Degustare vin: Domeniul Bogdan

by Adriana | Jun 21, 2022 | Calatorii, Crame

Strabatem sate mici, cu cateva case pitice adunate la strada. Sunt dispuse perpendicular pe sosea si intrarea se face pe centru, printr-o veranda cu arcade trilobate. Gardurile lasa sa se vada devalmasia sud-estului. Satele-s scurte, se termina cat ai clipi si incepe brusc campia plata cu linia orizontului aproape. Campia dobrogeana este aici inclinata, finita, segmentata de stalpi de electricitate. Pe ea grau scund si des ca o perie formeaza suprafete galbene tepoase, cu mustati. Ne indreptam spre Medgidia caci lasam Siminoc (Crama Vladoi) in dreapta si Cernavoda (Crama Rasova) in spate. Da, masor distantele in crame 🙂 Ajunsi in oras gradinile casutelor mici opun strazii o vegetatie aproape salbatica in abundenta ei umbroasa. Parasim orasul pe zidul caruia cineva lasase un I miss you si ajungem repejor la Domeniul Bogdan, in arealul Murfatlar. Sunt in primul meu infotrip si privesc curioasa in jur.

Cei de la crama au de acum un loc de degustare a vinurilor pe care le produc nu departe, la Pestera. Suntem aici pentru a inaugura noul spatiu de degustare si asta facem, desi furam startul caci in turul zonei de vinificare primim vinuri work in progress, aflate inca in butoaie si tancuri. Testam o tamaioasa romaneasca 2021 nefiltrata (prilej cu care invat un cuvant nou – rebize, coacaze necoapte) si un Riesling de Rin 2021. Dintr-un baric hotoaica (eprubeta) scoate vin si-l toarna paharelor flamande; povestile curg si ele.

Preferata mea este fara doar si poate o Feteasca Neagra 2021 – imi aduce in nari aroma de capsuna coapta spre caramelizata, ca bucatile de fruct ce depasesc marginea unei galette si se ard usor si bun. Gustul duce inspre cireasa, dar si rozmarin, imi spune Cezar Ioan.

Aflam ca procesul de iscare a lui din struguri bob si coaja inseamna o macerare de trei zile fara interventie, urmata de o fermentare cu remontari deschise din doua in doua ore (ppmpa peristaltica actioneaza lent si mecanic ca sa nu streseze vinul cel putin doua saptamani), apoi din patru in patru ore si dupa la fiecare sase ore. Seamana cu hranitul unui pui de om.

Fermentarea spontana se face fara capac si, daca are loc sau nu fermentarea malo-lactica, vinificatorul este multumit; vinul se va finisa in sticla, nu va avea depozit si nu se va schimba. Cum aerul este cel mai mare inamic al vinului, sa nu iti fie frica si sa lasi vinul descoperit, doar cu o plasa de protectie, e o masura a increderii in strugure si proces. In plus, fermentatia salbatica nu deranjeaza, nu e controlata, ajutata/ ajustata ceea ce, sopteste Dana Popa, specialist in chimie alimentara, il califica cu adevarat ca vin de terroir.

Se face viticultura ecologica certificata aici, iar unele vinuri sunt si biodinamice. Candva, biodinamica era vazuta prin prisma cornului de vaca ingropat in vie; principiile antroposofice enuntate initial de Rudolf Steiner in anii ’20 se regasesc intr-un un calendar astrologic ce respinge pesticidele, urmareste miscarile naturii si imbratiseaza metode similare homeopatiei. Vinul biodinamic este astfel expresia terroir-ului, a combinatiei dintre microclimat, sol, practicile si aptitudinile viticultorului. Conteaza faza lunii, umiditatea pamantului, zborul gazelor si directia vantului, cum spun cei de la Bogdan, ajutati de unul din ce mai reputati cercetatori in domeniu – doctor agronom Leonello Anello (astazi stiinta demonstreaza ceea ce inainte era vazut ca magie facutan functie de fazele lunii).

In sala de degustare a carei inaltime permite luminii sa se reflecte in lemn si sticle, langa suberec si placinte turcesti cu carne si branza, ghiudem, branzeturi si mezeluri dobrogene trecem prin doua albe, un rose relaxat din gama Cuvee Experience (cupaj din pinot noir & shirax), un merlot biodinamic din tanc, o Feteasca Neagra bio si un Cabernet Sauvignon mindblowing. Pe ultimele doua le-am pus pe lista de comenzi pentru acasa; o revelatie acel Patrar 2019 (cab-sauv biodinamic) cu postgust lung de cirese si piper.

De cativa ani bat cu prietenii cramele romanesti cu pofta de vin si povesti si respect pentru cei care il fac; am vazut parte din Dealu Mare, Dragasani si Iasi iar in Dobrogea am fost la Vladoi, Gabai, La Sapata, Macin, Rasova si Viisoara. Adaug acum pe lista Domeniul Bogdan, tinand minte ca, pentru perioada de vacanta la mare, o vizita (anuntata) la crama este o optiune excelenta.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.

Alte crame vizitate

Vezi aici care

Calatorie: O zi la crame in Lechinta

by Adriana | Jul 23, 2021 | Calatorii, Crame

Pe drumul Maramuresului

Ziua 2. Degustari la Lechburg si Jelna

Sunt vreo sapte crame in zona DOC Lechinta insa am pus pe lista mea doar doua, conditionata de lipsa de timp. Am strecurat pe cele doua ca opriri intre Ogra, Mures si Petrova, Maramures, un drum de 236 km in 4 ore in teorie, mai multicel in realitate si pentru ca, pe alocuri, bucati bune de drum erau decopertate.

La Lechburg am ajuns cu peripetii caci am ratat intrarea marcata cu un butoi discret, apoi era sa nimerim la alta crama in ograda si tot asa. Ajunsi acolo am fost invitati sa ne tragem sufletul sub o umbrela si de acolo crama cu usi duble de lemn vechi si copacii inalti precum chiparosii imi aminteau vag de o alta crama si o alta eu intr-o alta vreme, in Toscana. Un feeling fugitiv si stingher pe care intalnirea cu Cipriana Sasarman, co-proprietara cramei, l-a validat. Cipriana face vin la Lechburg cu sotul si cumnatul sau, italieni. Au cumparat vechea crama si ne-a aratat-o cu onestitate asa cum e ea acum – inca raw, cu pereti ce poarta urmele umezelii, cu podele din ciment jupuit si budane vechi, pastrate de decor caci curatarea cu soda caustica le-a distrus pentru vin. De un carlig coborau din tavanul inalt trei pulpe de prosciutto. O soba din terracotta prezida la parter si o scara din fier forjar cu motive specifice te ducea la etaj. Cuvele de beton sunt insa perfecte, ne-a marturisit Cipriana. Cand spune asta mi-aduc aminte ca parca Rares Florea de la Domeniile Averesti ne spunea in crama lor ca acest tip de cuva s-a dovedit a fi mai stabila decat tancurile de inox – avand variatii mici de temperatura pastreaza temperatura constanta mai bine.

Crama Lechburg este din 1962 ceea ce ii asigura obiecte de cultura materiala din perioada comunista – sala de degustare folosita pentru vizitele tovarasilor de la centru are pe pereti un mozaic ce infatiseaza scene cu daci si romani benchetuind si mai apoi nunta Zamfirei, cu paunul specific costumelor populare in judetul Bistrita. Nici usa nu e de lepadat, o reconditionare buna putand scoate din ea un obiect valoros estetic si istoric pentru noua crama pe care Cipriana o viseaza. Mozaicul va fi pastrat, ne asigura ea.

Cipriana este foarte atenta la ce mananca, urmand un regim vegan de ceva vreme; nu e de mirare ca via are atat certificare Biocert cat si si una Vegan din Italia. Ce inseamna asta pentru noi, consumatorii? Ca nu pune ingrasaminte si pesticide conventionale, adica chimicale in vie. Aceasta mai inseamna si ca recolteaza doar 4 tone/ ha nu 12 tone cat produce un hectar de vie conventionala, non-bio.

Despre degustare nu mai stiu decat ca am inceput cu un frizzante de 11% volume alcool. Cred ca s-a baut si Pinot gri, Riesling si Sauvignon blanc. Deoarece urma sa conduc pana in Maramures nu am baut si le-am pierdut sirul. Am retinut doar ca zona Lechinta are aciditate mare si asta pare ca le-a placut tare mult celor cu care am calatorit.

Pe mine m-au interesat povestile Ciprianei, un om cald si deschis, care nu s-a sfiit sa spuna lucrurilor pe nume, refuzand cu fermitate sa proiecteze acea imagine idilica pe care o imbratiseaza alti producatori mici. Ne-a marturisit ca recupereaza butoaiele vechi din stejar slavon probabil facute in Austria si ca o scoate din sarite nostalgia celor din diaspora. Exporta vin dar pietele straine sunt greu de accesat nu doar din cauza concurentei altor vinuri ci si pentru ca romanii vor de acasa Jidvei, seminte si pufuleti. I-as fi putut vorbi o ora despre constructia identitatii si lupta pentru pastrarea ei in afara locului de origine, despre apartenenta si alienare, dar ce i-ar fi folosit? Micii producatori mizeaza pe curiozitatea si deschiderea consumatorilor, au nevoie de oameni care sa experimenteze inainte de a se cantona intr-un tipar de consum.

Mi-au placut etichetele (apreciate si de altii caci au castigat premii in strainatate) – infatiseaza costume populare stilizate din zona.

Ce am invatat nou? Despre Neuburger, un soi de strugure local. Simt nevoia de precizez ca local nu inseamna romanesc, Neuburger fiind un strugure alb austriac. De la Cipriana am aflat si de o alta crama mica din zona, Valea Ascunsa, care se spune ca este foarte frumoasa. Am pus-o pe lista pentru data viitoare!

Crama Jelna

Am ajuns la Jelna cu intarziere mare si deci jenati. Ne-a intampinat Vlad, viticultorul cramei, si ne-am relaxat rapid pusi in fata unei degustari numite Navicella. Crama este artizanala si de familie, producand circa 80000 sticle pe an. Este singura crama din tara cu struguri atestati ca produs montan, ceea nu este in fapt decat o recunoastere a temperaturilor mai reci, a conexiunii cu zona si tipicitatea ei. Recunosc ca am aflat de ei relativ recent si m-am bucurat sa pot construi traseul catre Maramures si cu oprire in Jelna (de la Ogra, Mures se merge pana la crama putin peste o ora).

Degustarea Navicella:

1. Navicella alb 2019 – cupaj intre struguri Feteasca alba 60% Sauvignon alb 20%, Riesling de Rin 20% cu o aciditare mare, aproape 8.

2. Dealu Negru Sauvignon Blanc realizat prin fermentatie secventiala

3. Un rose care pare ciudat gratie drojdiilor salbatice ce ii dau note rustice

4. Cabernet Sauvignon 2020 cu 12,6% volume alcool

5. Navicella rosu 2017 din Pinot Noir, Cabernet Sauvignon si Merlot.

Degustarea poarta numele unei picturi create de Giotto in secolul XVI in vechea bazilica a Sfantului Petru, la Roma. Si care e legatura cu Jelna? In micuta biserica de la Jelna a fost descoperita o copie a acestei picturi, in culori ce produc efecte 3D. In lume mai sunt cunoscute doar alte trei copii, originalul fiind pierdut partial la renovarea bazilicii. Cea de la Jelna a fost probabil realizata de artisti locali, inspirati de schitele si povestile aduse de pelerini. Legenda locala il crediteaza pe un grof din zona ca mecena; el si-a dorit sa aiba pictura aici, la granita catolicismului si ar fi platit pentru ea butoaie cu vin.

Sursa imagine: https://www.divinarivelazione.org/la-navicella-unicona-della-fede/

Vinul este insotit de un platou cu branzeturi si mezeluri locale de la ferma Agroardeal langa ei. Excelente, ca si vinurile care nu incetau sa ii suprinda pe cunoscatorii din grup.

Cum vinul nu merge fara lautari am beneficiat de incalzirea pe care si-o facea un taraf local in vederea evenimentului ce urma sa aiba loc in seara respectiva. Asa am aflat ca si in Jelna muzica tot spre manele duce. No, am mai invatat ceva.

Pentru a evita astfel de imixtiuni pe viitor proprietarii cramei au in plan construirea unui hotel si a unui spa care sa ii separe pe cheflii de crama. Ba mai mult, intentioneaza sa mareasca luciul de apa de la baza dealului pentru a-l amenaja ca destinatie de vara, alaturi de terasa si traseele de bicicleta din vie pentru hipstereala.

Mi-a placut rose-ul salbatic, mi-au placut Navicella rosu si branzeturile si mi-a placut Vlad, un om pasionat care intelege ca terroir-ul nu se lasa cucerit la prima intalnire si si-a propus sa ofere viei timp si rabdare (are o statie meteo doar de trei ani si deci nu e un istoric suficient ca sa stii cum sa intervii in vin).

Ce nu mi-a placut? Pai nu mi-a placut ca in 2019 nu au facut vin de desert, dar nu e vina lor ci a ursului care a savurat toti strugurii lasati la stafidit pe vita. Noroc ca aveau si un vintage anterior si mi-am completat ‘biblioteca’.

Ciubarul atotprezent

O prezenta ubicua in si inspre Maramures sunt ciubarele cu horn perfecte pentru o balaceala relaxanta.

Alte recenzii

Calatorie: Tur de crame in Iasi

by Adriana | Jun 24, 2021 | Calatorii, Crame

Iasi| Jassy

“O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, […] Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face” Ion Neculce, cronicar

Citeste mai jos continuarea

Moldova

Tur de crame in si pe langa Iasi

Din unele puncte de vedere Iasiul nu s-a schimbat mult – aerul vibreaza de rr-uri rulate frantuzeste de tineri dezinvolti iar pe strazi se plimba fete zvelte in vestminte musulmane; la Trei ierarhi slujba razbate prin usi duminica la fix, iar ciorile inca mai murdaresc turnul Goliei. Si totusi, acesta nu mai este dulcele targ al Iesilor al Chiritei sau al lui Creanga. Este mai degraba orasul cosmopolit al studentilor din toata lumea, al specialty coffee cu banana bread, al cramelor vechi sau nu ce fac vin ca-n lumea noua si al profesorilor de la universitate care coboara de la catedra si vin in strada, muzee sau beciuri sa explice mozaicuri, cultura Cucuteni sau vinuri experimentale.

Obisnuita cu peisajul sub-Carpatilor de la bunicii buzoieni, Moldova tatalului meu, necunoscuta mie, mi se infatiseaza ca imense intinderi verzi, dealuri scunde cu pante domoale si culturi bogate de la ploile dese. Sunt campuri verzi cu brauri de maci ca niciunde. Sunt kilometri de sosea ce impart bucati din Campia Moldovei. Ape mici apar ici colo si o cale ferata serpuieste adesea in fata noastra. Asa vad eu acum Moldova, parte a acelui teritoriu numit de turci Bogdania, de la adevaratul ei intemeietor, cel ce a adus independenta de regatul ungar.

Suntem la Iasi pentru trei zile si stiu ca nu este de ajuns. Fagaduiesc in gand sa vin din nou curand. Acum suntem aici pentru un tur la crame locale si putin sight-seeing intre degustari cu cei de la Winelover Romania.

Miclauseni si degustare Strunga

Prima descalecare o facem dupa un drum drept de patru ore la Miclauseni, pe domeniul ce gazduieste romanticul castel al familiei Sturza. Castelul acesta nu e Moldova pe care o stim de acasa, aceea fara infrastructura, defavorizata, cu apetente bahico-violente in familie. Castelul Sturza de la Miclauseni este ravasitor in frumusetea lui perfect conservata.

Am auzit de el de ceva vreme, insa abia in iarna l-am cautat pe net, in urma unui reportaj TV despre cum supravietuiesc in pandemie. Am gasit atunci o poveste si un dor de duca pe care l-am ostoit temporar comandand de la magazinul lor online niscaiva zacusti si o carte de bucate boieresti. Atunci am aflat ca proprietar este Mitropolia Moldovei, ce surpriza sa vad acest nume ca emitent facturii! Domeniul cu castelul cu tot a fost donat de mostenitoarea familiei Sturza bisericii atunci cand amenintarea comunista a devenit aproape certa.

Cand am ajuns la Miclauseni era un pranz glorios de iunie, strecurat cu gingasie printe ploile acestei luni capricioase. Am mers printr-o padure cateva minute si drumul ne-a scos brusc in fata castelului. Pentru ca putine astfel de constructii sunt inca restaurate sau ma stau in picioare, impactul a fost puternic. Nu doar sta in picioare dar rade in soare mandru si impunator. Este construit in stil neo-gotic in perioada 1880-1904 si a fost gandit ca resedinta de familie pentru George si Maria. Interiorul sustine aceasta afirmatie, avand camere relativ mici, compensand lipsa grandorii prin rafinament.

O prezenta care merita notata este ghidul; un domn cu o prestatie delicioasa; faptul ca a inceput prin a sonda terenul daca sunt permise glume de orice fel spune multe. Am inteles de la cei ce il stiu ca e la fel de spumos de fiecare data, insa ca frecvent aceasta efervescenta ii este alimentat bahic.

Sosind acolo intr-o vineri, iar domeniul apartinand Mitropoliei masa de pranz a fost de post cu bors de hribi, sarmalute cu orez si nuci, parjolute de legume, cartofi la cuptor, muraturi si clatite cu sos (si) de fragute, De la drumurile de munte ale lui Calistrat Hogas incoace am aceasta dorinta sa mananc la manastire in Moldova, desigur in varianta bogata a fratelui Glicherie nu in cea frugala a calugarului de mai jos:

“Câteva măsline, zbârcite şi mici pe fundul unei farfurii, un strop de borş cu fasole, pe fundul adânc al unui castron, pe altă farfurie patru ardei copţi umeziţi cu oţet, pe un talger două chiftele de cartofe alcătuiau cele patru feluri de bucate ale cinei noastre de sară… iar alăturea de fiecare tacâm câte o falie nu tocmai mare de pâne veche şi neagră… Ne aflam în postul Sântămăriei…”

Calistrat Hogas

Pe drumuri de munte

Dar se putea manca si foarte bine, desi simplu si cu ingrediente locale, cand mai marele manastirii este dispus:

” O cafea cu lapte, de la care nimic nu lipsea, nici cozonacul, nici untul proaspăt, nici caimacul din belşug şi nici chiar marmelada de mere domneşti; ceaiul, ceva mai smerit, stătea retras la un colţ de tabla, în tovărăşia unei sticluţi cu jamaică şi a câtorva pâinişoare de post rotunde şi mici.”

“Iar când fratele amintit mai sus, diriguit de Glicherie, începu a aduce pe masă, nu te pricepeai de unde s-o mai începi: de la ochiuri cu mămăliguţă caldă, de la brânză cu smântână, de la brânză de oi cu miros de brad, de la măsline lungăreţe şi tari, zăcute în undelemn adevărat grecesc, ori de la sardele de cutie!… şi chiar de-ai fi ştiut cum s-o începi, dar nu te pricepeai cum s-o urmezi şi s-o sfârşeşti; căci şi puii cu smântână şi puii fripţi, anume pregătiţi pentru noi, te ispiteau tot cu atâta putere ca şi iahneaua de hribi proaspeţi, ca şi rasolul de cegă şi chiar ca chiftelele de cartofe rumene şi ispititoare, pregătite tot anume, dar pentru părintele Vavila.” (https://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Calistrat_Hogaș)

Calistrat Hogas

Pe drumuri de munte

La noi la castel desi borsul manastiresc a fost bun, mancarea nu a stralucit per total. Nici zona de luat mese din interior si spatiile sanitare nu au o estetica asortata castelului, ceea ce ma face sa sper ca spatiile de cazare existente si cele in amenajare in cladire in curs de restaurare beneficiaza de inputul unui designer de interioare. Gresia suferitoare, maro cu stropi marmorati albi crem, ar fi bine de evitat.

Gradina de plante aromatice in schimb era minunata – menta, salvie, oregano, roinita, etc.

La masa vinul insotitor a fost de la Strunga, o crama locala care face vin din 2014 pe 86 hectare. Am retinut o feteasca alba foarte parfumata, un rose Reveria din feteasca neagra si un foarte bun Sauvignon Blanc limited edition Dealul Parjolita 2020. Strunga, care inseamna stana, este un sat curat din zona, in apropierea Mircestilor lui Alecsandri. Se zice ca poetul ar fi trecut prin Strunga unde a fost jefuit de niste talhari; a scris o poezie cu aceasta ocazie. Poezia se regaseste partial pe una din etichetele vinului.

In pădurea de la Strungă

Sunt de cei cu puşca lungă

Care dau chiorâş la pungă!

Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună,

Care noaptea-n frunze sună,

Feciori de lele nebună!

Vasile Alecsandri

Cotnari

What’s in a name intreba Shakespeare si asa m-am intrebat si eu in fata a ceea ce am descoperit ca inseamna Cotnari.

Intrebarea mea este bidimensionala. Pe de o parte, desi intuiam/ stiam ca este un producator mare nimic nu m-a pregatit pentru cat de mare este. Apoi, vazand investitiile, efortul si pasiunea pusa de oameni acolo m-am intrebat cat de corect este sa ramai blocat in asocieri vechi, cantonat in segmente de piata si plaje de pret caduce.

Cotnari m-a facut sa ma gandesc la incarcatura dintr-un nume, la greutatea lui odata stratificata, pietrificata in mentalul colectiv. Trandafirul shakespearean ar mirosi la fel indiferent cum ii spui, dar vinurile noi de la Cotnari sunt altceva, au iesit din matca vechii marci Cotnari si isi cauta fagase noi. Etichetele premium poarta acum nume precum Domeniul Vladoianu sau Crama Axinte pentru a se diferentia de eticheta generala pusa de publicul connoisseur vinului de Cotnari.

Un alt lucru care m-a pus pe ganduri a fost spus de un membru Winelover s- Cotnari este in mamut care sta in picioare. Dintre atatea marci puternice din comertul socialist, Cotnari, ca si Dacia si Brainconf au evitat vanzarea ca fier vechi si stau in picioare uitandu-se ferm catre viitor. Nu a supravietuit, s-a adaptat, cred ca a spus Razvan Stoenescu. Nu este putin lucru si imi place acest unghi nou de a vedea o companie veche.

Devine evident pana la acest punct ca ca nu scriu despre vinuri in sine – am fost once again designated driver si oricum I-as lasa pe altii mai priceputi sa vorbeasca despre ele (dar e musai sa spun ca Grasa de Cotnari din 1989 era miere lichida).

Ah si inca ceva – la Vladoianu vinul nu este unica surpriza- un petit chateau discret din 1901 asteapta sa fie renovat si transformat in unitate turistica. Intr-o firida din gardul lui de piatra niste pui de catel nou-nascuti scanceau in somn, feriti de soarele muscator. Cativa metri mai departe, intr-un tarc generos, doi adolescenti cu cornite ne ofereau prin gard botul umed si priviri cu gene lungi. Sunt salvati si tratati de cei de aici.

Iasi

Am ajuns la hotel seara tarziu, in miros de caprifoi si lumini magice pe cladirea teatrului national. Intrarea in oras la ceas de seara a infatisat un oras mare si mandru, fara iz provincial. Dimineata m-am trezit in dangat de clopote si tipat de tramvai vechi. Pe aici nu a inflorit teiul dar miroase a iasomie. Prin curti oamenii isi taie iarba si isi matura trotuarele. Nu am zabovit in asternuturi ci ne-am urcat in tramvaiul 9 spre Dealul Copoului si am numarat statiile (putine) si statuile (multe) dedicate cultului eroilor pana la sediul USAMV unde ne-am scoborat in Beciul lui Adamachi, crama universitatii.

Via universitatii se intinde pe 15 ha, cu 1,5 ha dedicate unei colectii cu peste 200 soiuri de care contribuie la baza date pentru autenticitate si tipicitate. Profesoara care si-a sacrificat dimineata de sambata ca sa ne duca prin hrube racoroase si cu sticle culcate in nisip ne-a spus ca universitatea vrea sa obtina suse de levuri specifice zonei, soiuri adaptate si sa stabilizeze soiuri traditionale vechi ce pot fi aduse inapoi.

Asa cum ii spune si numele, beciul este un sistem de tuneluri subterane in care Universitatea isi pastreaza lucrarile de licenta, masterat si doctorat – sticlele cu vin experimental ale studentilor. Beciul a trecut in proprietatea universitatii din 1970; o forma mai mica a lui a existat inca de la construirea casei de catre boierul filantrop Vasile Adamachi. Academicianul Valeriu D. Cotea a unit acest beci, initial pentru legume si adanc de 18m, cu cel de peste drum al lui Ilie Kogalniceanu, extins de Mihail Kogalniceanu si dezvoltat de Mihail Sadoveanu, ultimul locuitor al cladirii ce-i poarta acum numele ca muzeu. Beciul ajunge sub muzeul dedicat scriitorului despre care se stie ca ii placea sa dadea banchete si chermeze si despre care ni se spune ca umbla vorba ca era un zgarcit care le cerea oamenilor sa vina cu vinul de acasa.

Este posibil ca beciul original al conului Adamachi sa faca parte din tunelurile de sub Iasi despre care se vorbeste cu un aer secretos.

Muzeul Universitatii

Un alt om care si-a sacrificat dimineata pentru noi este un arheolog profesor pasionat de cultura Cucuteni pe care o cerceteaza ciob cu ciob si spartura cu spartura pe teren in judet. Mi-a placut enorm acest profesionist care nu s-a temut sa se dezbrace de discursul tipic de custode a facut ca discutia despre acesti stramosi pe nedrept numiti primitivi sa fie vie, sa aiba aderenta. Muzeul in sine este o bijuterie; parterul are doua incaperi dedicate culturii Cucuteni incluzand un rastel cu statuete feminine si o camera obscura in care straluceste soborul de zeite precucutiene gasite la Poduri Bacau, intr-un sanctuar datat 4900 i. H.

Etajul este dedicat muzeului universitatii cu cate o camera dedicata fiecarei familii de stiinte – umanioarele si stiintele exacte.

Pauza de relaxare

Ne-am tras sufletul cu un facial cu magneti si masaj la picoare la Magenta Streetway cu vinuri de la Casa de vinuri Bucium si Domeniile Bohotin (singurii din tara care au DOC Bohotin), plus niste eclere bune de la Cuptorul Moldovencei.

Iar cu picioarele la spinare….

…ca sa ne vedem cu Mihai, lector la Facultatea de Geografie si promotor al orasului, parte din proiectul iasi.travel o asociatie de management al destinatiei. Cu un umor debordant bine dozat Mihai ne-a tinut cu sufletul la gura si gura pana la urechi ca sa ne explice printre altele sensul mozaicurilor puse de comunisti in caldaramul din Piata Unirii. Ne-a aratat si hotelul Traian proiectat de Gustav Eiffel cu 7 ani inaintea turnului ce-i poarta numele, minunatul palat art deco Braunstein ce va deveni dupa renovare gazda pentru un centru de informare turistica si sapte consulate. Ne-a semnalat locul unde a fost decapitat Miron Costin cronicarul si ne-a dus la teatru. “Vasile Alecsandri” este o cladire magnifica din 1896, cu foita de aur pe interiorul sau baroc tarziu cu influente Art Nouveau. Cu catifea rosie cum ii sta bine un teatru clasic, cel din Iasi se lauda cu un candelabru Venetian, minunate picturi murale si incalzire in pardoseala pusa acolo de arhitectii care l-au proiectat.

Inapoi la degustare

Pentru masa de dupa amiaza (cuvant ce deghizeaza alcoolica degustare) microbuzul ne-a lasat in poarta la Gramma, iar echipa de acolo profitand ca vinul sau este vinul conversatiei ne-a pregatit masa in crama, printre tancurile de inox. O experienta unica!

Povestile vinului lor sunt chiar povesti caci trei etichete s-au inspirat din basmele locale. Am intrebat care anume si ni s-au enumerat titluri pe care nu le cunoastem noi, cei de la sud de Milcov cum ar fi Voinicul Cremene sau Fata cea voinica a ciobanului, realizate de penita unui artist local. Alte etichete sunt inspirate de genuri literare, gazda noastra explicand ca dimineata suntem epici, dupa amiaza lirici si seara dramatici, pentru toate existant un adecvat. Printre cei care semneaza etichete Gramma sunt Horatiu Malaele sau Luminita Lupuca. Dupa comentariile celor din jur inteleg ca vinurile sunt bune si ca cireasa de pe tort a fost o Feteasca Negra care inca nu e finisata, gustata direct din baric, in prezent 17,5% volume alcool si un viitor promitator.

Cina cu panorama si vinuri de la Hermeziu

Ne-am intors in Piata Unirii, de data aceasta la hotelul omonim ca sa luam masa la restaurantul de la ultimul etaj. O masa excelenta cu un piept de rata delicios si clatite si mai si, alaturi de vinuri faine de pe fosta mosie de pe malul Prutului a lui Costache Negruzzi (numele cramei Hermeziu vine de la mama acestuia).

Madame Bleu, un petillant savuros a fost ales de un coleg degustator ca exemplu de sabrare. Fara cal sau tricorn, Costel Tarbuc a executat doua sabrari impecabile, chiar daca usor mai lente datorita presiunii mai joase rezultat al utilizarii metodei charmat (o diferenta notabila a acesteia fata de metoda clasica champenoise fiind durata mai scurta de productie). Ce mi-a retinut atentia? Din nou poezia din spatele vinului – de data aceasta gama Scrisori inspirata din „Scrisori la un prieten” ale lui Costache Negruzzi. Moldovenii le-au avut dintotdeauna cu cuvintele si vinul.

In paralel, itr-un alt salon o trupa de tineri dansatori framantau aerul si batuceau podeaua.

Averesti

In ultima zi cerul a decis sa respecte prognoza meteo si a turnat ploaie si a semanat vant. Era o zi de toamna gri si noi goneam prin Moldova nestiuta, brazdandu-i campiile, trecandu-i podetele, admirandu-i imensa generozitata fata de om.

Cand am coborat din masina in fata noastra ploaia se oglindea in tancurile uriase si vantul luneca printre peretii lor. Putin mai tarziu in beci, Rares Florea ne va spune ca betonul este mai bun ca inoxul, caci de la 10 grade la 14 grade amplitudinea temperaturii este mare in inox, pe cand betonul e constant – are o inertie termica mai buna caci peretele este gros.

In beciul lor boltit in piatra cuvele de beton sunt pretuite si folosite alaturi de cele noi, de inox. In acest beci sticlele sunt pufoase – nori cinlindrici intunecati formati de mucegaiul nobil care nu se dezvolta decat unde circula aer curat. Beciul are o parte veche, originala si una mai noua, din 1970, bolte de doua feluri marcand diferenta.

Sunt investitii imense in acest proiect care promite tot ce are Husiul mai bun in vin – au 800 hectare de vie si vechea crama a lui Stefan Negruzzi (1859).

Aici am gustat o zghihara veche din 1989, ultima facuta pt Ceusescu si din dictatorul care nu a apucat sa mai bea. Zghihara vinificata in sec 2020 este soiul etalon; teoteric nu mai face nimeni zghihara in prezent, mai facea cineva dar, daca am inteles eu bine, a fost cumparat tot de Averesti.

Aici am invatat ca lemnul american este mai aromat, aduce note de vanilie pe cand baricul din lemn francez este mai jos in arome. Si tot aici m-am bucurat sa aud ca se va deschide si o unitate de cazare. Este minunat ca din ce in ce mai multe crame inteleg oportunitatea propusa de turismul gastro-oenologic.