by Adriana | Sep 17, 2020 | Bucuresti
Sfarsit de vara in Bucuresti
Seara de august tarziu, cand incep sa se coaca strugurii in vii de miros strazile vechilor mahalale.
Tip bucatarie
Neo-Romanesc
Adriana
Seara de august tarziu, cand incep sa se coaca strugurii in vii de miros strazile vechilor mahalale; in centrul orasului insa miroase a sfarsit de vara si a cauciuc incins care nu-si mai gaseste locul in putinele parcari. Suntem in intarziere si intarziem si mai mult cand descoperim ca intreaga Cale a Victoriei este inchisa, devenita pietonala in weekend. Asta ne face sa dam ocol intregii piete, sa parcam grabiti si sa mergem pe straduta pietruita concentrati.
Intram pe poarta ingusta si ne asezam la o masa pe terasa simpla, alba. Sunt mese putine, poate nici patru-cinci caci este inca pandemie si restaurantele functioneaza doar in spatii deschise. Anika este un restaurant nou, care nu avea decat cateva saptamani cand a fost instituita carantina. In februarie, cu putin inainte de deschidere am fost aici pentru un interviu cu Alex Dumitru dar si la un eveniment Fragmente numit sugestiv Pe drumul Ramnicului. Chef Dumitru este co-proprietar alaturi de Andrei Popa, sommelier. Au lucrat impreuna la Atra Doftana si au decis sa isi puna la bataie aptitudinile si visele intr-un proiect propriu. Anika este denumit dupa o strabunica langa fusta careia Alex copilul invata primele gesturi din ceea ce Gilligan numeste etica grijii. Restaurantul este micut avand astfel avantajul de a fi usor de tinut sub control dintr-o privire si de gestionat de o bucatarie rezonabil dimensionata. Anika ofera mancare romaneasca moderna si o lista de vinuri mereu noua, astfel incat sa poti descoperi cat mai multe dintre vinurile Romaniei si Moldovei. In seara aceasta il avem ca partener de discutie pe Andrei; el este cel care ne primeste cu un zambet discret, ne lasa meniurile prezentandu-ne variantele si ne recomanda vinuri interesante. Tine locul ospatarului cu simplitate si profesionalism, iar usoara stangacie din discurs nu vine din necunoastere ci din acea politete innascuta specifica unui numar mic de oameni. Pe chef Alex il vedem iesit la o tigara si inteleg ca sunt doar ei in seara aceea de sambata pustie, de vara in oras in pandemie. Vorbim putin si ma recucereste modestia si modul in care ma asigura ca este disponibil pentru discutii suplimentare. Nu le este usor, dar rezista, nu au incontro; au pus in locul acesta nu doar economiile si visele lor, ci si forta bratelor si sudoarea fruntii participand cot la cot la renovarea si amenajarea spatiului. Anika este materializarea modului lor de a vedea ce inseamna Romania si romanesc in gastronomie. Pentru a supravietui in aceasta perioada au vandut legume din gradina proprie, au facut sosuri, spread-uri si zacusti pe care le-au vandut online alaturi de savuroase vinuri romanesti recomandate de Andrei. Meniul este gandit secvential – poti comanda patru, sapte sau zece preparate, fiecare set venind la un pret fix de 190, respectiv 250 ron meniul de degustare gastronomic si 330 ron Experienta Anika de persoana. Imi aminteste de Ottolenghi si sistemul sau de pret. Apa, painea si untul sunt din partea casei, iar asocierile de vin incep de la 110 ron. Cum de ceva vreme noi seara nu mancam, dupa cum spune si o reclama la TV, decidem sa alegem varianta mai putin substantiala de patru feluri; se va dovedi ca este de fapt satioasa. Am ales fiecare doua entrees, un fel principal si un desert. Suntem patru la masa deci acoperim cu succes intreg meniul.
Masa incepe cu painea si untul din partea casei; chiflele sunt calde si pufoase, presarate cu seminte de chimen; merg de minune cu untul prezentat ca un quenelle pe-o piatra de rau slefuita de ape repezi. Nu ne este foame dar ni se face. In paralel avem si un amuse bouche – un trio ce reuneste pate de porumbel onctuos si delicios, vinete si galbior murat.
Rosiile romanesti cu branza de oaie, care vara aceasta au aparut in multe meniuri inclusiv la Kombinat Sibiu, sunt delicioase cu mousse-ul de branza pufos si echilibrat ca sare. Andrei ne povesteste ca sunt ultimele rosii din gradina; cele care urmau sa se coaca s-au manat. Au o gradina proprie intr-un sat din Prahova unde tata Dumitru este stapan peste salate, ierburi si legume.
Sarmalutele reci cu urda si arpacas sunt lejere su racoroase; galbiorii au gust pronuntat de fum fin de la jar – farfuria se cheama A sosit Leontin, caci sunt culesi de Leontin, probabil cel mai cunoscut culegator de ciuperci sau forager din Romania; Chef Alex colaboreaza cu el de mult, inca din vremea petrecuta la Doftana si nu l-a uitat nici cat s-a ocupat de Bistro Ateneu.
Vinetele vin in doua texturi, salata si marinate, insotite de un caviar dintr-un peste nobil, desi, recunoaste Andrei, nu de sevruga, ossetra, beluga.
Pestele este pe pat de scoici; e merluciu si extrem de dulce si gustos; scoicile vin in completare intr-un sos cu morcov si unt dar acrisor cu note puternice de otet; primele inghitituri merg usor, dar se dovedeste mai greu de terminat. Gica Petrescu canta Mai vino seara pe la noi; e si Dan Spataru in meniu si altii ca el, doar muzica romaneasca; ce mirare ca esti, ce mirare ca sunt… Mi se spune ca porumbelul este delicios dar mai degraba nefacut, sa ii spunem rare nici macar medium rare, daca am putea imprumuta gradele de la vita insa ceea ce urmeaza imi confirma ca suntem intr-un loc in care oaspetele chiar conteaza. Prietenul cu pricina a mancat ce i-a placut din farfurie si nu a mentionat nimic despre ea ospatarului; farfuria a fost luata si la nici zece minute Andrei a adus un nou porumbel, mentionand ca chef-ul a vazut despre ce era vorba si a vrut sa ofere experienta corecta.
Piureul de ceapa a pus in valoare vita, iar galbiorii murati au contrabalansat dulceata acesteia. Ne dorim putina paine extra, este mult prea buna; nu primim pentru simplul si omenescul motiv ca nu este trecuta in meniu, fiind pregatita strict pentru numarul de rezervari pentru a evita food waste (despre importanta rezervarii am scris aici in detaliu).
La vin mergem pe mana lui Andrei si luam ca a doua sticla un furmint, soiul de strugure din care se face Tokaji. Balla Geza Furmint 2017 este vinificat diferit si, ne atentioneaza Andrei, are la inceput aroma de hidrocarburi. Suntem toti fani Rammstein asa ca ne amuzam fredonand “Ich brauche Öl für Gasolin/ Explosiv wie Kerosin/ Mit viel Oktan und frei von Blei/ Einen Kraftstoff wie Benzin” in timp ce savuram neincrezatori paharul cu benzina. Lasat la odihna, al doilea pahar devine palatabil si asistam recunoscatori la deschiderea, oxigenarea lui. E fain, sommelierul a creat un mic moment memorabil care ne confirma cat de bine este sa lasi uneori controlul pe mainile altcuiva, sa ii dai ocazia unui expert sa iti arate ceva nou. Le desert avem acoperite ambele optiuni din meniu: desertul de ciocolata cu cafea single-origin este rafinat, bine balansat, minunat; celalalt este pepene galben cu fagure de miere (acel honeycomb creat din sirop de zahar cu unt si bicarbonat).
O pisica simpatica si bine crescuta cerseste mut si cu demnitate pe la mese; aflu ca este mostenita din vecini si hranita cu generozitate. Noi bem vin. In boxe nu e Rammstein dar e bine.
-
Creativitate
85%
85%
-
Savoare
76%
76%
-
Atmosfera
90%
90%
by Adriana | Sep 14, 2020 | Restaurante
Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe
Fine dining in orasel mic si cuminte de provincie? Madalina Santa pare sa castige acest pariu.
Str. Godri Ferenc 18
Szikra
Adriana
De la trecerea mea pe la Szikra a trecut deja o luna si cuvintele inca nu si-au gasit calea spre lumina; este drum lung de la Sfantu Gheorghe catre terasa de-acasa pe care-mi scriu recenziile. Distanta si dificultatea nu se masoara insa in calificative tip bun, rau sau banal; intarzierea nu vine din lene, lipsa de timp sau importanta. Am descoperit ca imi este greu sa scriu despre lucruri faine care m-au atins cu adevarat. Cele mai profunde experiente le tin pentru mine, le ascund de lume nu din egoism, nici din dorinta de a nu contribui la distrugerea lor prin comercializare ci din frica de a nu fi in stare sa le exprim corect, asa cum s-au intamplat, asa cum le-am resimtit. Este insa incorect fata de oamenii minunati care isi fac treaba bine, de aceea azi nu las laptop-ul pana nu am un draft cumsecade.
La Szikra planuiam sa ajung inca din decembrie anul trecut cand s-a deschis, dar vacanta de Craciun si siguranta ca o putem face oricand, ca e la indemana, au rezultat in amanarea sine die – pandemia ne-a invatat cat de adevarata e vorba batraneasca care spune sa nu lasi pe maine ce poti face azi. Prin urmare, cand am planuit o excursie in tara vara aceasta am construit-o pe patru stalpi, asa cum in cosmogonia chineza lumea s-a asezat pe si intre patru picioare de broasca. Stalpii mei au fost doua zone -Transalpina si Alba Iulia- si doua restaurante -Syndicat Gourmet si Szikra – in jurul lor am ctitorit un univers de mini-vacanta despre care am scris aici.
Am ajuns la Sfantu Gheorghe dupa amiaza tarziu, venind de la Sibiu cu oprire la Cetatea Fagaras si abatia Cisterciana de la Carta. Oraselul era cochet si usor letargic in acea seara de august fierbinte, iar drumul de la panzio (pensiune in maghiara) spre restaurant s-a strecurat pe bulevarde largi si apoi stradute linistite cu case pastelate.
Szikra are o cladire eleganta renovata cu grija. Cand am ajuns soarele statea inca sus pe cer luminand cald galbenul bland al fatadei. Era vara si am stat pe terasa. Era pandemie asa ca am stat pe terasa. Depinde de noi ce poveste ne spunem. Am stat pe terasa ale carei mese sunt despartite de tufe inalte de floarea soarelui si ale carei garduri sunt imbratisate de plante aromatice. Madalina Santa, chef-owner, povestea ca floarea soarelui a aparut din semintele pe care le arunca vrabiilor dimineata si pe care le uda cu apa ramasa de la spalarea legumelor. Madalina militeaza pentru food-waste iar Szikra poate oricand fi luat ca studiu de caz.
In plus, meniul este inspirat din retete locale multi-etnice si bazat doar pe produse din regiune – judetele Covasna si Harghita. Ingrediente locale si sezonalitatea sunt alte principii in bucataria Madalinei si esti informat despre aceasta din preambulul meniului, asa ca atunci cand citesti ‘pate din creier de porc cu chutney de fructe sau legume de sezon’ conjunctia ‘sau’ nu isca nicio mirare.
Pateul in cauza este incredibil de fin si perfect echilbrat, creierul fiind gras si cu hachite la preparare. Ei bine, ne-am perindat cu totii prin farfurie inclusiv copii initial tinuti la distanta de idee. Alta farfurie vizitata de mai toate cutitele de entrees de la masa a fost cea cu crema de peste afumat.
Daca ar fi sa realizez o schita a impactului asupra mea, aceasta ar incepe cu o panta bland ascendenta reprezentata de entrees, ar urca serios odata cu supa de peste si apoi ar tasni catre cer de la prima lingura de supa de castraveti covasiti cu spuma de albus. Gustul ar ramane suspendat acolo. Ca sa intelegeti, este un lapte de pasare inversat, un ile flottante din borcanul cu muraturi, o boule de neige in care lucrurile sunt acre, fermentate, sarate si totusi racoroase, cremoase, pufoase si innebunitoare ca la carte. Pentru mine acesta a fost punctul culminant al mesei.
Rolul celor ce au urmat a fost sa imi consolideze senzatiile, sa ma pastreze acolo sus on cloud nine si apoi sa-mi permita o aterizare blanda – arome intense in sarmalele vegatariene cu pasat de malai si legume intr-un sos ce concentra in el tot gustul si fumul unui ardei copt romaneste, langa o mamaliga cu boabe de porumb si o crusta care mi-a amintit de tuciul bunicii. Intrebata despre aceasta Madalina a zambit – ca sa obtina partea rascoapta insista si se lupta sa isi convinga colegii sa lase mamaliga pe foc ca nu se arde.
Nu puteam avea decat un desert lejer dupa toate acestea; o tarta tatin cu pepene galben, caramel cu piper Timut si granita de castraveti cu gin. Somloi, delicioasa prajitura locala pe care tot Madalina a facut-o celebra in Bucuresti, aveam sa o gust abia a doua zi spre pranz cand am mai trecut o data pe la Szikra pentru cafele si prajituri ca sa nu mergem cu burta goala la masa la Bistro de l’Arte in Brasov. Pe masa au mai fost si minunate sarmale de vanat, pastrav de la munte cu un surprinzator sos de agurida (struguri necopti) in caramel si piept de rata cu capsuni afumate cu cardamom, praz rumenit si risotto de arpacas. Nu am auzit decat mmm in jur asa ca nu spun mai mult (decat ca strugurii la pastrav au fost minunati).
Ma intorc putin la desert caci la acel moment am facut o pauza si am intrat cu Madalina in bucatarie ca sa gust numitul piper. In bucataria Madalinei era deja noapte cand am intrat; oamenii se pregateau de inchidere si zgomotele facusera loc unei linisti pe care aici o percepeai ca fiind normala, de-a casei. Are de-a face, cred, cu relaxarea pe care simti in intreg restaurantul si la care contribuie felul de al fi al Madalinei si al lui Jambo, un ciobanesc German sturlubatic care nu se sfieste sa te alerge in jurul mesei daca te pui la mintea lui (si stiu asta pentru ca l-am/ m-a alergat cu tipetele, rasetele si latraturile de rigoare). Jambo cel cu blana de matase vine doar seara la restaurant si are o zona desemnata unde sta cuminte (cand nu il zgandare adulti care uita ca nu-s copii si nu se face).
Langa bucatarie este un corp de biblioteca – nu este limitata la carti de gastronomie si un ospatar m-a informat trist ca au fost mai multe dar in timp au migrat pe ascuns spre biblioteci private. Prin urmare Madalina si-a luat acasa cartile valoroase, asa cum si eu la Biscuit am mutat candva biblioteca de carti profesionale de retete din zona publica in spatele tejghelei.
Piperul Timut are o boaba mica zbarcita ca orice alt piper si vine din Nepal, fiind inrudit si cu cel de Sechuan; are aroma si astringenta unei coji de grapefruit si face minuni piscacioase pe limba. Madalina mi-a aratat cartile si caietele de lucru; mi-a explicat ca isi bazeaza asocierile din retete pe studii care deriva din chimie; paginile xeroxate includeau structuri si formule chimice si multe adnotari pe margine. A vorbit despre ele la fel de relaxat ca atunci cand mi-a descris meniul lui Jambo (pe care acum il gateste si pentru alti caini ai caror proprietari il comanda to go). Doar cand a povestit despre lovitura data industriei de catre pandemie s-a intunecat putin; si cand si-a amintit de unul din furnizori care a crescut sustinut de restaurant si, pe baza acestei dezvoltari, a decis de azi pe maine sa nu ii mai aprovizioneze. S-a luminat insa cand i-am spus ca are ospatari faini, in special o doamna care a reusit sa ne faca sa ne simtim ingrijiti evitand atat stanjenitoare grija materna cat si formalismul excesiv (aceeasi doamna ne-a primit si la cafea a doua zi si stia exact ce fel de apa bea fiecare dintrei cei sapte comeseni). Madalina este foarte mandra si recunoscatoare ca are o echipa buna, din oameni din zona, unii fara experienta in domeniu.
La intoarcere, in drum spre masa ma opresc la panoul de la intrare pe care sunt prinse retete scrise de mana pe foi rupte din vechi caiete de retete. Revin la masa cu pasi mici; inteleg acum de unde vin aceste retete. Jambo ma cauta de minge.
Sorb ganditoare din pahar; bautura se cheama Garden power si are castravete, mazare, leustean, sirop de zahar si suc de lamaie. Este absolut delicioasa si ma amuza colectarea mazarii cu paiul, amintindu-mi de acele masinarii in care bagi o fisa ca sa incerci sa prinzi o jucarie manevrand un brat metalic.
Madalina are codite impletite, silueta adolescentina, zambet luminos si indaratnicia de a pune in farfurie ingrediente locale, de sezon imperecheate dupa o studiata logica ascunsa pe care este bucuroasa sa o povesteasca oricui intreaba. Si face aceasta intr-un oras mic cu o scena culinara ce nici cu greu nu poate fi caracterizata drept flamboianta. De aceea cu atat mai mult ma uimeste faptul ca pana acum, dintre cele doua restaurante romanesti care imi amintesc de Londra unul e Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe.
Cum ziceau cei din Ghidul Michelin? Ca unele bucatarii merita un ocol sau un drum special la ele? Szikra este o destinatie pentru care merita sa mergeti la Sf Gheorghe.
-
Creativitate
100%
100%
-
Savoare
100%
100%
-
Atmosfera
95%
95%
by Adriana | Aug 31, 2020 | Retete
Mademoiselle Stephanie este grabita. Are de pregatit cina pentru oaspetii hotelului si se plange ca nu are ajutor. Cand e grabita ruleaza r-urile cu putere, ca si cum ar rasni piper lung de Indonezia.
Pentru seara a anuntat supa rrece de cartofi si prrraz sotat in unt, fripturra de rrata la cuptorr cu purrre pufos si prajiturra cu merre.
Este trecut de patru dupa amiaza si abia a reusit sa transeze rata si sa curate mormanul de cartofi. O ajuta un baiat, insa acela mai mult se zgaieste la fustele slujnicei.
La ora cinci jumatate friptura e condimentata in cuptor, iar prazul se desface lenes in tigaie, sfaraind usor in unt. Cina se serveste la ora nouasprezece si mai sunt atatea de facut. Ah, daca Caroline, sora ei intru sange, singuratate si hotelarie nu ar fi stat azi la palavre cu vanzatorul de lapte.
Ca domnisoare respectabile ce tin un hotel in Lamotte-Beuvron, la nici 160 kilometri de Paris, Stephanie si Caroline Tatin fac piata, gatesc si servesc oaspetii singure, primind ajutor doar la menaj si gradinarit. Nu se face ca niste domnisoare, chiar daca au impletit cosita dalba, sa se ocupe de lenjeria cavalerilor ce poposesc la hotelul lor.
Stephanie a curatat merele si le-a pus la foc moale, scaldate in unt si zahar. Verifica apoi rata in cuptor si decide ca ii mai trebuie putina untura. Pasarea aceasta nu a fost indopata bine, o sa ii transmita ea fermierului Philippe. Pe cand cauta untura ramase de la rata de saptamana trecuta, nasul ei lung de fata batrana ii spune ca untul s-a caramelizat. Alearga intr-un suflet la masina de gatit si striga inca inainte de a ajunge ‘Mon Dieu! Am arrrs merrrele.”
Are dreptate dar numai pe jumatate; merele s-au rascopt si-s rumene si lipicioase in tigaie, bolborosind nervoase in suc propriu, ingrosat de unt si zahar. Ce sa faca? E trecut de sase jumatate, nu mai are nici timp nici mere sa refaca prajitura. Acopera dezastrul cu o paturica de aluat foetat, lasa la cuptor si jumatate de ora mai tarziu rastoarna prajitura pe un platou. Feliile de mere se cuibaresc cuminte in sosul ce se-ntareste usor, pastrandu-le in forma; nu este un dezastru dar Stephanie continua sa o bombane pe Caroline cea flecara.
Cu inima cat un purice, domnisoara Stephanie se infatiseaza oaspetilor tinand in mana platoul rotund si ii serveste cu gura stransa, aruncand sageti verzi din ochi catre mademoiselle Caroline ce tocmai a intrat in vorba cu un domn care a cerut a doua portie de desert.
Se intampla pe la 1890, in Franta, iar desertul a devenit unul simbolic pentru gastronomia franceza.
Cum poti sa gresesti si tu o tarta Tatin:
Laura Laurentiu da o reteta pentru care ai nevoie de urmatoarele:
- 3 mere marisoare
- 4-5 linguri de zahar
- 1 lingura buna de unt (30 de grame)
- 300-400 de grame de aluat foietaj
Pentru instructiuni si reteta aluatului dati clink pe linkul de mai sus.
***
Miezul povestii este adevarat, detaliile ce contextualizeaza imi apartin; acest text este un exercitiu de scriere creativa.
by Adriana | Aug 31, 2020 | Retete
Am dezvoltat un obicei bun dintr-unul prost. In bucatarie, de frica sa nu imi iasa mai putin, fac mai mult si aceasta s-a dovedit a blessing in disguise cand e vorba despre aluatul de tarta. Indiferent ca este dulce sau sarat, ce este in plus intind foaie si pun in forme de hartie apoi congelez bine sigilat in pungi de celofan. Cand mi-e foame sau doar am pofta de ceva dulce (sau am surplus de fructe si nu mi-e dor de musculitele care apar pe langa ele) scot o coaja de tarta si o umplu dupa pofta inimii si bunavointa frigiderului.
Intr-o zi ma uitam gales la niste rosii cherry si mi-am adus aminte de fotografiile de care e plin netul in sezon, cele in care se lafaie tarte cu rosii coapte, arse, caramelizate. Prin urmare, am luat o forma de tarta, am umplut-o pana la refuz cu mici tomate, am presarat niste fulgi de sare, ulei bun de masline in suvoi subtire, un catel de ustoroi feliat subtire si cateva frunze din busuiocul de la geam, rupte cu mana. Am presarat si o lingura buna de parmezan ras. Am scos coaja de tarta si am pus-o capac. Am dat la cuptor 30 de minute si am lasat sa se racoreasca vreo 5 minute inainte de a rasturna pe o farfurie intinsa. Atat. Nu e simplu?
Partea faina a fost cand am gustat-o – zeama de la rosii s-a dulce-acrisor de la rosii, parfumat de la usturoi si busuioc, sarat si umami de la parmezan totul indulcit vag de o coaja care a preluat sucul cu generozitate. Nebunie, clar, insa nu chiar pentru motivele pe care vi le inchipuiti 🙂 Am pus din ignoranta si graba un aluat de tarta dulce. Dezastru? Catastrofa? Esec rasunator? As, de unde. Cum scriam la inceput, unele lucruri sunt blessings in disguise 🙂
Este a doua oara cand o fac si nu ultima. Data viitoare voi merge pe coaja sarata cu piper negru spart in ea si voi sfarama niste feta pe rosii; plus ceapa alba taiata felii fine si in loc de busuioc niste oregano proaspat (anticipez ca nu va fi la fel de aspectuoasa datorita branzei ce se va amesteca in sosul creat). Se poate face si cu foi de placinta filo.
Pentru povestea romantata a tartei Tatin originala, cu mere arse de niste surori batrane, puteti citi aici varianta scrisa de mine acum cativa ani cand m-am jucat punctual de-a memorialistul culinar.
by Adriana | Aug 24, 2020 | Calatorii, Crame
Tu de ce ai nevoie pentru un weekend reusit? Eu nu de multe, dar, pentru ca stiu exact cum sa fie, uneori pare mai greu de realizat.
In primul rand imi trebuie o destinatie nu foarte departe de Bucuresti din punct de vedere al distantei, dar care sa ofere o schimbare completa de peisaj si aer. Vreau o zona verde, cu o vegetatie abundenta care sa stearga betoanele din memoria de scurta durata. Dealu Mare, aflat in Prahova in jurul micului Urlati este o astfel de destinatie.
Drumul pana acolo, circa o ora de mers lejer, se insira prin sate cu case noi si garaje in curte, iar tigla e de multe ori metalica; dar sunt si garduri batute de ploi si lemn uscat de vant, case cu cerdac si campuri cu floarea soarelui pitica si arsa de soare, afise electorale si geamuri termopan. Fiindca este atat de aproape, programul de weekend poate fi scalat si pentru o singura zi, singura conditie fiind sa existe cineva care accepta ‘seceta’ si face pe soferul.
Imi trebuie apoi cazare intr-un loc curat si dragut; pentru mine aceasta inseamna lenjerie de pat alba ca zapada ca opusul cearsafurilor colorate si a tot ce vine cu ele la pachet. Mancarea este si ea foarte importanta si e minunat cand e facuta in casa, dupa retete locale; Gordon Bleu am si in Bucuresti 🙂 Pentru jumatatea mea, vinul este la fel de important cum este mancarea pentru mine si, iata, tocmai ati aflat de ce am ajuns la Dealu Mare. Peste toate acestea, am simtit nevoia de completam partea de poveste pe care o aduce vinul cu istorii de demult din zona. Deoarece am fost la Conacul Bellu acum cativa ani, am pus pe harta trei obiective noi.
Vie, vin, crama
Am ajuns in Prahova cu ocazia evenimentului Evadare in Dealu Mare, week-end-ul cramelor deschise, organizat de Asociatia Dealu Mare si un numar de crame din zona. Au fost trei trasee din care noi am l-am ales pe al doilea:
Traseu 1 – Gramofon , Dagon Clan, SERVE , Davino, Wine (traseu circular)
Traseu 2 – Licorna Winery, Apogeum, Tohani, Viile Metamorfosis (aici am degustat și vinurile de la Domeniile Prince Matei, care nu poate primi oaspeți din cauza unor lucrări de restaurare și renovare), Budureasca (traseu circular)
Traseu 3 – Iconic Estate, Aurelia Vișinescu Wines, Lacerta, Muzeul Conacul Bellu (traseu circular)
Recunosc ca mi-a trecut prin cap fiorul unor vizite in care se repeta, reformuleaza, suprapun informatii insa nu a fost asa pentru simplul motiv ca atat cramele cat si oamenii lor sunt diferiti astfel incat fiecare abordare nu a facut decat sa fateteze subiectul.
De la istoria Fetestii Negre care implineste 100 de ani la de ce are sticla de vin 750 ml (pentru ca atat putea sufla pe vremuri plamanul unui sticlar, barbat adult in floarea varstei). De la viitorul DOCG al Fetestii Negre si Bon Viveur-ul de 95 puncte Parker de la Licorna Winery, primul vin romanesc care a obtinut acest punctaj.
De la pantecoasele amfore ale Apogeum si ambitia unui roman de a face dreptate unui soi autohton la privelistea ireala din via Tohani si budanele ce poarta numele copiilor actionarilor de la Budureasca.
Metamorfozele lui Ovidius Publius Naso impletite cu cele produse de contele Guy de Poix si italianul Fiorenzo in modul de vinificare in Romania. Vinuri ce il celebreaza pe Prince Matei Basarab dar si pe Petit Matei, fiul sau erudit trecut la cele vesnice la doar 18 ani; povesti despre un vin acum in facere dedicat Doamnei Elena, sotia lui Matei Basarab si sora invatatului Udriste Nasturel, cea care a domnit cu intelepciune in absenta sotului ei, intr-o epoca in care femeii ii era asignat un alt rol in societate.
Baricuri care costa de la 600 la 1000 de euro si somelieri arsi de soare care insa zambesc in continuare caci iubesc vinul.
Domenii cochete ca-n Bordeaux unde vezi aievea nunti in vie si sali de fabrica in inox stralucitor si rece, functionand dupa ultima tehnologie.
Sau dimpotriva, vinificatori care renunta la butoane, computere si beton si risca totul pentru un vin ca altadata. De la 30 de hectare la 280 de hectare sau mai mult. Multi proprietari si oenologi romani. Tineri multi. Bucurie. Si vin, vin bun.
Este greu de sumarizat ziua si cele cinci degustari si nu imi propun sa o fac. Ceea ce vreau sa arat de fapt este ca a) un nucleu de crame din Dealu Mare au inteles puterea lui £imoreuna, s-au asociat si vor sa arate ca sunt £peste asteptari si b) ca turismul viticol este posibil la doi pasi de capitala; deocamdata doar cu programare, insa cu siguranta daca fluxul de turisti o va impune cramele vor asigura o permanenta a degustarilor.
Cazare
Nu stiu cum stateau lucrurile pana de curand, dar acum plaja de optiuni de cazare in zona este destul de variata. Cand am cautat cazare am luat in calcul urmatoarele variante situate toate la maxim o ora de viile alese spre vizitare: Ferma Dacilor, Conacul dintre vii, Casa Timis, Vinalia si Casa Colinelor.
Ne-am cazat la Conacul dintre vii, o cladire frumoasa, in stil neoromanesc de la 1930 cu muscate in cerdac si costume populare pe pereti, dintr-acelea peste care petrecerea timpului a domolit viata, tipatul si pofta.
Conacul este situat pe un deal in targul Urlatilor si s-a dovedit excelent plasat pentru drumurile noastre spre vii. Am avut o camera la etaj, cu acces pe o scara metalica tip melc insurubata intre pereti racorosi imbracati in var alb, sub care banui pietre dolofane de rau cu muchia imblanzita de ape. Saltea buna, lenjerie ca spuma laptelui si apa fierbinte in baia cu priveliste spre-un nuc batran. Greieri si gugustiuci. Gugu-stiu, eu ma duc! Asa imi explica mamaie tipatul lor in copilarie; unde si de ce ameninta in van ca se duc, asta nu mi-a mai spus si nu mai este ca sa o intreb.
Mancare
Existand aceste conace foamea este tinuta in frau admirabil; in absenta lor insa, zau daca stiu unde se putea manca in Urlati caci centrul nu parea foarte imbietor sau ofertant.
Vineri seara am mancat la Vinalia Ceptura, o terasa placuta cu mancare buna si meniu limitat la vinurile casei.
Am hranit acolo un pui de mata cersetor si un caine al nimanui, cu o plaga deschisa urata care i-a facut un picior din spate complet nefunctional; imi doresc sa cred ca nu s-a lasat prins si ingrijit caci alternativa, neglijenta sau indiferenta umana este greu de suportat.
Sambata, dupa cinci crame fiecare cu excelente branzeturi si mezeluri de insotire a degustarii, am gasit totusi puterea si pofta de a cina la noi ‘acasa’ unde m-au surprins extrem de placut mixul de carnati luati din sat dar mai ales langosul cu tocana de vita – o gogoasa cu o textura minunata careia sosul greu si smantana i-au facut pereche impecabila.
Pentru iubitorii de papanasi insa, aceasta este piesa de rezistenta a meniului – sunt imensi, ca doua grapefruit-uri rozalii, pufosi ca un norisor si vin cu o dulceata de cirese numai bine de acrisoara. Vin cate doi dar in imagine am cerut sa fie separati caci am si eu o limita 🙂
Pranzul de duminica a fost la Casa Timis, pe terasa romaneasca (exista si una mediteraneana, dar cum tema intregului weekend a fost terroir-ul romanesc e de inteles de ce am optat pentru cea romaneasca). Conacul este impresionant si foarte frumos renovat, cu atentie la detalii si autenticitate.
Pentru mine tipul acesta de cladire face parte din ADN, il cunosc de cand ma stiu caci drumurile nenumarate spre bunicii dintre Valenii de Munte si Nehoiu mi le-au sadit in suflet pentru totdeauna – mai mici sau mai mari, cu turn sau fara, cladiri boieresti cu cerdac si muscate sub arcade din zidarie varuita curat in alb sau din lemn brodat prin sculptare maiestrita. Pe cele multe le vad acum in ruina, pe drumul spre moarte, de aceea fiecare renovare si fiecare viata noua care li se da ma umple de bucurie.
Mi-au placut rosiile romanesti cu branza de oaie, pastravul afumat cu razalai in sos de leustean, pastrama cu sos dumnezeiesc de Feteasca Neagra din care doar am gustat potolit nefiind la mine in farfurie, creme brulee-ul cu branza de capra comandat de o prietena (ca pe al nostru l-au scapat in bucatarie si era ultimul) si Gusturile padurii, un desert pe baza de catina care a luat forma unei creme extrem de fine si potrivit de onctuoase, presarata cu crumbs de blat de cacao imbatat de-o trufa neagra si racorit de fructe de padure crude dar facute si inghetata. Nu m-a impresionat inghetata de Feteasca Neagra, dar stiu ca alcoolul se comporta ciudat in sorbet-uri parand ca dispare timid, se retrage in centru norului de gheata parasind fulgii din exterior. M-a bucurat enorm folosirea si promovarea ingredientelor romanesti care isi pun amprenta original pe bucataria zonei.
Inteleg de la alti comeseni ca salata de pepene cu telemea a avut un sos pe baza de mustar care le-a taiat pofta, ca plachiei de biban ii sta mai bine cu pestele gatit in sosul de legume pentru a se imbiba de arome si ca mangalita a fost super bun (am gustat si eu sosul barbeque din magiun de prune, yum, a carui dulceata nu l-a impiedicat pe un copil sa ia desert, dar pe un adult da). In rest numai de bine, insa aglomerat si din aceasta cauza parca putin ca un hotel imens si obositor atat vizual cat si psihic.
Povesti, istorie si spirit romanesc
Am plecat din Bucuresti vineri la pranz pentru a avea vreme sa vizitam cateva obiective despre care nu stiam inainte de aceasta ocazie: Muzeul Crama 1777 din Valea Calugareasca si manastirile Varbila (sec XVI) si Jercalai (sec XVII) din apropiere.
Se intampla uneori sa dai peste un om care iti zugraveste ce este in fata atat atat de viu si de vibrant ca ai vrea sa il iei acasa sau macar sa il arati si altora, sa invete si ei. Asa ni s-a intamplat la Muzeul Crama 1777 unde doamna muzeograf ne-a calatorit prin povesti despre vin si oameni, casa si zicale, cu insertii de antropologie a sacrului.
Crama nu este cea originala, fiind reconstituita la adresa actuala cu fonduri europene pe terenul donat de o colega a muzeografei dar acest fapt devine un amanunt din momentul in care, in cerdacul de lemn fiind, afli ca dintii de lup scrijeliti in lemnul usii au rol de aparare, de oprire a energiei negative si impiedicare a ei sa intre in crama unde vinul este organism viu si deci susceptibil sa fie vatamat de acestea. Aici am vazut o icoana diferita de cele cunoscute in zona, originand din Transilvania, si anume Isus vita-de vie, care, afirma unele voci, ar trebui numita Isus Euharistie caci are în vedere nu metafora viţei, ci Euharistia – Trupul şi Sângele lui Hristos (icoana am regasit-o si la Apogeum in crama).
Fosta manastirea Varbila este astazi un ansamblu athitectural religios, bine intretinut si pustiu, avand rang de biserica; dupa cum ne-a informat ghidul se pregateste revenirea la statutul de manastire de la anul, cand vor fi adusi calugari pentru care se vor construi chilii de-a lungul zidului de aparare.
Fostele chilii sunt gandite acum ca viitoare camere de cazare pentru turisti, o reluare a traditiei monastice de a gazdui calatorii. Dateaza din 1510-1532 gratie a trei boieri ucisi ulterior in luptele pentru putere din Tara Romaneasca; l-a primit pe Mihai Viteazul, a fost inchinata muntelui Sinai, apoi si-a pierdut pe rand calugarii si averea prin secularizarea lui Cuza. Exista si un mic muzeu cu obiecte vechi unde merita aruncat un ochi.
A treia noastra oprire, la doar cativa kilometri departare, a fost la manastirea Jercalai unde initial am fost indusi in eroare de o biserica mare si noua, inca in constructie. Abia langa aceasta am zarit o constructie mica din lemn.
A fost construita in 1731 la Luieriu-Reghin in Mures si daruita de catre obste Reginei Maria care a mutat-o la Bran in 1932, de unde, datorita neglijarii, a fost stramutata la adresa actuala, in Prahova in 1956. In prezent pictura de la 1838 in ulei este inlaturata de o echipa de tineri artisti; erau trei cand am vizitat noi si ne-au permis sa intram sa vedem interiorul. Munca este migaloasa si se inainteaza greu – circa un centimetru pe zi, insa ceea ce apare de sub straturile de vopsea este minunat. Nu ni s-a permis sa fotografiem, de aceea abia asteptam sa mergem peste un an sa vedem cum arata lucrarile originale in tempera.
Un aspect care tare ne-a bucurat pe toti: toate cele trei obiective vizitate sunt renovate sau in curs de renovare, arata foarte bine si au personal prietenos si bine instruit. E pacat sa nu aiba parte si ele de promovare precum cele mult mai celebre.
Am pornit vineri la pranz si am revenit duminica la ora 18:00 iar tot ce a fost intre a fost pur fi si simplu memorabil.
Covid-related: m-am bucurat sa gasesc oameni cu masti, dezinfectant din belsug peste tot, distantare sociala si mult vin bun la crame, ceea ce va doresc si voua.
by Adriana | Aug 12, 2020 | Calatorii
Am vrut sa plecam putin din oras si marti-sambata a fost perioada agreata de tot grupul. In continuare relatez pe scurt si sec, din lipsa de timp, ceea ce a fost cu siguranta una din vacantele noastre memorabile. O parte din locuri le stiam dinainte si a fost placut sa le revedem, dar altele ne-au scos din familiar si ne-au aratat o alta tara, cu alti oameni, obiceiuri si istorii.
Ziua 1 – 293 km in cca 4h 30′ (4 august)
Ce ne-am propus de acasa:
Bucuresti – Curtea de Arges [manastire & necropola regala] – Baile Govora [tur din masina] – Cula Duca si complex muzeal IG Duca – Horezu [ceramica Pietraru] – Polovragi [pestera] – Ranca
- pranz – incercam Conacul lui Maldar
- early dinner la Stana Stefanu pe Transalpina, e deschisa pana la ora 20:00
- cazare Cabana Parang
Ce am facut la fata locului:
am plecat din Bucuresti la 7:30 ca sa ne grupam pe la 8:00 la Starbucks Drive-through Militari (cinnamon rolls teribil de rele, caramel latte foarte dulce). Am ajuns la Ranca dupa 18:30.
Manastirea Curtea de Arges este minunata, eleganta, maiestuoasa si stie sa isi primeasca vizitatorii civilizat. Este de departe unul din cele mai frumoase monumente si cred nu ne laudam suficient cu ea in lume.
Necropola nu ne-a impresionat insa, cumva locurile de veci parand a fi in cale, in drum spre altceva mai important, parca abandonate temporar in hol. In plus, pentru vizitatorii straini si nu numai nu ar strica ceva mai multe informatii decat Mihai, Elena, Ana, imho.
Baile Govora m-au ispitit ca niste iele, facandu-ne sa urcam adanc la deal si rasplatindu-ne cu un centru de oras mic si nehotarat intre nou si vechi, intre vila muzeu si Anabella mercuriala. Am iesit din statiune fara sa intelegem nimic decat ca sunt in zona trei hoteluri frumos renovate recent. Ne-a deschis insa calea spre Biserica dintr-un lemn, aflata la cativa kilometri departare. Am descoperit acolo o manastire de maici unde mirosea placut a masa de pranz, o curte si cladiri curate si ingrijite, cu liniste si flori multe si susur de fantana arteziana. Legenda spune ca biserica dintr-un lemn a fost construita de un calugar/ taran care a visat/ gasit o icoana a Maicii Domnului intr-un stejar. Icoana este extrem de inalta si lata, expusa in biserica mare. In jur, stejari seculari pe care nu ii pot curinde in brate trei-patru oameni. Si liniste, doar cocosi sumetindu-se din cand in cand, coborandu-si glasul peste padure si micul cimitir vechi ce inconjoara bisericuta.
Conacul lui Maldar era fully booked pentru pranz asa ca am mancat bine la Doi cocosi, restaurant rustic la iesirea din Horezu, recomandat de domnul Pietraru, artist in ceramica de la care am luat o oala smaltuita cu capac pentru cuptor si doua farfurii care nu par a fi de Horezu dar cica sunt mai de Horezu ca altele, caci motivul cercului vietii si al sarpelui care isi inghite coada sunt originle si mai vechi in zona decat cele familiare noua, folosite de olari de abia 100-150 ani. De mancat am mancat carnati si carne la garnita cu oua tavalite, preparat mentionat in meniu ca produs traditional atestat (treaba care m-a bucurat tare, amintindu-mi de obida cu care citeam meniurile tavernelor grecesti care aveau o sectiune speciala pentru mancarea locala). Mi s-a spus ca si sarmalele, rata pe varza si ciorba de fasole cu afumatura au fost bune.
Cula Duca si Greceanu precum si muzeul IG Duca au fost alte surprize placute. Mare parte dintre noi nu mai vazuse o cula (locuinta fortificata specifica Olteniei, unde supravietuiesc in diverse stari 27 de cule). Casele sunt foarte bine intretinute, mobilate cu obiecte originale si au inca celebrele sobe cu olane, precursoare ale caloriferelor. In cula Greceanu se pot vedea atat turnul in care a fost inchisa sotia boierului ce a pacatuit cu un rob tigan in filmul Aferim cat si costume folosite la filmari. Doamna muzeograf este o prezenta foarte placuta care ofera informatii interesante cu pasiune.
La Horezu nu am stat mult; strada principala arata ca un talcioc al suvenirurilor din ceramica, toate la fel si cum aveam sa aflu, multe made in China sau Bulgaria. Magazinul la care am oprit, singurul, avea vase verzi de Horezu ‘made in Bulgaria’ expuse cu mesajul ‘asa nu’ tocmai pentru a atrage atentia asupra falsurilor.
De la Horezu am luat-o spre Polovragi, unde am vizitat pestera, posibil un ;pol al vracilor atrasi de plovraga, iarba magica de pe munte; alte teorii spun ca pestera face legatura cu Sarmisegetuza sau ca ar exista un portal catre alta dimensiune. Noi am strabatut-o pe traseul turistic admirand stalactitele, stalacmitele si pe doamna cu coasa puctat de calugarul Pahomie cu fum cand prin secolele trecute.Temperatura constanta de 9 grade Celsius a fost un bonus fata de arsita de afara.
Stana am lasat-o pe a doua zi caci am fi ajuns cu doar 20 minute iniante de inchidere (plus ca nu ne era foame inca dupa masa ‘lejera’ de la pranz).
Cabana a fost curata si, chiar daca in imediata apropiere era santier, dimineata aerul era curat si rece. Nu au lift, dar fac pastrav bun si cartofi prajiti cu usturoi to die for.
Ziua 2 – 272 km in cca 5h 14′ (5 august)
Ce ne-am propus de acasa:
Ranca- Transalpina [lacul Oasa] – Sebes; optional vizita la casa memoriala Lucian Blaga din Lancram – Sarmisegetusa Regia vizita sit arheologic – optional si daca e e timp: castelul medieval Alvinc/ Martinuzzi din Vintu de Jos – Teleac
- pranz – Mama Luta, o pensiunea taraneasca celebra pentru placinte
- cazare Alba – Theodora Golf Club
Ce am facut la fata locului:
Am inceput Transalpina cu o oprire la Stana Stefanu pentru un bulz pe gratar la 9 dimineata; tocanul de oaie nu a intrat, l-am lasat pe altadata dar am hranit magarii din zona cu biscuiti adusi special de acasa in acest scop.
In drum spre Sarmisegetuza am oprit la Costesti, cetate dacica de aparare din care au ramas cateva ziduri sin piatra, respectiv calcar. In apropiere e si cetatea Blidaru insa aceea este accesibila doar per pedes, ceea ce era putin cam mult pentru grupul nostru.
Cetatea Costesti
Zona este plina de food trucks care vand placinte dacice si clatitele lui Zamolxis/ Zalmoxe. O mentiune cu privire la ortografie -s si z sunt intersanjabile asa ca denumirile apar atat ca Sarmizegetusa cat si ca Sarmisegetuza. O nehotarare dacica.
Situl arheologic este impresionant chiar daca nu ofera informatii certe si mai degraba teorii cu privire la functiile si infatisarea incintelor dacice. Mirosea bine a padure si ciuperci.
Am ajuns la Mama Luta si am mancat placinte delicioase cu varza, cartof si branza cu marar, pe langa tocanite generoase de hribi cu smantana si papanasi dolofani. racoare si aici, cu rate pe un mic Iaz si pisici batrane si blande.
Cazarea la Theodora Golf Club a insemnat piscina pentru copii si vin bun pe terasa pentru adulti, cu un cer incredibil deasupra si un teren de gold minunt in spate.
Nu am ajuns la Lancram si nici la ruina castelului Alvinc Martinuzzi, dar am trecut pe langa elegantul domeniu Martinuzzi. O zi faina si plina.
Ziua 3 – 223 km in cca 3h 13′ (6 august)
Ce ne-am propus de acasa:
Alba Iulia [vizita cetate si catedrale] – Sancrai [vizita castel] – Turda [salina] – optional cetatea taraneasca fortificata Calnic – Sibiu
- pranz: putem incerca Hunter Castle Turda
- cina la Syndicat Gourmet, Sibiu Kombinat Sibiu
- cazare Sibiu – Goldsmith
Ce am facut la fata locului:
Am vizitat cetatea si ne-am minunat de cat de fain e refacuta precum si de atmosfera civilizata. In catedrala Sfantului Mihail am avut emotia de a regasi mormantul cu efigie a lui Ioan de Hunedoara, cunoscut in zona ca Ioan Hunyadi si Ioana Zapolia, cu primul re-intalnindu-ma si imprietenindu-ma anul acesta prin romanul Ultima cruciada a Simonei Antonescu.
La Salina ne-am dat cu barca si am urcat/ coborat scari, respirand aerul rece si greu prin masca, lucru care s-a dovedit a nu fi dificil.
Am renuntat la Calnic si am mers la Sibiu, unde hotelul a fost o pensiune ok, dar despre care am crezut ca e hotel pe booking, intr-o casa veche pe o strada ingusta cu acoperisuri de pe care priveau lenes ochisori.
Din pacate cina nu a putut fi la Syndicat, care deschide terasa abia saptamana aceasta, dar am ajuns la Kombinat la recomandarea lui Bebe si bun tare a fost.
Ziua 4 – 266 km in cca 4h 18′ (7 august)
Ce ne-am propus de acasa:
Sibiu [vizita oras] – optional Cetatea de Balta [castel Bethlen Haller] – Sf Gheorghe
- pranz Pasaj Sibiu
- cina la Szikra, Sf Gheorghe
- cazare Sf Gheorghe – Ferdinand Panzio
Ce am facut la fata locului:
Unii au baut cafea buna si prajituri faine la Flow, eu am mers la muzeul Bruckental, m-am umplut cu frumos, nou, strain si provocator, am mangaiat doua pisici imense si am alergat degeaba la o patiserie care s-a dovedit a fi inchisa.
Am sarit pranzul si castelul Bethlen care e scos din circuitul public, ca si Sancrai si unde nu am reusit programa vizite private si am plecat spre Fagaras unde am vizita cetatea – extrem de bine intretinuta si interesanta pentru public (include si o mica expozitie temporara de vase de bucatarie).
Am oprit si la Carta, la singura abatie cisterciana de la noi. Ne place mult acest loc si oprim de fiecare data cand ajungem in zona. Acum erau berze pe ruine si o mica terasa binevenita in interior. Soldatii germani aveau si acum flori vesele pe mormant, ca intotdeauna.
Seara a sfarsit la Sf Gheorghe unde Ferdinand Panzio s-a dovedit a fi un hotelas de mana a saptea, supravietuitor al socialismului insa curat si cu ospatari amabili care se adresat barbatilor cu apelativul din alt veac ‘domnul meu’. Apoi am avut o experienta minunata si incredibila la restaurantului Madalinei Santa si al lui Jumbo, catelandrul cu blana de matase, despre care voi scrie separat, pe indelete.
Ziua 5 – 197 km in cca 2h 59′ (8 august)
Ce ne-am propus de acasa:
Sf Gheorghe – Brasov – Bucuresti
- pranz la Bistro de l’arte
Ce am facut la fata locului:
Exact ce ne-am propus, adica am mers sa mancam ceva bun intai la Szikra care de la 10:00 are cafea si prajituri (super somloi):
Apoi am cersit lastari de plante aromate Madalinei, am primit recomandari de paine buna in Ozun, am facut ocol prin Ozun sa luam paine, am mancat enorm si tare bun la Bistro, am cautat (degeaba) noul magazin Ograda, am luat carti de la Humanitas, am dat binete pe-nauntru Bisericii Negre si am stat in trafic pe drum spre casa ca orice om care merge/ vine de la munte.
Concluzia?
Obositor? Mai mult pentru sofer. Fain? Mai mult decat. Necunoscut, nou? In multe din destinatii. Mandri ca avem asa tara? Peste poate.
PS: soselele au fost ok, traificul rezonabil cu unele mici exceptii.
Recent Comments