt răspândinte prin te miri ce unghere de ţări.
Articol publicat in Business Magazin, 2013
Sursa: wikipedia 
![photo 3[6]](http://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-36.jpg)
![photo 4[3]](http://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-43-e1400488200302.jpg)
![photo 5[3]](http://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-53.jpg)
Vacanta inseamna deconectare de la ceea ce faci zi de zi for a living, nu si atunci cand ocupatia ta este mancarea, caz in care esti cam tot timpul in priza, chiar si pe avion sau pe strada.
Si e greu. Dar nicaieri nu e mai greu ca in New York. Mm, nici macar in Franta sau Italia, credeti-ma, pe acestea le-am batut mai des with eat-my-way-around-map in mana (obisnuiesc sa imi fac harti si trasee cu locuri/ lucruri de testat; in SUA am plecat de acasa cu 25 de puncte de interes in Manhattanului si cateva rezervari prin Open Table). Greu!
Vacanta de la mancare si mai ales de la desert mi-am luat de trei ori pana acum. In Republica Dominicana (desi asta nedreptateste homarii fresh-out-of-the-water facuti de Happy Harry pe grill), in Cabo Verde ( cu exceptia branzei de capra de pe insula Sfantului Anton – tare, aspra, matura, servita cu dulceata de papaya) si recent in Maldive (sorry, nicio exceptie aici).
In SUA mancarea a atarnat greu de la inceput.
Am inceput in Washington, cu rasfatul gastronomic homemade to Michelin-star perfection oferit cu multa caldura de catre o prietena coreeana de origine.
Am continuat cu pranz la The Source a lui Wolfgang Puck, situat langa Newseum, un muzeu fascinant al stirilor si jurnalistilor, intr-o cladire moderna in care pe sase etaje se desfasoara o istorie vie si la zi a muncii in mass media.
In meniu: o super cremoasa caracatita, coada de taur lipicios de frageda, pachetele cu legume si sos de usturoi bland, carrot cake in 15 straturi si chocolate overdose sub forma unui mousse aparent banal.
M-am plimbat, am cumparat si degustat goodies de la divinul Dean & Deluca, un gourmet food emporium pe care tare mi l-as dori si la noi. Am stat la coada sa cumparam macarons de la Olivia.
Am recidivat intr-un restaurant chinezesc dintr-un strip mall de pe marginea soselei, in Virginia. Exista o explicatie! Acolo au cea mai buna rata Pekin, desigur, dar partea interesanta abia acum vine – rata asta a fost apreciata de cam toti presedintii americani , Psy Gangnam Style si altii, daca iti plimbi privirea pe fotografiile de pe pereti. Au o camera blindata special pentru vizite cu protocol de grad zero. Nu ai zice, cand te uiti de afara. Va aminteste de locul unde manca costite Frank Underwood in House of cards? Mda.
Cateva vorbe si despre rata – cum cea mancata la Simiju (THE place to have duck in Beijing) nu m-a dat pe spate, am acceptat cu retineri bine camuflate. Si mi-am pastrat retinerile si dupa.
Cate ceva despre rata – da, este cea roscovana pe care o vedeti atarnand de gatul lung prin toate China Towns din lume. Ea in sine nu e mare scofala. Ritualul este cel care ii da savoare, atat la propriu cat si la figurat. Rata vine intreaga, dar este transata maiestru de un bucatar pe un gheridon langa tine (ca filetarea pestelui) si pe platou iti ajunge ca solzi cu carne frageda si piele crocanta (plus uneori cu un strat mai gros sau mai subtire de grasime dar yak oricum).
De acolo o iei cu betisoarele si o plasezi bland in mica clatita de orez culcusita un palma stanga; mai pui bete de castravete, sos de prune, ceapa verde franjuri si zahar (double yak, ca parca sosul nu e dulce si el); impaturesti cu ajutorul betisoarelor caci o doamna eleganta nu isi mozoleste degetelele si tot cu betisoarele o aduci spre gura. Pentru un boost de prospetime in loc de clatita de orez se poate impaturi in foi de salata. E ok, dar ok-ul vine de la ce pui pe langa si mai ales de la sosul de prune.
Cu totul altfel stau lucrurile cu rata de la Momofuku Ssam din New York, unde chef David Chang si-a invatat echipa sa aromatizeze rata cu anason, poate un pic de scortisoara? si God knows what else de mananci si plangi din ssam-ul lui cu rata. (Ssam este un wrap coreean). Parere personala, no offense to the Chinese people and their duck eating habits.
Harta Washingtonului a insemnat, pe langa Library of Congres, the House, etc si o degustare de cupcakes. Romanticul si so country-side Georgetown pofteste la mici prajiturele motate atat de tare incat la pranz se fac cozi in afara cofetariilor. Am degustat de la:
1. Georgetown Cupcakes (doua surori, cea mai aclamata din oras, cu magazin si in New Yok mai nou; hm, o traiectorie profesionala de emulat avand in vedere ca Biscuitul a bifat prima parte, cea a legaturii de familie intre asociati J);
2. Sprinkles, magazin mic si roz-laptos ce vinde si mini cupcakes pt catei (choco-free, desigur)
3. Baked & Wired cu un espresso corner uber cool si cupcakes imense puse sub clopote de sticla.
Invingator la puncte a iesit Sprinkles, pentru ca trebuia sa alegem pe cel mai bun dintre cei trei. Subliniez – titlul a fost un superlativ relativ, gatuit, acordat cu retineri majore, caci nimic nu a fost foarte bun.
Lectie de gramatica – degustarea cupcake-urilor este un caz perfect de explicare a gradelor de comparatie in limba romana (desi umanist cu studii de filologie recunosc ca in scoala generala nu mi-a fost usor sa pricep de ce ‘foarte’ il bate pe ‘cel mai’).
Asadar, Georgetown a fost bun, Baked & Wired a fost mai bun, iar Sprinkles a fost cel mai bun. Niciunul nu a fost insa foarte bun. Blat pufos cu crema de unt impotmolit in zahar pudra. Ce asteptari sa ai?
Studiez cupcake-urile de circa un an, la modul practic si teoretic prin degustare, fabricare si informare. La Biscuit coacem frecvent cupcakes cu zecile si sutele. Incercam sa le adaptam gustului local, adica sa inlocuim buttercream cu ceva light, aromat si nu prea dulce. Provocarea este faptul ca acest frosting trebuie sa stea teapan pe prajiturica/ sa isi pastreze forma si acum vine challenge-ul: care este acea crema moale, delicioasa, pe blat pufos si care sa reziste bine, health-wise adica, la temperatura camerei? Caci daca le bagi la frigider, blatul devine fainos, mai tare, isi pierde delicatetea. Iar crema se intareste si nimeni nu vrea sa manance o prajitura care-ti pastreaza amprenta muscaturii.
Anul trecut am studiat cupcakes londoneze – Primrose, Magnolia Bakey, Selfridges. Dulci. Untoase. Liniare. Nici in SUA lucrurile nu au stat mai bine caci de cele mai multe ori descrierea e mai apetisanta ca prajitura – lavender & Early Grey in imagine; suna bine nu?
Mda. Earl Grey inseamna bergamota, un ingredient iubit la Biscuit, la fel ca lavanda; nu le-am pus niciodata impreuna, caci le consideram in competitie una cu cealalta. Cum Georgetown le combina, era clar ca trebuia sa gust. Si am gustat. Un cupcake lila, logic. Si foarte dulce, desigur. Ok, si pufos, daca trebuie neaparat sa ii gasesc o calitate. Unde e aroma, oricare ar fi ea? (e o intrebare pe care as indrazni sa spun ca o consider leitmotivul degustarilor mele americane)
Lucrurile nu se termina insa aici. Ajunsa acasa, la laboratorul Biscuit, voi pune de-o incercare curand.
Nu m-am lasat si am incercat si cupcake-ul de New York, specie bine reprezentata in vitrine. Hummingbird cupcake si chocolate buttercream cupcake. Moist (scuzati, dar umed nu spune acelasi lucru), cu bucati de ananas si crema de branza (care? unde?) doldora de zahar pudra; chec pufos de cacao cu frosting mult prea dulce de ciocolata cu unt.
Citeam candva ca britanicii prefera dulciurile foarte dulci; e o trasatura pe care fie au trimis-o si in America pe Mayflower, fie au imprumutat-o ulterior de peste balta.
(La Biscuit frosting-ul cupcake-urilor este inca work in progress; avem versiuni mai mult decat ok pe baza de ciocolata, merengue, cream cheese si unt lejer dar inca mai cautam.)
O alta curiozitate personala – torturile americane. Retetele de one/ multi-layer cake presupun blaturi groase si eternul butterecream intre ele, plus un strat gros pe deaasupra. Siropul, atat de indragit in Romania, este folosit cu zgarcenie, in putine retete. Umiditatea vine rar, direct din blatul cu unt sau ulei – vezi carrot cake, hummingbird, German. Nu suna apetisant pentru cei dedati la cofetaria franceza (nu suna bine de altfel nici pentru aceia dintre noi care prefera clasicul de cofetarie-comunista-ce-nu-moare-niciodata, adica paine insiropata si crema de margarina/ budinca de la plic)
Trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva timp sa ma incumet sa incerc un astfel de tort; gandul unei creme de unt (caci, sa ne intelegem, buttercream-ul american este 30% unt si 60% zahar, plus aroma, fata de cel frantuzesc sau italian care includ, slava Domnului, ou) ma infioara; but you got to take one for the team, right?
Dupa ce am amanat cat am putut momentul, duminica ora 12:45, dupa o plimbare in Central Park si cu 30 minute inainte de plecarea spre aeroport, m-am prezentat la The Plaza Food Hall si am mancat o prajitura de la Lady M. European-style; ca sa imi fac curaj. Aceasta dupa o tartina cu ricotta cu plum cherry si confit de lamaie de la Tartinery (super-yum)
Am tras aer in piept si am ales un espresso cake de la Billy’s (si matching espresso marshmallows de la Three tarts). Am inghitit in sec cand am vazut ditamai felia (4 degete grosime, 10 cm inaltime, 7 dolari plus taxe) si am incercat sa ma fofilez. Lovely insa era pe post de suport moral (cateodata isi alege ataaat de gresit momentele) si m-a asezat la masa cu lingura in mana.
Nu arata rau (fata de Vanilla Bean, o alternare insipida de pandispan cu buttercream de vanilie, arghhhhh). Am luat o inghititura. Dulce, amorf, pastos de la siropul de kahlua cu care ziceau ca e insiropat blatul.
A doua inghititura – dulce, noroios, slightly chocolatey. Espresso a aparut cand am luat din frosting fara blat. Lovely – ? Eu – hidos.
Concluzia – nu veti vedea la Biscuit compozitii americane; poate doar interpretari si accentuari (intr-o tara in care un XL european este M american, ma mira faptul ca aromele sunt discrete, ca nu se toarna cu galeata, urmand logica if bigger is better, then stronger is better).
****
Un alt punct de maxim interes turistic pe harta mea in USA a fost Buddy Valastro, aka Cake Boss, cunoscut in Romania pentru torturile smechere pe care le face in emisiunile Cake Boss / The next great baker/ etc difuzate de Paprika TV si TLC.