Despre chef Cezar Munteanu nu cunosc prea multe, in afara colaborarii sale cu Selgros si a unui episod hilar cand un MC l-a anuntat pe scena unui eveniment intr-un parc drept chief Cezar. Acum ceva vreme l-am auzit luand cuvantul la unul din evenimentele culinare din Bucuresti si am rezonat cu cele spuse de dansul. Inteleg ca educatia gastronomica ii este aproape de suflet si activitate, fapt pentru care il respect.
Daca pana de curand nu prea aparea pe radarul meu (adesea limitat pana la saturatie de zona dulce a gastronomiei) iata ca, de nici o luna, nu trece zi sa nu citesc ceva despre noul sau restaurant, via laurentiu Mata-Tanase, care pare sa il fi luat sub aripa sa protector-promovatoare. Asadar, Cezanne a ajuns top priority pe lista, mai ales ca fotografiile meniului mi-au placut extrem de mult. Preparate luminoase, culori vii, plating in tendinte executat impecabil, ingrediente ce te intriga ispititor, in mod evident promisiunea unui fine dining adevarat. Meniul are, de altfel, un descriptor care vorbeste de la sine: Glamour de la cuisine by chef Cezar Munteanu.
Am ajuns astfel la Cezanne duminica seara, pe cand orasul se pregatea de furtuna si noi de cina.
Spatiul este cel al fostului Villa Romana, fosta Zabaion, din rondul Charles de Gaulle, o vila frumusica, cu un semineu magnific si un balcon unde pe care am avut spumoase conversatii gastronomice cu Georges, mon amis francese, fost chef la Paparazzi.
Interiorul mosteneste Villa Romana, care mostenea la randul ei Zabaion, cu un dulap masiv de casa boiereasca si confortabile scaune gri si ciclam. Meniul in schimb este complet nou si atragator oferind privirii preparate precum budinca de ciuperci salbatice in compot de galbiori sau creme brulee de branza de capra, si acestea sunt doar primele doua entrees.
Am primit amuse bouche, ceea ce ar trebui sa se intample mai des in restaurantele din Bucuresti; nu saraceste nimeni daca bucatarul-sef intelege cu adevarat conceptul si aceasta o spun avand experienta practica in domeniu.
Mi-ar fi placut mai mult totusi daca nu am fi primit combinatia branza de capra-sfecla rosie, de care mie una mi s-a cam luat. Sunt atatea legume si atatea posibilitati!
Serviciul este bun, cu ospatari atenti si prietenosi, vorbitori de engleza, cum este si de asteptat.
Un cuvant despre oaspetii resaturantului (asta tot de la experienta practica mi se trage; cei care iti calca pragul nu sunt clienti, portofele, sunt oaspeti, hai sa schimbam paradigma) – daca omul se straduieste sa faca o atmosfera eleganta, se pozitioneaza ca fine dining si iti pune in farfurie lup de mare posat si unditar (monkfish pe romaneste) sous-vide, tu de ce vii in tricou de bumbac? Uf!
Sunt convinsa ca imprumutatul unui sacou si a unei cravate la receptie, de catre maitre d’ ii va face pe acesti domni desarvasiti sa faca diferenta intre restaurant fine dining si terasa din parcul de langa. Nu prea stiu ce ar putea sa le imprumute doamnelor, dar cred ca lectia fuctioneaza si indirect.
Si acum sa mancam. Am luat desigur creme brulee de branza de capra colorata cu legume la gratar si am umblat si prin farfurii cu budinca de ciuperci salbatice in compot de galbiori si infuzie de porto. Nu am incercat risotto-ul. Mi-au placut amandoua, in special budinca, desi imi pare usor greoaie pentru primavara.
Ca fel principal am luat wild sea bass in esenta de fenicul si sofran cu piure de fenicul si pastarnac si sos de sofran (eu), monkfish pregatit in ulei de masline si plante aromatice, legume si sos beurre blanc (el), piept de rață glasat cu miere de albine pe tort de mămăligă, decorat cu sos demi-glace și gălbiori (alt el).
Pestele meu a fost cam liniar, atat ca textura (peste alb, dulce, posat, moale) cat si ca gust (pastarnac si cam peste tot pastarnac, moale). Sosul de sofran a inmuiat si mai mult piureul extrem de moale, iar feniculul, singurul element care ar fi adus putina textura, nu a reusit decat sa ii tina trena pastarnacului. Mi-ar fi placut un element crocant, poate o piele de pest bine rumenita, sau un zvac, o mica picanterie sau o umila acreala. Unditarul, din pacate, mi s-a parut la fel de cuminte. Corect executate, dar parca fara suflet.
Pieptul de rata mi s-a spus ca a fost bun, chiar si pe mamaliga (un pairing nou pentru prietenul nostru american). Imi pare rau ca nu am gustat si eu, mai ales felia de mamaliga upgradata tort.
Am compensat insa la desert, unde mi-am plimbat lingurita curioasa prin toate cele trei farfurii, alese de mine, desigur, baietii lasandu-mi mana libera dupa ce au vazut ca nu exista niciun desert cu ciocolata in meniu. Nimic. Nada, Zero. Sau poate s-o fi strecurat printre sorbeturi si nu ne-a zis ospatarul? Nu cred, parea competent.
Am luat Pavlova reinterpretata, Deliciu Arta a la Cezanne cu caramel si cheesecake cu ghimbir.
Cum regula este ca nu comentez deserturile altora, ma opresc aici (nu comentez cu exceptia acelora care ma dau pe spate intr-un mod super-uber-neasteptat (vezi aici postul despre Hadad, chef-ul care mi se pare cel mai bun cofetar in Bucuresti; opinie strict personala, nu trebuie sa fiti de acord, desi nu m-ar deranja daca ati fi, obviously).
Una peste alta farfuriile arata bine si merita felicitari toti acei sous-chefs si pensetele lor cu care le mestesugaresc.
Cateva idei care poate nu-s rele:
Branza de Nasal in traducere engleza suna haios si ridica sprancene (v-am zis ca eram un american la masa, ei, explica-i omului ca pronuntia nu e [ney-zuh l] si ca nu are de-a face cu nasul sau cavitatea nazala), asadar sa militam pentru diacritice! (da, stiu ca eu nu le am pe blog, motivul fiind ca habar nu am unde sa le caut).
Ar mai trebui sa scrie in meniu ca supa zilei este de luni pana vineri, nu si in weekend; personal incerc sa evit momentele in care chelnerul se scuza ca nu are ceva din meniu, indiferent de motiv.
Pestele monkfish cand e peste unditar intr-un preparat cand, doua randuri mai jos, este monkfish – putina constanta nu a facut rau nimanui.
A, da, iata si o lucrare a lui Cezanne cel francez a carei cromatica am regasit-o in farfurie la Cezanne cel roman.
Este a treia oara cand scriu acest text caci din varii motive se incapataneaza sa dispara. Consecinta este desigur ca este mult mai scurt decat planuisem. Prin urmare, iata cateva lucruri/ locuri pe care le puteti lua in calcul la Londra. Unde e ceata, stiti voi, Dickens, Bleak House.
‘Fog everywhere. Fog up the river, where it flows among green aits and meadows; fog down the river, where it rolls defiled among the tiers of shipping and the waterside pollutions of a great (and dirty) city.’
Ordinea listarii este intamplatoare, iar continutul exprima opiniile mele personale, a se lua ca atare, cu un graunte de sare.
Food in motion – Shuang Shuang
Nu am fi ajuns aici daca nu ni-l recomanda Doru, amabil si well-dressed like always. Este un Chinese hot-pot meets sushi belt and their love child este super delicios. Practic stai frumos pe scaunel, alegi luna din cele trei supe si un sos din cele doua (iute si mai iute, adica peanut butter si sriracha), pui supa la fiert in bolul din fata, dai foc 5, nivel maxim si apoi pescuiesti pe pe banda calatoare din fata ta ce-ti pofteste inima: pui, porc, vita japoneza, peste si fructe de mare, pak choi, bok choi si alte choi, tofu in fel si chip, taietei udon, vermicelli, instant si eu mai stiu de care. Le iei de pe farfurioarele lor color-coded si le versi in supa bolborositoare unde le lasi sa se fiarba bine, dupa cum ti-a atras atentia chelnerita asiatica dand din cap peltic pe cand articula ‘no eat raw, no eat, no no’.
PS: o alta super recomandare a lui Doru: inghetata Gelupo, in special iaurt & cirese (zice el), prune & Armagnac (zic eu). S-ar putea sa gasiti la ei si matcha & orez, facut insa de Umu, restaurant japonez cu stele Michelin, unde usa pare o bucata de zic, care insa gliseaza misterios cand apesi pe un anume buton.
Breakfast: The Table
Talk about food trasability! meniul ofera variante vegan si vegetarian pe langa cel clasic britanis, da, da, cel cu carnati, fasole, ou si ciuperci, bun de mancat inainte de mers la coasa. Au oua de la aceeasi ferma de la care iau de ani de zile, numita in meniu pe numele ei de la Registrul Comertului. Oua divine in toate felurile florentine, benedict si royal. Si waflles cu sirop de artar si alte bunatati. Try True Blue.
The let’s-que-for-hours-ahead Cronut: Dominique Ansel
Neah, nu e chiar asa. La Londra, spre deosebire la New York despre care am scris aici, nu a trebui sa stau la coada in afara magazinului, inca de la 7 dimineata ca poate-poate apuc un cronut. Am avut 4 oameni in fata, insirati cu totii de-a lungul vitrinei cu prajituri, unele dintre acestea special create pentru Londra. Gustul saptamanii pentru cronut era visine si ganache cu migdale. Poate ca era el mai vechi, poate ca eram eu prea hyper-curioasa, maybe this, maybe the other, treaba e ca nu mi-a placut Cronut-ul (pentru cine nu stie, combinatie de aluat de croissant cu donut). Aluatul era vested, umplutura era ok, dar glazura de zahar alb (icing-ul clasic) mi-a pus capac. Nu pot fi data pe spate de ceva pentru care nu s-a gasit alt decor sau supliment de gust. Call me a snob. Prajitura cu iasomie a fost buna, tarta cu lime ciudata (promitea ca daca storci felia de lamaie verde in jgheabul de ciocolata alba presarat cu ceva rosu-maroniu obtii caramel instant). Mai degraba jgheabul-decor a fost prea-sarat decat presarat, iar ceva-ul rosu-maroniu a refuzat sa aduca a caramel chiar si sub privirile necrutatoare ale camerei de Iphone 6 (not mine, I make it a point to always own the second-last model; not to be called a snob, you know).
Cum nimic nu se intampla fara motiv, dimineata de sambata petrecuta in piata Malby, situata pe un culoar ce se viseaza strada, s-a intamplat ca sa ma faca sa accept convingerea generala din tara ca la noi legislatia in materie de all-food este mai aspra ca in alte parti. Nu voi zice nimic altceva peste ceea ce arata imaginile.
Mancarea in schimb, e alta poveste. Se pregatea tartiflette intr-o tava imensa, la foc de lemne. Am mancat grilled Cheddar cu pickled onion in paine de tara friguroasa si am scapat la mustata sa trebuiasca sa beau chai (stiti, ceaiul negru indian doldora de condimente, indulcit si inlaptit, cum nu stiti? stiiiiiiti. Google it. Make it. You’re welcome). Il vindea o tanara cu coafura indecisa (jumatate rasa, jumatate dreads) si nici belciugele si nimic nu m-au tinut departe de my lovely chai, pana cand i-am vazut mainile coborand cu totul si cu o cana zoioasa intr-un container ce tinea ceaiul cald si turnandu-mi apoi ceea ce trebuia sa fie portia in alta cana. Noroc ca chai-ul ei nu avea lapte si asa am pastrat la purtator 3,5 lire si pofta de mancare pe ziua respectiva. Se mai vand clatite asiatice, burgeri africani, prajituri frantuzesti, oua scotiene, mulled apple juice with a shot (or two) of whiskey, vin, cafea si cidru. E de mers. Cu ochii in patru ca sa nu ai stomacul in piuneze.
Buttercream si iarasi butterceam: Cutters & Squidge
Torturi simple, frumoase, pe piedestaluri elegante, cu unt, mult unt. Torturile englezesti, in care blatul joaca rolul principal, da gust, tine muncitoreste de foame si astampara rapid poftele celor prea dedati la delicate mousse-uri frantuzesti. Trebuie sa recunosc insa ca au fost infinit mai bune decat cele americane. Am gustat coconut cake si chocolate forest fruits. Am gustat, nu am terminat. Da, pot.
Eu merg acolo absolut de fiecare data cand ajung la Londra, dar absolut de fiecare data. Si absolut de fiecare data merg sa vad aceleasi doua lucruri care ma fascineaza: mumiile si portile asiriene sub forma de bivol cu aripi si cap de om. Acestea din urma, 2 perechi la parterul muzeului, sunt chiar din Nimrud, capitala neo-asiriana distrusa luna trecuta de gruparea terorista a zilei. A fost prima data cand m-am bucurat ca Imperiul Britanic a luat ceva ce nu ii apartine, ca aceste porti se gasesc aici, la Londra, caci altfel nu mai existau si m-au facut sa imi doresc ca si Palmyra sa fi fost stramutata integral intr-un muzeu, inainte de a disparea de fata pamantului in forma pe care am avut norocul sa o vad in 2008-2009. Sunt si cateva expozitii temporare faine la muzeu, merita.
Dinerama, in Shoreditch, este o hala mare improvizata pe parter si etaj intre mai multe cladiri. Odata platite cele 6 lire/ persoana treci de o curte ca de garaj auto unde arde un foc vesel in butoaie de metal si intri in ceea ce pare o hala cu food stalls pe laterale. Gasesti aici burgeri de vita sau rata cu foie gras, pasari la rotisor injumatatie fara mila de-un satir hapsan, tacos cu peste (mici rau dar din al caror pret 2 lire merg catre ajutorarea Siriei), pizza (cu ansoa excelenta), cartofi cu goose fat si rozmarin (mneah, nu-s precum suna) si tailandisme precum fish cakes si stir fry.
Muzica e tare, lumina e slaba, oamenii sunt relaxati, deasupra este zona premium de wine & beer. Merita mers pentru senzatia de food clubbing.
Candva intr-o viata anterioara si corporatista un client m-a botezat the goddess of good living. I liked it si imi intretin aura nu pentru orgoliu, ci pentru experientele pe care mi le aduce. Una dintre acestea, din acelea pe care da, money can buy, a fost cina la The Grill at the Dorchester, cunoscut pentru luxul de old world si atractia exercitata asupra familiilor de seici din golf. Cu un decor nou care se schimba seara prin rotirea peretilor si staff extrem de atent, restaurantul este ceea ce trebuie sa fie. Nu pot spune prea multe caci in afara de privit in farfurie ochii mi-au fost lipiti in restul timpului de vasele de cupru expuse ca decor.
Excelent confit-ul de rata, super fin dar usor necondimentat veloute-ul de dovleac cu scoici, de-a dreptul covarsitoare cele doua soufle-uri cu rom si stafide imbatate/ ciocolata neagra, ambele realizate in bucataria de alaturi, condusa de Alain Ducasse.
Cina aceasta a fost rasplata pentru ca o zi inainte am facut un stage, adica training, adica salahoreala contra invatatura, intr-un restaurant cu doua stele Michelin (info oarescum debatable, as we speak). Dar despre asta intr-un post separat. Mai intai sa mi se vindece discopatia nemultumita de cele 14 ore de stat in picioare. Sa nu uit de imensa casuta de turta dulce ce intruchipa hotelul si care in spate era gandita ca un cabinet de miniaturi, care prezenta chiar si o clienta in baie, basca o camerista in oficiu.
Alt loc in care merg de absolut fiecare data cand sunt in Londra. Este ideal pentru bruch si pentru window/actual shopping. De aici imi iau pentru acasa parmezanul invechit in Barolo, carapacele de stridii (golite de jumatatea mea) si St Jacques (golite de yours truly), placintele cu vita si old Cheddar sau ‘shrooms si ceapa.
Aici imi mananc prajiturile de casa, beau cidru fiert si savurez mancaruri noi, cum ar fi cea etiopiana (doua tipuri de linte gatite independent, pui si orez in loc de injera, painea locala) sau egipteana (am descoperit saptamana trecuta koshari, un alt tip de mic dejun muncitoresc si plin de savoare, care combina straturi de orez, pasta, linte, sos rosu si dukhah aromata). Cafea sa luati de la Monmouth de langa. Atentie piata e inchisa duminica.
Ii multumesc lui Alex Craciun, executive chef, pentru ceea ce face la Sosharu, restaurant izakaya cu o mancare excelenta si cele mai bune deserturi japoneze mancate vreodata (includ aici si pe cele mancate in la mama lor acasa).
Un cremos tort de clatite cu matcha si o surprinzatoare interpretare a unei monaka, desert cu fasole azuki si foi de napolitana, care la Shosharu are si zmeura si yuzu.
Winter Wonderland in Hyde Park, bigger and better ca annual trecut, churros la fel de buni si judecand dupa cate fete cu ursi de plus am vazut in metro, se si castiga la toate jocurile si concursurile propuse.
Carnaby Street pentru Craciunul modern imaginat de ei pentru decorul strazii. Ah, si pentru Kingly Court cu a sa atmosfera speciala si restaurante faine. Incercati-l pe cel cu stridii, unde este in chelner italian care promite ca-si da camasa jos daca nu eliberezi masa la ora corecta.
Covent Garden pentru zumzetul multimii si magazinasele cochete. Trafalgar Square pentru a vedea leii trasi de coada si funduri dolofane fortandu-se sa para agile cand ii incaleca.
Vitrinele de la Selfridges, Fortnum & Mason (unde o plimbare la food hall este un absolu must) si Liberty. Va invit sa descoperiti detaliul amuzant din imaginea de mai jos (hint: e in partea de jos si cere ochi buni).
Pai, mai intai despre mancare. Ba nu, despre portocali ca sunt peste tot – copaci salbatici, doldora cu fructe rotunjoare, portocalii spre verde, acre si amare pentru curiosul care isi pune mintea cu ele. Copacii insa sunt superbi si aliniaza mai toate avenidas, calles si carrer din oras. In afara orasului, pe drumul spre Alicante, de exemplu, se intind livezi si solarii cu portocali si mandarini. La supermarket clementinele se vand de la 0,80 euro/kg pana pe la 1,80 eur/kg. Zumodenaranja proaspat stors e minim un euro si in multe locuri e adus in pahar scund, evazat, cu pai si farfuriuta.
O biserica pe care insa o voi pastra in suflet pe viata este cea dedicata lui San Nicolas. Se ajunge la ea pe un culoar lung si ingust de nici doi metri, intre cladiri cu unu-doua etaje care stau dovada a dezvoltarii cartierului. Biserica nu pare sa aiba fatada, caci peretii din stanga-dreapta intrarii sunt construiti la calcan cu alte cladiri, formand un cul-de-sac ingust. Dai 10 euro si intri in cea mai minunat minutios pictata biserica. Te va durea gatul de cat vei stau cu ochii pe tavan dar nu te vei plange.
Piata centrala – fenomenala; te face sa te muti de la hotel de cinci stele intr-un Airbnb cu bucatarie super-echipata. Sute de picioare de jamon cu grade cu calitate (de la serrano la pata negra, de la 60 eur/kg la 130, s.a.m.d), pesti colorati si fructe de mare de folosit ca Larousse gastronomic, ciupercute, sparanghel, anghinare si fasole in teci de tot felul, plus fructe proaspete si uscate. O combinatie atat de apetisanta si de proaspata de local si import de produce mustrari de constiinta post-factum unui locavor cinstit.
Pentru cine ramane la hotel exista Bar Central al lui Ricard Camarena (chef local, candva pasionat de trompeta, acum proprietar al catorva restaurante si bistrouri, unul chiar de o stea Michelin). La Bar Central in Mercado Central poti manca cateva lucruri absolut delicioase din ingredientele pe care le vezi pe tarabe. Recomand crochetele de cod si caracatita, ba chiar si urechile de porc.
Cateva repere culinare in zona:
Raco di Turia – foarte buna ansoa cu rosii, pestele si fideua (o paella cu fidea in loc de orez). Fotografia a doua prezinta mojama (origine feniciana, dar cu nume arab) – file de tun sarat si uscat la vant, specific Spaniei de sud, adeseori oferit impreuna cu vinete si ardei copt.
Grande Azul – un decor traditional reintepretat in stil minimalist dar cu grill-ul si cuptoarele pe carbuni la veder. In imagine kokotxas/ cocochas de merluciu adica acea carne de la gatul pestelui; se gaseste tradus in meniurile locale ca fiind obrajori sau gusa de peste. O textura cu adevarat interesanta si inca o dovada a creativitatii in economia gospodariei, unde nimic nu se arunca, totul de mananca basca la preturi serioase. Un alt exemplu ar fi crochetele de jamon, bacalao (cod) sau queso (branza) unde, daca reteta ar fi scrisa ca la cosmetice, pe primele 3 locuri in ordinea ingredientului dominant ar fi faina, cartofi, ou si abia apoi ceea ce da gust si naste pofta.
ansoamojamakokotxas
In Alicante, la 130 km de Valencia, la Taberna del gourmet, recomandata de ghidul Michelin, am incercat pentru prima oara anemone pane si am reintalnit castravetele de mare pe care il iubesc din China. Casa lui Nemo, anemona, vine in mici gramajoare prajite pe care daca pui lamaie chiar le placi. La interior sunt moi, nu au o textura si aspect prea apetisant (vezi mai jos foto de la varianta incercata la Leixuri). Castravele era din alta familie decat cel chinez, mai apropiat de un calmar. Bun. Bun a fost tot la taverna, de la peste si ceviche de corvina la mousse-ul de Valrhona Jivaro si Guanaja sau leche frita (lapte prajit) la care Enrique a intervenit sa mi se schimbe inghetata de torron cu cea de mai e si ulei de masline. Delicioasa inghetata, lejera, aromata, nici dulce nici acra, cu un usor post gust de ulei de cea mai buna calitate. In Alicante e bine sa mergi mai intai la castelul Santa Barbara, fortareata maura/ crestina inaltata semet pe cea mai strategica culme de deal. Dupa ce urci si cobori treptele si pantele din castel, o masa bogata valenciana pica numai bine.
anemone pane
Inapoi in Valencia, la Leixuri, cocina vasca adica din Tara Bascilor. De incercat tocanita de rabo de toro, adica coada de vitel, e bunuta, but I had better si canelloni de crab sau crochete de jamon. Anemonele de mare sunt vandute aici ca urzici de mare ????
Canalla, un alt restaurant apartinand lui Ricard Camerena se intituleaza bistro si tine porci desenati pe peretii negri. Mancarea e buna, fancy, cu usor prea multa maioneza peste tot.
Civera, unul din cele mai bune si scumpe restaurante de mariscos, adica de fructe de mare, se zice si au dreptate.
Barecito – mic bistro cu zece mese apartinand unei foste directoare a hotelului in care am stat. Servire atenta, farfurii de ceramica mismatched cu margini roase, mancare excelenta – una din cele mai bune caracatite si un tanto monta, monta tanto (coada de vitel cu orez si kafir lime) bun.
Pentru tapas Jamon Jamon e foarte bun. Are un meniu degustation chiar, care te trece prin suficient de multe feluri ca sa ma poti trece apoi la urmatorul bar, urmand obiceiul locului. Fain prezentati si buni patatas bravas (in imagine mai jos). O mentiune: tapas sunt mai degraba mini-boluri cu mancare gatita, fata de pintxos, varianta basca de mancare ce insoteste paharul de bautura si sunt in mare parte salate, omlete sau diverse bucatele suite pe o felie grosuta de paine. Noi am incercat Sagardi, in amintirea barurilor din Bilbao, insa a fost sub asteptari. Trebuia sa fi stiut, e amplasat pe o strada comerciala!
Casa Carmela, o afacere a familiei din fotografiile de pe perete, pe plaja, foarte cautat vara. Nu era gol nici cand am fost noi. Foarte bun sepionet a la plancha, crochetele si sangria. Paella nu luati decat daca aveti o foame de lup si sariti peste entrees. Vine intr-un vas cat roata carului, portie de 2 persoane. Un lucru bun insa – daca, sigur va ramane asa ca luati la pachet, ca tot localnicul si dati de pomana tinerilor curati si politicosi care dorm pe strada impreuna cu un caine sau o pisicuta.
Tot pe langa mare, in fostul cartier pescaresc Cabanyol este Casa Montana, bodega cu o istorie care incepe in 1836. Are butoaie mari si inegrite de timp urcate pe pereti si un meniu plin cu lucruri bune care vin in portii mici, numai bine cat sa poti sa gusti cat mai multe dintre ele.
Aiurea prin oras se mai pot manca si bea printre altele:
Orxata/ horchata – specific si unic Valenciei, un lapte vegetal din chufa/ tiger nuts, planta ce isi coace boabele doar pe aceste meleaguri, adusa de arabi si consumata indulcita alaturi de cativa fartons, produse de patiserie traditionale. Churros, aluat asemanator celui de gogosi turnat cu poche-ul in ulei incins, se mananca imbibati in ciocolata calda si groasa, nu ca la Mamaia, cu sos anemic de substitut de cioco.
Jamon la tot pasul dar parca nicaieri atat de mult si aglomerat ca la Beher, in centru, unde se da la cornet celor grabiti, la sandvis celor pe buget si la platou de porcaiala degustare celor cu timp, bila sanatoasa si 26 euro la purtator.
Platoul contine trei tipuri de jamon – serrano, iberico partial si 100% belotta, adica ghinda, principalul furaj al porcului ce va da jamon de calitate si se mananca de la rojo/ campie spre oro/ bellota trecand prin etiqueta negra. Gustul devine mai pronuntat, nuantat, cu note de umami si parmezan vechi. Mda, e bun.
Ca deserturi peisajul se arata a fi arid, in sensul ca marea majoritate sunt fursecuri uscate si coca goala, fara crema sau umpluturi fenomenale. Coca de yema din imaginea de mai jos a fost buna, insa. Multe restaurante si pastelerii (cofetarii), imclusiv La Pasteleria de Mama, pentru care am mers pe jos cativa kilometri, servesc torturi americane- zanahoria este carrot cake, red velvet la mare stima si oreo & co. Pana si biscocho de naranja de la restaurantul de familie Carmela, pe care il banuiam traditional cu toata fiinta mea poftitoare de acel blat umed de portocala aratat de Mr. Google, s-a dovedit blat colorat cu crema de unt. Mood changer!
Partea ciudata cu mesele in oras in Valencia, ca in toata Spania, are de-a face cu programul mediteranean de lucru si anume pauza de pranz, care tine trei ore cat sa ajunga omul acasa si sa ii tihneasca pranzul. Aceasta face ca si restaurantele sa fie deschise in reprize, de la pranz pana pe la 3 si de la 7-8 pana la miezul noptii. Ca om crescut in cultul lui nu se mananca noaptea, mesele la restaurant in Spania imi dau senzatia neplacuta ca ajung mereu prima la petrecere si ca plec prea devreme, exact cand sosesc invitatii cool, dupa 10:30. Dar ma rog, que viva el jamon!
Din pamant din piatra seaca grecii au reusit sa scoata unul din cele mai pitoreseti si simbolice peisaje din lume – case varuite in alb imaculat si tamplarie albastra. Desi probabil Santorini e mai cunoscut, Mykonos a venit din spate puternic, ajutat de pozitionarea sa ca si concurent al party-hard gay-friendly Ibiza.
Pamantul este uscat, pustiit, ars de soare si batut de vant, cu vegetatie putina dar incapatanat ancorata in terenul pietros. Nu par sa fie mai mult de trei patru specii de plante pe dealuri, majoritatea find niste tufe care parca cresc gata uscate, kaki-ruginii, pitice si rotunde.
Pe langa case oamenii au cumintit plante ciudate.
Relieful ia forma de mici dealuri in culori de piatra: bej, crem, alb galbui, gri, olive, kaki. Dealurile sunt terasate, cu terenul parcelat inegal de garduri scunde, mici ziduri chinezesti din piatra atotprezenta.
Delimitarile verticale fac unghiuri perfect drepte cu pamantul, lucru uimitor avand in vedere faptul ca sunt facute din bucati de piata striata puse unele peste celelalte, fara vreo urma de mortar care sa explice cum de tin piept cu succes lui meltemi.
Acesta, un vant uscat din nord, este vara un companion constant. Bate dimineta si mai ales dupa amiaza, mutand nisip, obiecte si valuri. Nu misca nori, caci dintr-acestia sunt putini. Temperatura nu scade sub 25, iar soarele arde fara griji. Marea este cea care iti umple urechile cu vant. In permament dialog cu meltemi, valurile se nasc in spume, se alimenteaza unul pe celalalt si se izbesc de tarmuri pe unde apuca. Imaginea e blanda, totusi. Meltemi pare sa fie un vant de anduranta, nu de viteza si aduce cu el praf fin de sare, pe care-l simti pe buze si in par.
Peste toate acestea insa, soarele pare sa fie stapan. El arde pamantul, sfarama piatra, usuca tufisurile. Da buzna in case prin tamplarii de lemn albastru si celebreaza viata reducand-o la esential – maslini, capre si pescuit. Mancarea de subzistenta a Greciei antice – branza, ulei, peste – este suficienta si acum pentru un pranz delicios de simplu si sanatos.
In Mykonos s-a reusit un lucru extraordinar – pastrarea arhitecturii traditionale. Peste tot, locuinte, case de vacanta, magazine, restaurante si hoteluri urmeaza acelasi stil si nimic nu e redundant, dar produce confuzie in imposibilitatea fixarii unui reper.
Casele sunt construite din piatra atot-prezenta, acoperita cu o lavabila alba de exterior care reuseste sa ramana imaculata. Batuta de vanturi, inconjurata de mare insula nu pare sa aiba praf.
Casele sunt compacte, compuse din mici paralelipede lipite, cu un horn care strajuieste invariabil un colt de casa. In interior parte din mobilier este facut din aceleasi materiale de constructie ca si zidaria – semineu, canapele, separatoare de spatiu. Baruri si restaurante din Mykonos Town au la fel. Simplu si ieftin la cata piatra e in jur.
Mici biserici de nici treizeci de metri patrati cu o cupola deasupra sunt presarate la fiecare pas, impanzind peisajul.
In absenta agriculturii, a limitarilor impuse industriei si data fiind frumusetea simpla a locului turismul este sursa de venit a locuitorilor. Oamenii isi inchiriaza casele pe sume deloc mici, iar turistii apreciaza relaxarea localnicilor lucru dedus usor si din numarul coplesitor de cupluri barbat-barbat ce aleg Mykonos.
In principalul oras, numit Chora sau Mykonos Town, o bucata de tarm aminteste de Venetia. Cateva zeci de metri liniari sunt palmuite ritmic de valurile marii de unde si numele Little Venice. Casele sunt sprijinite de stalpi iar apa se sparge de ziduri spaland podeaua si pe alocuri mesele barurilor din ele.
Intr-unul din baruri, in interior, se afla intr-o zi Petros, Irene sau Nikolaos – unul din cei trei pelicani mascota ai insulei.
Legendele locale povestesc despre un Petros Intaiul, salvat de la moarte de un pescar in 1954 si ucis de o masina in 1985; cei care sunt intalniti azi prin baruri, alei si plaje ar fi daruiti de o gradina zoologica germana (Petros al Doilea), oferit de Jacqui O (Irene) si domesticit de un localnic (Nikolaos).
Little Venice este in vecinatatea a sapte din cele saisprezece mori de vant dupa care e recunoscuta insula in vederi si albume de fotografie. Construite de venetieni inca din secolul XVI si functionale pana acum jumatate de veac, morile macinau grau fiind extrem de importante pentru economia locala.
La cateva sute de metri departare in linie dreapta este portul Alefkandra, de unde pleaca la ora 9:00, 10:00 si 11:00 vase comerciale catre Delos, insula-muzeu aflata la jumatate de ceas distanta.
In Londra, unde altundeva? Realizat de Bompass & Parr, de cine altcineva? Cum asa? Pai uite cum: Sam Bompass si Harry Parr nu sunt la primul proiect traznit; au mai facut o masa de desert funerar fluorescenta in cadrul unei expozitii a San Francisco Museum of Modern Art in 2009; camere de degustare Guiness in Iralnda, o orga care imbina sunetul cu aromele unui whiskey de calitate; au gatit cu lava in USA si au creat o harta a New York-ului tot din jeleu. Pretty crazy, huh?
Studioul implica the creative juices ale unui mix de specialist: designeri, bucatari, specialisti tehnici, arhitecti pentru ca proiectele sa atinga cat mai multe simturi si sa le coordoneze spre efectul dorit.
In decembrie 2015 Londra a gazduit doua noi proiecte. Unul din acesta avea de-a face, oarescum previzibil, alcoolul.
Alcoholic Architecture este o experienta care se gusta undeva in apropierea Burrough Market. Daca te duci la ceas de seara, vineri mai precis, atmosfera aduce putin cu un remake al unui film cu Jack Spintecatorul cu atat mai mult cu cat, odata ajunsi la destinatie, cobori trepte inguste pana la subsol.
Intri mai intai in zona de garderoba unde lasi haina de iarna in schimbul unei pelerine de plastic. Treci pe la bar si-ti comanzi o bautura. Deoarece toata treaba are loc intr-o fosta manastire, meniul contine bauturi inspirate de vechi retete calugaresti.
Chartreuse verde 55% – spune leaflet ca 18 tone de ierburi si plante ajung anual la manastirea Grand-Chartreuse din sud-estul Frantei. Reteta, veche de 400 ani, cuprinde 130 ierburi si este cunoscuta doar de doi calugari.
Benedictine – creat din 56 plante pe baza de brandy. Se crede ca ar exista din secolul XVI, dar pentru public a fost comercializata abia de la 1860.
Buckfast tonic vine de la calugarii din Buckfast Abbey, Devon din anii 1880 si se pare ca ar avea mai multa cofeina decat mai cunoscutele bauturi energizante. Alintata Buckie bautura a ajuns sa fie culpabilizata in Scotia pentru numeroase infractiuni violente.
Esti invitat apoi sa experimentezi un climat meteo diferit de cele obisnuite. Intri practic intr-un nor de alcool ????
O camera in care ochii se adapteaza cu greu la conditiile meteorologice. Vizibilitatea este scazuta; umiditatea dimpotriva, densitatea la cote maxime. Spatiul este micut de cca 20-25 metri patrati. In el se inghesuie oameni si pahare. Tot in el sunt pompate prin doua conducte din perete vapori de alcool. In ace
asta camera alcoolul se bea, dar se si respira. Aerul este infuzat cu un cocktail vaporizat placut mirositor. Il inhalezi pe gura dar il consumi si prin piele. Il vezi in fata ochilor, materializat intr-o ceata laptoasa pe care lumini strategic plasate o fac albastruie. Stai in picioare si te murezi in alcool.
Specialistii au stabilit ca poti ramane in camera maxim 50 de minute. Am iesit dupa circa jumatate de ora caci se stie, daca nu esti bautor, esti party pooper.
PS: nu, nu ti se urca la cap, doar ti se aseaza pe cap.
Vazut in primavara lui 2012 sub pretextul unui concert Rammstein. Irlanda in verde-crud pe care mi-o doream de atata vreme. De ce? Arhitectura solida cu patina romantica a timpului pe fiecare colt de caramida, nu mai vorbim de frumoasele (si obsedantele) usi georgiene. Mancare, da, mancare. solida, robusta, satioasa si gustoasa, asa cum cere aerul parca mereu crisp chiar si sub razele soarelui. Literatura. Catolicism fervent. Accent delicios. Muzica ce-ti salta picioarele. Castele. Pasuni ce te cheama de-a rostogolul. Oameni veseli. Podul lui Calatrava. Guiness. Jameson. Baileys. Need I say more?
Cateva din opririle de atunci:
Fosta fabrica Guiness, devenita muzeul Guiness Storehouse care pe sapte nivele te trece interactiv prin tot universul berii negricioase, de la ingrediente la procese de fierbere si fermentare si de la campanii publicitare la degustari de Guiness in pairing-uri mai putin ortodoxe – somon afumat pe paine plamadita cu Guiness, mousse de ciocolata cu Guiness (btw trebuie sa gustati noul nostru tort de la Biscuit care celebreaza trio-ul irlandez Guiness, Jameson si Baileys in combinatie cu ciocolata neagra).
Jameson a beneficiat si el de o oprire de cateva ore, cu scufundarea in istorie, degustarile si cumparaturile de rigoare.
O zi am iesit din oras si am mers la Kilkenny – orasel in care castelul si beraria iti ocupa cateva ore bune la modul cel mai frumos cu putinta. Berea se face in Kilkenny din secolul XIV, initial in perimetrul manastirii St Francis, in prezent un perimetru in care buruienile cresc libere intre peretii semeti de odinioara. Fabrica a fost construita langa si a fost cea mai veche unitate inca functionala din Irlanda, aceasta pana in 2013 cand a fost inchisa si productia mutata la Dublin, in acelasi loc cu Guiness. Ambele branduri fac acum parte din portofoliul Diageo.
Castelul din Kilkenny, Caisleán Chill Chainnigh, a fost construit in 1195 de primul earl de Pembroke ca simbol al cuceririi normande, cu rol de control al zonei. Ultimul proprietar a vandut proprietatea statului secolul trecut pentru 50 lire. Este o bijuterie perfect restaurata, care te asteapta cu masa pusa si gradini perfect manicurate, iar bucataria este una dintre cele mai elegante pe care le-am invidiat, hm, vazut.
Mmmm, mancarea. Mancarea este buna. Este multa. Este cu cartofi. Este cu carne. Asta daca te limitezi la observatii la indemana. Privind putin mai de aproape vezi tablouri in pasteluri de cartof si accente de morcov, te rasfeti in confortul matasos al tocanitelor, te lasi mangaiat de fragezimea suvitelor de carne ce se rasfira mai lin ca parul de zana, te fortifici inca de dimineata cu black pudding si white pudding (un fel de sangerete cu sange si fara). Cateva din cele mai intalnite preparate: colcannon (cartofi cu varza/ kale si unt), boxty (clatita de cartof), skirts and kidneys (tocanita) shepherd’s pie cu paine precum soda bread, potato bread si udate cu whiskey, porter, ale sau lager, mied, cidru. Iar la final Irish coffee sau Irish cream (Baileys, de exemplu)
Peisajul dominat de picioare de porc si cartof dureaza pana ajungi pe coasta, cand treaba se schimba cat ai zice peste. O zi de primvara in Howth, Binn Éadair, este tot ce poate fi mai minunat pentru a incorona un week-end prelungit in Irlanda. Candva doar un mic sat de pescari in golful Dublinului, Howth este acum o suburbie activa a orasului dar si o oaza de liniste cu gust de sare. Mici restaurante si magazine sau depozite de peste, o faleza ingusta si forfota, doua foci placide angajate intr-un monolog cu un caniche, scoici si homari, pesti de toate felurile, cartofi prajiti. Delicios de la un capat la altul.
In Howth am gasit la un targ de weekend o moldoveanca de pe granita care vindea prajituri de casa inclusiv tortul Napoleon a carui reteta o urmaream obsedant de cativa ani!
Mica vacanta in Dublin & imprejurimi nu mi-a astamparat pofta de Irlanda. Au ramas atatea de descoperit, de la sacru (the Book of Kells) la profan (pub-urile din Temple Bar) in Dublin, la County Cork cu ale sale Limerick si Tipperary, atatea alte castele, pasuni si coaste vantoase.
Moldova nu e a noastra, spunea Stefan si nu a fost sa fie nici a nepotilor stranepotilor lui, dar eu in cele doua zile petrecute acolo m-am simtit acasa. Pe de o parte este limba romana, dulce grai moldovenesc ce ma facea sa cred ca-s in Bucovina. Mai era apoi si atmosfera de oras de provincie, molcolm, doldora de strazi cu nume de scriitori, intocmai ca Focsaniul, Pascaniul sau Vasluiul. De cealalta parte insa statea de straja pe ici, pe colo limba rusa cat sa iti amintesti instant istoria ultimilor sute de ani.
Am plecat fara asteptari dar si fara prejudecati si bine am facut. Am gasit un oras alburiu cu cladiri de calcar, curat, bogat in vegetatie cum putine sunt prin partile astea de lume, cu bulevarde largi si arhitectura clasica, cuminte si luminoasa, basca, preluata intocmai pe peretii noilor cladiri aflate in constructie.
Mai mult, asa cum au stiut sa isi conserve unitatea de stil urbanistic, asa si-au pastrat acea sfiala de provincie ce inseamna bun simt si valori traditionale.
Chisinaul imi pare un oras care merge in ritmul lui, alegand pe indelete tipul de sange nou care sa-i curga pe artere – branduri occidentale sunt inca putine stradal, dar destule in MallDova (singurul centru comercial de acest tip), restaurante si terase timid-cochete, chioscuri comuniste si coffee-bars instalate comod in mici autoutilitare.
Prima zi in Republica Moldova a insemnat Cricova, vizita in orasul subteran ce adaposteste o crama, facilitati de productie a vinului linistit si spumant si o colectie impresionanta de vin.
Tunelurile, create initial prin exploatarea unei mine de calcar cu care s-a construit orasul, au peste 100 de kilometri si merg pana la 100m adancime. Intreg orasul Cricova este asezat pe crama, coexistand fara probleme (de exemplu, cosul de fum al unui semineu dintr-o sala de degustare iese in curtea unui locuitor binevoitor. In ciuda acestor cifre, Cricova este doar a doua crama din lume ca marime, dupa Milestii Mici, si ea tot din Republica Moldova.
Ceea ce face ca locul sa fie ideal pentru pastrarea vinului este microclima cu 12-14 grade Celsius tot anul si umiditatea de 75-80% (da, chiar trebui sa iti iei ceva gros pe tine acolo, nu te da cocos).
Am vizitat cu trenuletul zona dedicata remuajului si degorjarii vinului spumant, cea cu butoaie si baricuri de vin si, desigur, colectia de vin – mii de sticle negre adapostite in caze ce pot fi inchiriate pentru minim 5 ani si 400 de sticle, la circa un euro/ sticla/ an.
Highlight-ul colectiei, pe langa etichete precum Chateneuf du Pape sau Romanee Conti, sunt sticlele apartinand lui Herman Goering. Cam tot ce este datat inainte de ’40 se pare ca provine din colectia lui, in carui posesie fosta URSS ar fi intrat in contul prazii de razboi (informatie redata fara verificare). Printre altii, Traian Basescu si alti romani isi tin vinul acolo.
Cel mai vechi vin al colectiei este un vin dulce de Paste, evreiesc, din 1902 si imediat dupa el un lichior inca viu, baubil, ceh, strabun al Becherovcai. Romania este prezenta si cu o grasa de Cotnari din 1979, ce sta in echilibru natural intr-o scandurica de lemn.
Vinurile de la Cricova au fost degustate pe indelete, alaturi de o copios-delicioasa masa traditionala din care nu au lipsit micute sarmalute si iutea adjica, pasta caucaziana de ardei cu usturoi si ierburi.
A doua zi ne-am asternut la drum pana la Soroca, pe o sosea foarte buna, reabilitata cu sprijinul poporului american si strajuita de nuci falnici pe o parte si alta. La o ferma de nuci, cea mai mare din Europa, ne-a si dus drumul de altfel si nu-s cuvinte sa descrii sentimentul coplesitor pe care ti-l dau coline cu nuci cat vezi cu ochii.
La Soroca este si cetatea ce-i poarta numele, asezata pe malul Nistrului-urat-mirositor peste al carui curs de apa se intinde Ukraina.
Constructia, in stil circular italian, cu patru turle dispuse simetric, este o raritate prin partile acestea si se mentine, cu ajutorul unei renovari bune, impecabil. Urcandu-i treptele pentru a ajunge la nivelul patru remarci frumusetea calma si calda a zidurilor cu turnuri ce intind spre cer palarii de lemn. Construita de Stefan cel mare ca parte din sirul de aparare ce includea si Hotinul, ea a fost refacuta de Petru Rares si i-a vazut batandu-i la porti pe turci si rusi. Jan Sobieski a aparat-o cu succes in fata primilor, in timp ce ultimii au pradat-o in 1735-1739 in timpul razboaielor ruso-turce.
Restaurantul Vatra neamului este in Romania de cativa ani, dar nu am gasit nimic suficient de convingator pentru a ma urca in masina si a merge la Balotesti, pana acum, cand a trebuit sa ajung la Chisinau la Vatra neamului – the mothership. Delicioase placinte, fantastice prune uscate cu nuci, gustos iepure (pentru cel din urma iau de buna recomandarea colegilor de masa). Plus taietei de casa taiati la propriu si rasfirati pe hartie in fata noastra.
Descoperirea verii – okroska, supa rece pe baza de cvas, smantana, ridichi si pui. Ii vad viitor stralucit in meniul staff-ului de la laborator ????
Despre deserturi tac deocamdata. Internalizez, reconstruiesc retete, testez si revin. Va exista desigur la Biscuit un desert cu smantana proaspata numit Dor de Moldova de peste Prut ????
Sunt in tren spre Liverpool, mananc porridge cald (Virgin Trains ofera 10 optiuni de free breakfast cu eggs benedict/ florentine included!) si ma gandesc la cina de aseara. Am fost la Ametsa, cea din titlu si, deloc surprinzator, nu? mi-a placut.
Stiam de ei de ceva vreme si ii pusesem pe lista celor de verificat, dar in mod ironic am aflat despre steaua Michelin abia in aceasta dimineata, scriind aceste randuri in tren, ha!
Cateva cuvinte despre familia Arzak care detine restaurantul omonim de 3 stele Michelin din San Sebastian, Spania. Intai a fost bunicii Arzak – José Maria Arzak Etxabe and Escolastica Let – la carma bucatariei din casa construita la 1897. Au urmat Juan Ramon Arzak and Francisca Arratibel, apoi tatal Juan Mari, caruia i s-a alaturat si fiica, Elena de cand avea 11 ani si care si-a facut trainingul la Paris la Le Gavroche sub supravegherea lui Albert Roux si alaturi de Michel Roux Jr, La Maison Troisgros, Louis XV sub Allain Ducasse si la Pierre Gagnaire. Cand a revenit in Spania, Elena Arzak a lucrat o perioada la El Bulli iar in prezent lucreaza cu tatal sau la Arzak. Impresionant este putin spus.
Se pare ca Elena Arzak ar fi declarat ca nu intentioneaza sa deschida un al doilea restaurant, dar nu a spus nu unei colaborari cu Mikel Sorazu, Igor Zalakain and Xabier Gutierrez. Asa a aparut Ametsa with Arzak Instructions la The Halkin, Londra locul unde am ales sa mancam aseara.
Stiam de ei de ceva vreme si ii pusesem pe lista celor de verificat, dar in mod ironic am aflat despre steaua Michelin abia in aceasta dimineata, scriind aceste randuri in trenul care ma duce de la Londra la Liverpool, ha!
Restaurantul e situat la parterul hotelului si se anunta aproape monocrom, in linistitoare tonuri de gri pal, daca nu ar fi tavanul din bastoane de lemn cald si usile de la intrare. Chelnerii sunt in camasi bleu-gri, la fel de discreti ca si interiorul, dar cel care puncta atmosfera cu cate un allora si-o engleza italienizata era desigur maitre d’.
Ce am mancat:
amuse bouche
scorpio fish cakes + salada de fructe de mare + tub de portocala/ sunca
entree
scallops leaving the home / mackerel on wood
main dish
sea bass with apio illusion / turbot with rhubarb and lily
dessert
baked apple with floral candy and yuzu ice-cream/ roasted pineapple ice-cream, avocado mousse, crumbs
pour la bonne bouche
berry-shaped chocolates
Plus painea de casa cu crusta de cereale si ulei de masline. Da, banal, stiu, dar uleiul de masline de la Ametsa este de departe cel mai bun ulei gustat vreodata (si o spun dupa gustare a poate zeci de feluri). Consistenta light si gust pronuntat, cu un delicios after taste amarui.
Tubul de portocala/ sunca din eprubeta a fost interesant – un rulou de foetaj de natura necunoscuta, umplut cu dulceata de portocala.
Iluzia de telina promisa de felul principal, pe care maitre d’ m-a lasat sa il gust promitand ca mi-l desluseste dupa, costa intr-o tulpina de telina cu gust de orice altceva. Mie mi s-a parut ca simt mar si fructul pasiunii, cu crumbs de nuca caramelizata. Italianul a zis ca era mar, dar cu cartof, ananas si praz. Il cred pe cuvant ca prea frumos suna totul in limba lui.
Pestele a fost delicios, la fel si scoicile plecate de acasa.
Deserturile au ingrediente preponderent simple si se bazeaza mult pe modul de combinare si prezentare. Exista un oarescare pattern regasit si in multe alte locuri, acela de a construi o farfurie din elemente, avand avantajul exotismul asocierilor. Uneori insa parca as prefera o prajitura ca pe vremuri, ne-deconstruita si interpretata, caci inca mai cred ca geniul unui patiser se vede nu doar in gust si textura ci si in modul in care reuseste sa dea o forma/ tinuta/ arhitectura unui desert in one-piece.
Desertul cu mar a insemnat un delicios mar copt cu inghetata de yuzu si vata de zahar, peste care se toarna un sos care o topeste artistic. Desetul numit Yellow bricks continea mousse de avocado la care insa ajungeai abia la final, dupa ce ai trecut de crumbs, bucatele de fruct, inghetata de ananas copt si sosuri asternute cu zgarcenie.
Sunt putine de zis pentru a nu repeta acelasi atribute – prezentare imaculata, perfectiunea gustului, pairings foarte indraznete (un desert orange toast cu spanac/ peste cu rubarba si crin). Fine dining autentic.
Varianta light, de festival a meniului Ametsa este disponibila week-end-ul acesta la Taste of London, ce se desfasoara ca si anul trecut in Regent’s Park.
2020 edit – si-au pierduit steaua Michelin candva in anii anteriori.
Rândurile următoare s-au lăsat scrise greu. Călătoria a avut loc în decembrie-ianuarie; Ioana, redactorul-şef al revistei, mă întreabă de material de cel puţin o lună, iar eu am început să scriu încă de la faţa locului, totuşi, articolul e gata de publicare abia în martie. India a fost pentru mine multă vreme the ultimate trial, locul pe care mi-l doream neapărat aşezat între amintiri dar de care mă temeam cel mai tare. Poate aceasta este explicaţia. Ani de zile am ales să nu merg acolo, ci tot pe lângă: de la mai îndepărtatele Indonezia şi Malaiezia, la câţiva paşi mai aproape în Vietnam, Laos şi Cambogia, şi mai recent, la graniţe, în China. Parcă încercuiam, dădeam târcoale, amuşinam şi mă retrăgeam cuminte în călătorii mai puţin zguduitoare din temelii. Procedam invers decât vânzătorul de cristale al lui Coelho: nu mergeam în India nu datorită vreunei sărăciri goethiene de genul vedi Napoli e poi muori, ci mai degrabă de frica deschiderii unei cutii pline cu durere şi compasiune pe care, odată deschisă, nu aş mai putea-o ignora. Şi, într-adevăr, deşi nu am ales recluziunea într-un ashram, India a fost revelatorie, m-a învăţat ceva despre mine, chiar dacă acel ceva nu a fost neapărat frumos, luminos, nu a uşurat conştiinţa şi nici nu a condus la o convertire la o viaţă ascetică sau filantropică. Dar despre aceasta puţin mai târziu.
De-a lungul timpului, în ciuda obsedantului slogan publicitar „Incredible India”, au existat câteva reţineri majore. Cea mai mică dintre ele era aceea că mă pândeşte o toxi-infecţie alimentară la fiecare dugheană de mâncare pe stradă, pe mine, care am mâncat un rice cake împăturit în frunze de banan de-un copil frumos, sărac şi nespălat pe un bac improvizat ce traversa un râu în Laos. Temerea principală ce se culcuşise în faldurile minţii mele era că oamenii mor de foame la propriu lângă tine. Că îşi fac nevoile în mijlocul străzii. Că îmi va rămâne sufletul lângă copii înfometaţi şi mame disperate. Că este o sărăcie şi o durere palpabilă, pulsând la fiecare pas. Ştiţi, acele aşteptări şi stereotipii culturale şi rasiale pe care le avem uneori fără să ştim şi care mă fac să mă gândesc la unul din conceptele dezbătute cu studenţii la seminar şi anume the tourist gaze elaborat de John Urry. Acesta spune că ajunşi la faţa locului turiştii aşteaptă să găsească, să vadă imaginile pe care le-au consumat deja acasă şi pe care le consideră reprezentative, autentice pentru locul vizitat.
Această privire a turistului este un model învăţat social de a vedea realitatea, construit vizual şi discursiv de mulţi profesionişti de-a lungul timpului: poeţi, pictori şi fotografi, scriitori şi bloggeri, producţii de la Hollywood, ghizi, consilii locale, experţi în turismul heritage, agenţi de turism, proprietari de hoteluri, designeri, tour operatori şi programe TV de turism etc. Se creează astfel o imagine cu putere de simbol, iar populaţia locală întăreşte stereotipurile pe care vizitatorii le au cu privire la cultura locală şi încearcă să acţioneze în spiritul acestora, pentru a satisface cererea şi a câştiga financiar.
Da, în bucata de Indie vizitată de mine, adică New Delhi, Agra, Jaipur, Jodhpur şi mai puţin în Kerala-Munnar, Kumily, Kuttanad şi Kovalam – cei mai mulţi oameni sunt săraci, foarte săraci şi foarte murdari. Aici a apărut urâţenia; acesta a fost punctul în care a început să nu îmi mai placă de mine. Unele călătorii fac şi asta, te ajută să te cunoşti mai bine. Deşi mă aşteptam ca imaginea de la faţa locului să corespundă cu cea fabricată acasă, greşeala a fost că am aplicat într-o primă faza standardele de acasă, cele cu privire la igienă. I-am luat pe săracii oameni şi i-am întins în patul meu de Procust european şi am tăiat în carne vie tot ce dădea pe afară: grămezi de bulendre adunate în mijlocul casei, mormane de gunoi în stânga sau dreapta dughenelor cu carcase de animal proaspăt măcelărit, centimetri de praf pe obiectele propuse spre vânzare. Nu doar excesul a fost judecat; nu au scăpat privirii mele nici lipsurile, cum ar fi serviciile inadmisibile la hoteluri de lanţ cu multe stele. Dar aceasta a fost o primă reacţie, viscerală, la mizerie. Reformulez aşadar: oamenii sunt săraci şi needucaţi şi au problemele tipice de sănătate şi integrare în societate asociate sărăciei şi lipsei de educaţie.
India nu se reduce însă la atât şi ca să vezi dincolo de stratul de mizerie îţi trebuie un stomac zdravăn şi o minte deschisă. Acum, că am terminat cu ceea ce ştie şi aşteaptă toată lumea de la o relatare despre India, pot trece la ceea ce a fost frumos.
Nu voi scrie însă despre Taj Mahal, forturi, istorie sau mitologie decât tangenţial, căci despre toate acestea poţi citi online exact aceleaşi lucruri pe care le afli şi la faţa locului. Cred că acum, astăzi, călătoria înseamnă experienţele simple, de pe stradă, interacţiunile despre care nu scrie pe Wikipedia dar pe care le speculează blogurile de turism.
Fă-ţi temele înainte de a ajunge şi pune-ţi la punct termeni precum Mughal/mogul, căci mai tot ceea ce vei vedea în nordul Indiei păstrează vie amintirea puternicului imperiu fondat în 1526 de Babur (descendent al lui Timur pe linie paternă şi al lui Gingis Han pe cea maternă) şi cucerit definitiv de britanici în 1858. În New Delhi, printre cele mai importante obiective turistice sunt Qutub Minar – cel mai înalt turn din cărămidă din lume, construit de fondatorul dinastiei mameluce din India, şi Humayun Tomb, mausoleu dedicat împăratului mughal Humayun de către soţia sa. Fatehpur Sikri, în Agra, Uttar Pradesh este şi ea o fostă capitală a imperiului mughal, construită de marele Akbar. Tot în Agra şi tot arhitectură mughal este şi Taj Mahal, construit de Shah Jehan în memoria soţiei sale Mumtaz (copleşitor doar când treci de poartă monumentală, văzut deci din depărtare, căci în interior nu sunt decât sarcofage şi pereţi albi cu modele clasice mughal).
Acceptă că drumuri de cinci kilometri pot dura o oră. Înţelege că praful este parte integrantă din viaţă şi că nimic nu e ca acasă pe acest front. Ciuleşte urechile şi concentrează‑te bine când vrei să înţelegi engleza pseudoghizilor binevoitori de la muzee-fort şi nu te mira când, după zeci de asigurări că nu vrea bani, la final ţi se va cere să vizitezi magazinul de suveniruri al familiei.
Că India este o ţară a contrastelor o ştie toată lumea. Este un clişeu care acoperă subcontinentul şi pe care îl trăieşti în nenumărate şi neînchipuite moduri. Da, te aştepţi (şi te bucuri ca un copil) că fostele palate opulente sunt convertite în hoteluri şi au uşieri cu mustăţi învârtite meşter în adevăratul spirit Rajahstani. Da, ştii că te va copleşi grandoarea clădirilor mughal şi că Taj Mahal demonstrează până unde putea ajunge un împărat văduv ce dispunea de mii de supuşi fără nimic de făcut. Dar te miră canalele de televiziune ce proiectează o lume la ani-lumină de ce vezi pe stradă. Te bulversează dezvoltările urbane noi, precum Gurgaon de lângă New Delhi – o enclavă SF cu sediile unor multinaţionale de prim rang, devenită în timp zona cool de luat masa şi hang out.
Te năuceşte cu calmul ei neindian zona de backwaters din Kerala, unde poţi închiria un house-boat cu echipaj şi aluneca lin pe ape liniştite, printre vegetaţie şi păsări de baltă – citeşti, meditezi, scrii, mănânci şi o iei de la capăt (bucătarul de pe barcă găteşte dumnezeieşte şi curat).
Sunt zeci de locuri, lucruri şi poveşti care ţi se întâmplă în India. Oamenii vând te miri ce şi repară orice la margine de drum. Trebuie să înţelegi că în India copiii nu beneficiază de alocaţie, iar pensie primesc doar anumiţi funcţionari ai statului, nu toţi şi nu cei din sfera privată. Este unul din primele lucruri care îţi vor explica fenomenul copiiilor şi bătrânilor care vând sau cerşesc pe străzi. Vacile rumegă plastic şi praf alene pe mijloc de stradă. Autoricşe ca zvârluge pe trei roţi ridică praf în valuri-valuri; mai toate au afişat pe spate mesaje care informează că acel taxi respectă femeile.
Camioanele sunt foarte iubite de şoferii lor, mai mult ca soţiile ar spune unii, împodobite fiind cu zeci de ghirlande înflorate şi claxonând cu melodii la fel de colorate ca picturile de pe cabină. Vânzători de fructe şi chipsuri de fel şi chip stau pe margine de drum. Distanţe de nici două sute kilometri se parcurg într-o zi mai degrabă decât câteva ore. Se circulă pe multe benzi cu viteză mică şi uneori nu se sfieşte nimeni să meargă pe contrasens dacă posibilitatea unui U-turn e departe. Familii întregi se urcă pe scuter pentru distanţe considerabile, de multe ori fără cască protectoare. Accidente se întâmplă des, dar viaţa merge mai departe. Drumurile sunt destul de bune, însă maşinile-s prea multe şi faţă de alte locuri similare, cum era de exemplu Siria în 2009, nu sunt zgâriate considerabil. Semnele de circulaţie sunt opţionale, în frunte cu semaforul.
Scuarurile dintre benzile de circulaţie sunt locuite de familii fără adăpost, cu capre mici şi copii dezbrăcaţi la mai puţin de 18 grade Celsius. Din acest motiv, spaţiile de sub poduri (poetic denumite fly-over) sunt închise cu plasă de sârmă.
În afara oraşelor, şoselele dezvăluie deşert prăfos, steril în Rajahstan cu sate din case-cub cu pereţi netencuiţi şi acoperiş de folie de plastic securizat temporar cu pietre. Le lipseşte peretele cu uşa, probabil pentru a putea fi utilizate ca magazin. Se constituie astfel într-un fel de Lego-Gigant alcătuit de un copil căruia mama i-a zis să-şi strângă jucăriile înainte de culcare.
Gunoaie morman, capre cu hăinuţe la temperaturi de 15-18 grade, clădiri neterminate, mâncare vândută din carturi mizere şi lenjerii de hotel uscate de-a lungul şoselei, haine colorate la copii şi adulţi, dar parcă cu atât mai sclipicioase la fetiţe de şase-opt ani îmbrăcate în rochii lungi de seară ziua în amiază mare. Maimuţe stau căţărate leneş pe semne de circulaţie şi acoperişuri. Milioane de turişti furnicăie neîncetat prin palate, mausolee, forturi, magazine, restaurante, hoteluri şi hosteluri. Zgomot înfiorător, praf mult, culori nebune şi viaţă pulsând necenzurată: acesta e Rajahstanul.
În sud, în Kerala lucrurile se schimbă radical, localităţile sunt înfloritoare, curate şi bine organizate, e linişte. Vegetaţia luxuriantă ia locul prafului şi secetei şi unul din cele mai minunate locuri verzi este Munar, inclus în tururi ca să arate o altă faţă a Indiei, una cu o peisagistică extrem de ordonată şi curată. Oriunde vezi cu ochii, geografia este colinară, acoperită aproape exclusiv de plantaţii de ceai negru. Pâlcuri de ceaţă planează placid desupra muntelui, în timp ce pe versantul vecin soarele îşi încurcă razele printre frunze tinere de ceai. Kolukkumalai în Uttamapalaiyam este un musai de văzut aici: o plantaţie aflată la 2.300 metri altitudine, cea mai înaltă din lume, la care ajungi după o aventură tip safari într-un schelet de jeep acoperit cu muşama, pe un drum îngust, plin de gropi şi bolovani ce te zdruncină până la poalele cerului timp de vreo două ore.
Cu toate acestea, este unul din cele mai frumoase drumuri din lume, căci te poartă printre arbuşti şi urci pe coline ca pe interiorul unui crater în care pereţii sunt înverziţi linear, cu petice bine definite. Acesta este alt loc în India în care eşti cu sufletul în rai şi inima în iad, dacă afli că muncitorii culeg manual ceaiul de dimineaţă până seară, agăţaţi de pante înclinate adânc ca nişte capre de munte pentru un salariu de mizerie cruntă. Oamenii îţi zâmbesc şi îţi vorbesc în limba maternă (în Kerala nu se vorbeşte hindu ca în nord), ba chiar te lasă binevoitori să te epuizezi încercând să tai vârfurile fragede ale plantei, care se regenerează la fiecare cincisprezece zile, cerând o nouă tăiere. Vizitează acest loc cu riscul de a nu mai putea bea ceai cu inima uşoară o vreme.
Obişnuieşte-te şi cu mamele sărace ce-şi atârnă copiii la fereastra maşinii tale şi stabileşte rapid cine îţi dictează strategia de adaptare: inima sau raţiunea. Fă loc în sertarele minţii pentru poveşti, căci sunt un regal şi nu mă refer la scenarii bollywoodiene, ci la cele aflate pe culoarele palatelor regale. Este scandalul stârnit de o maharani (soţia maharajahului) care a vizitat Londra în anii ’20 şi căreia paparazzii i-au surprins în fotografii glezna, ceea ce a dus la retragerea întregului tiraj al publicaţiei la cererea lui George al V-lea. Este drama pe care o intuieşti în fotografiile unui lung şir de raj (regi) adoptaţi de familia conducătoare în care timp de peste un secol nu s-a născut niciun moştenitor de gen masculin. Este bârfa care scurmă noroi pe imaginea Indirei Gandhi, acuzată că a furat bijuterii regale ascunse sub rezerva de apă a unui fort. Gasesti poveşti nescrise şi în ziarele contemporane, în care pagini întregi gem sub greutatea anunţurilor (şi speranţelor) unor părinţi de genii mutate în America şi fără perspective (mulţumitoare, adică endogame) matrimoniale. Aceleaşi anunţuri spun multe şi despre dezirabilitatea pielii albe, unde aici are nuanţe de miere sau grâu şi atârnă la fel de greu ca un doctorat sau o familie bine situată financiar.
Dezbară-te de false modestii şi sentimente coloniale când vezi că ai culoar prioritar la casele de bilete, başca vizitezi Taj Mahal în fast-forward mode faţă de cozile de mii de oameni de la intrare sau din interior. Strecoară apă în rucsac şi pune-ţi papucii protectori primiţi în contul biletului tău mai scump de farang (străin) şi vezi dacă poţi să treci peste imaginea miilor de picioare goale de localnici ce străbat marmura rece din interiorul monumentelor.
Respiră adânc şi numără până la zece în timp ce te îndepărtezi rapid din unghiul selfie-urilor pe care şi le fac cu tine pe ascuns adolescenţii ce vor să se afişeze apoi pe Facebook – carnea albă de europeană cântăreşte mult aici şi dacă până acum toată Asia ştia doar de Gheorghe Hagi, în India toţi dinţii zâmbesc a Iulia Vântur.
Nu te mira când supa îţi ajunge într-un bol cu marginile murdare sau barul hotelului stochează vin alb din 2007. Ştii deja că mâncarea indiană e delicioasă şi iute si asta va trebui să îţi fie de ajuns. Mie mâncarea mi-a ars limba şi şi-a lăsat amprenta în carne vie, universuri întregi de condimente numărându-se în fiecare înghiţitură. Este greu de enumerat şi inutil; numele sunt dificil de reţinut şi în lipsa unei educaţii culinare indiene nu spun mai nimic. Mâncarea a fost una din constantele excursiei – variată şi în porţii mari, excelentă indiferent că se mănâncă la cinci stele sau la o dhaba pe marginea drumului. Dar mai bună ca în sud parcă nu a fost nicăieri, şi asta o spun şi prietenii nord-indieni cu care am călătorit. Voi spune doar atât: masala dosa şi digestive la final – multe, variate şi parfumate, mici bombonele din condimente precum anason şi plante şi mango confiat.
Un lucru despre care sigur ai vrea să ştii este prohibiţia: în India sunt cinci state care au interzis complet alcoolul, iar în Kerala acest lucru este în curs de desfăşurare. Vinul se cumpără din magazine cu grilaj metalic tip cuşcă, situate în spatele străzii principale, transformând experienţa într-una de ghetou, completată de alcoolicul ocazional care-ţi cerşeşte aproape cu lacrimi în ochi o băutură (localnicii au alocat un număr strict de unităţi, pe baza cardului de identitate). În Kerala, este implementată o politică prohibitivă în etape, cu o reducere anuală de 10% a numărului de licenţe de comerţ. Sunt exceptate hotelurile de 5 stele, însă dacă experienţa din Jaipur ne-a învăţat ceva, a fost că nu există o cultură a consumului de vin şi prin urmare te vei mulţumi cu ce găseşti, ceea ce înseamnă Sula, brand local care susţine din plin ideea anterioară: în India nu există o cultură a vinului.
Bucură-ţi ochii cu dansurile femeilor rajahstani în fuste largi şi roşii tivite cu auriu; astupă-ţi urechile sau mai bine acoperă-ţi inima cu ceva, dacă nu cumva melancolia este pe lista de „to do while” în India. Altceva despre costume: le vei găsi extrem de familiare, iar povestea spune că populaţia Roma ar fi plecat spre Europa acum un mileniu din nord-vestul Indiei, adică acolo unde este şi Rajahstan, stat ce are încă raj (rege), deşi fără putere politică.
Uită-te mai bine, da, ai văzut corect chiar dacă nu-ţi vine a crede – pe marginea drumului era Iisus Hristos roz-bombon înconjurat de un gard pictat curcubeu, iar doi metri mai departe, în intersecţie, Sfânta Fecioară şi Sfântul Toma stau într-o troiţă cu trei niveluri, la fel de colorate. Nici bazilica dintre ape în Allapuzha – Champakulam Kalloorkadu Marth Maryam Basilica pe numele ei -, construită iniţial în 427, nu scapă domniei culorii. Caută aşadar pe Google explicaţia nenumăratelor biserici catolice din Kerala şi află că Toma, unul din cei 12 apostoli, a ajuns în portul Muziris, actualul Pattanam, de pe coasta keraleză în 52 AD. Ţi-ar fi venit a crede?
Sfârşeşte-ţi periplul indian undeva pe o plajă la Marea Arabiei, poate chiar în Kovalam. Kerala este într‑adevăr „God’s own country”.
PS: aşteaptă-te ca zborul să îţi fie amânat ore zdravene fără să fii anunţat; pe aeroportul din Jodhpur programul plecărilor era scris şi rescris pe un flipchart la îndemâna oricui are un marker dornic de scris, dar fiecare zbor începe cu un simpatic „ladies and gentlemen, boys and girls” rostit de însoţitoarele de zbor.
Nu este nimeni pe strada, nimeni in resataurant probabil pentru ca este patru dupa amiaza si, desigur, liverpoolienii sunt la munca. Orasul e pustiu, doar stropi desi de ploaie il strabat in susul si-n josul strazilor in panta; ploaia e deasa, mocaneasca si vine dupa o dimineata partial insorita. The great British summer, fish and chips, all the way in oras, masinile circula pe dos, obviously, amenii au accent, inn’it?
Un cuplu cu el rebegit in tricou si ea cu geaca cu gluga imblanita se uita la meniu si pleaca. Ii inteleg, interiorul nu se pupa cu meniul, e neutru si cam trist, dar am citit ca aici e cel mai bun afternoon tea din oras. Chelnerul fredoneaza, casierul a zis ceva ce se termina in slavia, oarescum despre mine, I’ve got a feeling. Nu, nu-s din Yugo, ci din Romanislavia, probabil aceeasi tara cu a omului stirb despre care un localnic mi-a facut semn conspirativ sa nu ii dau nimic. Si ploua with cats and dogs, desigur; restaurantul e pe strada Sperantei la parter, unde fericirea pe care o astept si la care inca mai sper ar trebui sa vina sub forms de cucumber sandwich si scones cu clotted cream. Alas, toate relativ bune pana cand my having high tea for one a fost spulberat de vocile de gaite a trei englezoaice de varsta a doua venite la ceai.
Strada Hope, in plin cartier georgian, e strajuita la deal de o catedrala si la vale de alta catedrala. Pana la urma ceaiul nu a fost memorabil, dar orasul merita vizitat.
In ziua petrecuta acolo am vizitat muzeul marinei si cel al sclaviei ce impart aceeasi cladire, punand la etajul unu RMS Louisiana torpilat de nemti 1100 victime, iar la etajul 2 Titanicul si marturii foto si video zguduitoare despre sclavie.
In mare orasul are aspect industrial, desi in ultimii ani se pare ca turismul a devenit mai important ca shipmentul (portul a decazut si odata cu el si gloria; dar de aceasta din urma se ocupa hooligans arguably).
Torturi simple, frumoase, pe piedestaluri elegante, cu unt, mult unt. Torturile englezesti, in care blatul joaca rolul principal, da gust, tine muncitoreste de foame si astampara rapid poftele celor prea dedati la delicate mousse-uri frantuzesti. Trebuie sa recunosc insa ca au fost infinit mai bune decat cele americane. Am gustat coconut cake si chocolate forest fruits. Am gustat, nu am terminat. Da, pot.
3Jun2016
Moldova nu e a noastra, spunea Stefan si nu a fost sa fie nici a nepotilor stranepotilor lui, dar eu in cele doua zile petrecute acolo m-am simtit acasa. Pe de o parte este limba romana, dulce grai moldovenesc ce ma facea sa cred ca-s in Bucovina. Mai era apoi si atmosfera de oras de provincie, molcolm, doldora de strazi cu nume de scriitori, intocmai ca Focsaniul, Pascaniul sau Vasluiul. De cealalta parte insa statea de straja pe ici, pe colo limba rusa cat sa iti amintesti instant istoria ultimilor sute de ani.
Am plecat fara asteptari dar si fara prejudecati si bine am facut. Am gasit un oras alburiu cu cladiri de calcar, curat, bogat in vegetatie cum putine sunt prin partile astea de lume, cu bulevarde largi si arhitectura clasica, cuminte si luminoasa, basca, preluata intocmai pe peretii noilor cladiri aflate in constructie.
Mai mult, asa cum au stiut sa isi conserve unitatea de stil urbanistic, asa si-au pastrat acea sfiala de provincie ce inseamna bun simt si valori traditionale.
Chisinaul imi pare un oras care merge in ritmul lui, alegand pe indelete tipul de sange nou care sa-i curga pe artere – branduri occidentale sunt inca putine stradal, dar destule in MallDova (singurul centru comercial de acest tip), restaurante si terase timid-cochete, chioscuri comuniste si coffee-bars instalate comod in mici autoutilitare.
Prima zi in Republica Moldova a insemnat Cricova, vizita in orasul subteran ce adaposteste o crama, facilitati de productie a vinului linistit si spumant si o colectie impresionanta de vin.
Tunelurile, create initial prin exploatarea unei mine de calcar cu care s-a construit orasul, au peste 100 de kilometri si merg pana la 100m adancime. Intreg orasul Cricova este asezat pe crama, coexistand fara probleme (de exemplu, cosul de fum al unui semineu dintr-o sala de degustare iese in curtea unui locuitor binevoitor. In ciuda acestor cifre, Cricova este doar a doua crama din lume ca marime, dupa Milestii Mici, si ea tot din Republica Moldova.
Ceea ce face ca locul sa fie ideal pentru pastrarea vinului este microclima cu 12-14 grade Celsius tot anul si umiditatea de 75-80% (da, chiar trebui sa iti iei ceva gros pe tine acolo, nu te da cocos).
Am vizitat cu trenuletul zona dedicata remuajului si degorjarii vinului spumant, cea cu butoaie si baricuri de vin si, desigur, colectia de vin – mii de sticle negre adapostite in caze ce pot fi inchiriate pentru minim 5 ani si 400 de sticle, la circa un euro/ sticla/ an.
Highlight-ul colectiei, pe langa etichete precum Chateneuf du Pape sau Romanee Conti, sunt sticlele apartinand lui Herman Goering. Cam tot ce este datat inainte de ’40 se pare ca provine din colectia lui, in carui posesie fosta URSS ar fi intrat in contul prazii de razboi (informatie redata fara verificare). Printre altii, Traian Basescu si alti romani isi tin vinul acolo.
Cel mai vechi vin al colectiei este un vin dulce de Paste, evreiesc, din 1902 si imediat dupa el un lichior inca viu, baubil, ceh, strabun al Becherovcai. Romania este prezenta si cu o grasa de Cotnari din 1979, ce sta in echilibru natural intr-o scandurica de lemn.
Vinurile de la Cricova au fost degustate pe indelete, alaturi de o copios-delicioasa masa traditionala din care nu au lipsit micute sarmalute si iutea adjica, pasta caucaziana de ardei cu usturoi si ierburi.
A doua zi ne-am asternut la drum pana la Soroca, pe o sosea foarte buna, reabilitata cu sprijinul poporului american si strajuita de nuci falnici pe o parte si alta. La o ferma de nuci, cea mai mare din Europa, ne-a si dus drumul de altfel si nu-s cuvinte sa descrii sentimentul coplesitor pe care ti-l dau coline cu nuci cat vezi cu ochii.
La Soroca este si cetatea ce-i poarta numele, asezata pe malul Nistrului-urat-mirositor peste al carui curs de apa se intinde Ukraina.
Constructia, in stil circular italian, cu patru turle dispuse simetric, este o raritate prin partile acestea si se mentine, cu ajutorul unei renovari bune, impecabil. Urcandu-i treptele pentru a ajunge la nivelul patru remarci frumusetea calma si calda a zidurilor cu turnuri ce intind spre cer palarii de lemn. Construita de Stefan cel mare ca parte din sirul de aparare ce includea si Hotinul, ea a fost refacuta de Petru Rares si i-a vazut batandu-i la porti pe turci si rusi. Jan Sobieski a aparat-o cu succes in fata primilor, in timp ce ultimii au pradat-o in 1735-1739 in timpul razboaielor ruso-turce.
Restaurantul Vatra neamului este in Romania de cativa ani, dar nu am gasit nimic suficient de convingator pentru a ma urca in masina si a merge la Balotesti, pana acum, cand a trebuit sa ajung la Chisinau la Vatra neamului – the mothership. Delicioase placinte, fantastice prune uscate cu nuci, gustos iepure (pentru cel din urma iau de buna recomandarea colegilor de masa). Plus taietei de casa taiati la propriu si rasfirati pe hartie in fata noastra.
Descoperirea verii – okroska, supa rece pe baza de cvas, smantana, ridichi si pui. Ii vad viitor stralucit in meniul staff-ului de la laborator ????
Despre deserturi tac deocamdata. Internalizez, reconstruiesc retete, testez si revin. Va exista desigur la Biscuit un desert cu smantana proaspata numit Dor de Moldova de peste Prut ????