Rândurile următoare s-au lăsat scrise greu. Călătoria a avut loc în decembrie-ianuarie; Ioana, redactorul-şef al revistei, mă întreabă de material de cel puţin o lună, iar eu am început să scriu încă de la faţa locului, totuşi, articolul e gata de publicare abia în martie. India a fost pentru mine multă vreme the ultimate trial, locul pe care mi-l doream neapărat aşezat între amintiri dar de care mă temeam cel mai tare. Poate aceasta este explicaţia. Ani de zile am ales să nu merg acolo, ci tot pe lângă: de la mai îndepărtatele Indonezia şi Malaiezia, la câţiva paşi mai aproape în Vietnam, Laos şi Cambogia, şi mai recent, la graniţe, în China. Parcă încercuiam, dădeam târcoale, amuşinam şi mă retrăgeam cuminte în călătorii mai puţin zguduitoare din temelii. Procedam invers decât vânzătorul de cristale al lui Coelho: nu mergeam în India nu datorită vreunei sărăciri goethiene de genul vedi Napoli e poi muori, ci mai degrabă de frica deschiderii unei cutii pline cu durere şi compasiune pe care, odată deschisă, nu aş mai putea-o ignora. Şi, într-adevăr, deşi nu am ales recluziunea într-un ashram, India a fost revelatorie, m-a învăţat ceva despre mine, chiar dacă acel ceva nu a fost neapărat frumos, luminos, nu a uşurat conştiinţa şi nici nu a condus la o convertire la o viaţă ascetică sau filantropică. Dar despre aceasta puţin mai târziu.

De-a lungul timpului, în ciuda obsedantului slogan publicitar „Incredible India”, au existat câteva reţineri majore. Cea mai mică dintre ele era aceea că mă pândeşte o toxi-infecţie alimentară la fiecare dugheană de mâncare pe stradă, pe mine, care am mâncat un rice cake împăturit în frunze de banan de-un copil frumos, sărac şi nespălat pe un bac improvizat ce traversa un râu în Laos. Temerea principală ce se culcuşise în faldurile minţii mele era că oamenii mor de foame la propriu lângă tine. Că îşi fac nevoile în mijlocul străzii. Că îmi va rămâne sufletul lângă copii înfometaţi şi mame disperate. Că este o sărăcie şi o durere palpabilă, pulsând la fiecare pas. Ştiţi, acele aşteptări şi stereotipii culturale şi rasiale pe care le avem uneori fără să ştim şi care mă fac să mă gândesc la unul din conceptele dezbătute cu studenţii la seminar şi anume the tourist gaze elaborat de John Urry. Acesta spune că ajunşi la faţa locului turiştii aşteaptă să găsească, să vadă imaginile pe care le-au consumat deja acasă şi pe care le consideră reprezentative, autentice pentru locul vizitat.

Această privire a turistului este un model învăţat social de a vedea realitatea, construit vizual şi discursiv de mulţi profesionişti de-a lungul timpului: poeţi, pictori şi fotografi, scriitori şi bloggeri, producţii de la Hollywood, ghizi, consilii locale, experţi în turismul heritage, agenţi de turism, proprietari de hoteluri, designeri, tour operatori şi programe TV de turism etc. Se creează astfel o imagine cu putere de simbol, iar populaţia locală întăreşte stereotipurile pe care vizitatorii le au cu privire la cultura locală şi încearcă să acţioneze în spiritul acestora, pentru a satisface cererea şi a câştiga financiar.

Da, în bucata de Indie vizitată de mine, adică New Delhi, Agra, Jaipur, Jodhpur şi mai puţin în Kerala-Munnar, Kumily, Kuttanad şi Kovalam – cei mai mulţi oameni sunt săraci, foarte săraci şi foarte murdari. Aici a apărut urâţenia; acesta a fost punctul în care a început să nu îmi mai placă de mine. Unele călătorii fac şi asta, te ajută să te cunoşti mai bine. Deşi mă aşteptam ca imaginea de la faţa locului să corespundă cu cea fabricată acasă, greşeala a fost că am aplicat într-o primă faza standardele de acasă, cele cu privire la igienă. I-am luat pe săracii oameni şi i-am întins în patul meu de Procust european şi am tăiat în carne vie tot ce dădea pe afară: grămezi de bulendre adunate în mijlocul casei, mormane de gunoi în stânga sau dreapta dughenelor cu carcase de animal proaspăt măcelărit, centimetri de praf pe obiectele propuse spre vânzare. Nu doar excesul a fost judecat; nu au scăpat privirii mele nici lipsurile, cum ar fi serviciile inadmisibile la hoteluri de lanţ cu multe stele. Dar aceasta a fost o primă reacţie, viscerală, la mizerie. Reformulez aşadar: oamenii sunt săraci şi needucaţi şi au problemele tipice de sănătate şi integrare în societate asociate sărăciei şi lipsei de educaţie.

India nu se reduce însă la atât şi ca să vezi dincolo de stratul de mizerie îţi trebuie un stomac zdravăn şi o minte deschisă. Acum, că am terminat cu ceea ce ştie şi aşteaptă toată lumea de la o relatare despre India, pot trece la ceea ce a fost frumos.

Nu voi scrie însă despre Taj Mahal, forturi, istorie sau mitologie decât tangenţial, căci despre toate acestea poţi citi online exact aceleaşi lucruri pe care le afli şi la faţa locului. Cred că acum, astăzi, călătoria înseamnă experienţele simple, de pe stradă, interacţiunile despre care nu scrie pe Wikipedia dar pe care le speculează blogurile de turism.

Fă-ţi temele înainte de a ajunge şi pune-ţi la punct termeni precum Mughal/mogul, căci mai tot ceea ce vei vedea în nordul Indiei păstrează vie amintirea puternicului imperiu fondat în 1526 de Babur (descendent al lui Timur pe linie paternă şi al lui Gingis Han pe cea maternă) şi cucerit definitiv de britanici în 1858. În New Delhi, printre cele mai importante obiective turistice sunt Qutub Minar – cel mai înalt turn din cărămidă din lume, construit de fondatorul dinastiei mameluce din India, şi Humayun Tomb, mausoleu dedicat împăratului mughal Humayun de către soţia sa. Fatehpur Sikri, în Agra, Uttar Pradesh este şi ea o fostă capitală a imperiului mughal, construită de marele Akbar. Tot în Agra şi tot arhitectură mughal este şi Taj Mahal, construit de Shah Jehan în memoria soţiei sale Mumtaz (copleşitor doar când treci de poartă monumentală, văzut deci din depărtare, căci în interior nu sunt decât sarcofage şi pereţi albi cu modele clasice mughal).

Acceptă că drumuri de cinci kilometri pot dura o oră. Înţelege că praful este parte integrantă din viaţă şi că nimic nu e ca acasă pe acest front. Ciuleşte urechile şi concentrează‑te bine când vrei să înţelegi engleza pseudoghizilor binevoitori de la muzee-fort şi nu te mira când, după zeci de asigurări că nu vrea bani, la final ţi se va cere să vizitezi magazinul de suveniruri al familiei.

Că India este o ţară a contrastelor o ştie toată lumea. Este un clişeu care acoperă subcontinentul şi pe care îl trăieşti în nenumărate şi neînchipuite moduri. Da, te aştepţi (şi te bucuri ca un copil) că fostele palate opulente sunt convertite în hoteluri şi au uşieri cu mustăţi învârtite meşter în adevăratul spirit Rajahstani. Da, ştii că te va copleşi grandoarea clădirilor mughal şi că Taj Mahal demonstrează până unde putea ajunge un împărat văduv ce dispunea de mii de supuşi fără nimic de făcut. Dar te miră canalele de televiziune ce proiectează o lume la ani-lumină de ce vezi pe stradă. Te bulversează dezvoltările urbane noi, precum Gurgaon de lângă New Delhi – o enclavă SF cu sediile unor multinaţionale de prim rang, devenită în timp zona cool de luat masa şi hang out.

Te năuceşte cu calmul ei neindian zona de backwaters din Kerala, unde poţi închiria un house-boat cu echipaj şi aluneca lin pe ape liniştite, printre vegetaţie şi păsări de baltă – citeşti, meditezi, scrii, mănânci şi o iei de la capăt (bucătarul de pe barcă găteşte dumnezeieşte şi curat).

Sunt zeci de locuri, lucruri şi poveşti care ţi se întâmplă în India. Oamenii vând te miri ce şi repară orice la margine de drum. Trebuie să înţelegi că în India copiii nu beneficiază de alocaţie, iar pensie primesc doar anumiţi funcţionari ai statului, nu toţi şi nu cei din sfera privată. Este unul din primele lucruri care îţi vor explica fenomenul copiiilor şi bătrânilor care vând sau cerşesc pe străzi. Vacile rumegă plastic şi praf alene pe mijloc de stradă. Autoricşe ca zvârluge pe trei roţi ridică praf în valuri-valuri; mai toate au afişat pe spate mesaje care informează că acel taxi respectă femeile.

Camioanele sunt foarte iubite de şoferii lor, mai mult ca soţiile ar spune unii, împodobite fiind cu zeci de ghirlande înflorate şi claxonând cu melodii la fel de colorate ca picturile de pe cabină. Vânzători de fructe şi chipsuri de fel şi chip stau pe margine de drum. Distanţe de nici două sute kilometri se parcurg într-o zi mai degrabă decât câteva ore. Se circulă pe multe benzi cu viteză mică şi uneori nu se sfieşte nimeni să meargă pe contrasens dacă posibilitatea unui U-turn e departe. Familii întregi se urcă pe scuter pentru distanţe considerabile, de multe ori fără cască protectoare. Accidente se întâmplă des, dar viaţa merge mai departe. Drumurile sunt destul de bune, însă maşinile-s prea multe şi faţă de alte locuri similare, cum era de exemplu Siria în 2009, nu sunt zgâriate considerabil. Semnele de circulaţie sunt opţionale, în frunte cu semaforul.

Scuarurile dintre benzile de circulaţie sunt locuite de familii fără adăpost, cu capre mici şi copii dezbrăcaţi la mai puţin de 18 grade Celsius. Din acest motiv, spaţiile de sub poduri (poetic denumite fly-over) sunt închise cu plasă de sârmă.

În afara oraşelor, şoselele dezvăluie deşert prăfos, steril în Rajahstan cu sate din case-cub cu pereţi netencuiţi şi acoperiş de folie de plastic securizat temporar cu pietre. Le lipseşte peretele cu uşa, probabil pentru a putea fi utilizate ca magazin. Se constituie astfel într-un fel de Lego-Gigant alcătuit de un copil căruia mama i-a zis să-şi strângă jucăriile înainte de culcare.

Gunoaie morman, capre cu hăinuţe la temperaturi de 15-18 grade, clădiri neterminate, mâncare vândută din carturi mizere şi lenjerii de hotel uscate de-a lungul şoselei, haine colorate la copii şi adulţi, dar parcă cu atât mai sclipicioase la fetiţe de şase-opt ani îmbrăcate în rochii lungi de seară ziua în amiază mare. Maimuţe stau căţărate leneş pe semne de circulaţie şi acoperişuri. Milioane de turişti furnicăie neîncetat prin palate, mausolee, forturi, magazine, restaurante, hoteluri şi hosteluri. Zgomot înfiorător, praf mult, culori nebune şi viaţă pulsând necenzurată: acesta e Rajahstanul.

În sud, în Kerala lucrurile se schimbă radical, localităţile sunt înfloritoare, curate şi bine organizate, e linişte. Vegetaţia luxuriantă ia locul prafului şi secetei şi unul din cele mai minunate locuri verzi este Munar, inclus în tururi ca să arate o altă faţă a Indiei, una cu o peisagistică extrem de ordonată şi curată. Oriunde vezi cu ochii, geografia este colinară, acoperită aproape exclusiv de plantaţii de ceai negru. Pâlcuri de ceaţă planează placid desupra muntelui, în timp ce pe versantul vecin soarele îşi încurcă razele printre frunze tinere de ceai. Kolukkumalai în Uttamapalaiyam este un musai de văzut aici: o plantaţie aflată la 2.300 metri altitudine, cea mai înaltă din lume, la care ajungi după o aventură tip safari într-un schelet de jeep acoperit cu muşama, pe un drum îngust, plin de gropi şi bolovani ce te zdruncină până la poalele cerului timp de vreo două ore.

Cu toate acestea, este unul din cele mai frumoase drumuri din lume, căci te poartă printre arbuşti şi urci pe coline ca pe interiorul unui crater în care pereţii sunt înverziţi linear, cu petice bine definite. Acesta este alt loc în India în care eşti cu sufletul în rai şi inima în iad, dacă afli că muncitorii culeg manual ceaiul de dimineaţă până seară, agăţaţi de pante înclinate adânc ca nişte capre de munte pentru un salariu de mizerie cruntă. Oamenii îţi zâmbesc şi îţi vorbesc în limba maternă (în Kerala nu se vorbeşte hindu ca în nord), ba chiar te lasă binevoitori să te epuizezi încercând să tai vârfurile fragede ale plantei, care se regenerează la fiecare cincisprezece zile, cerând o nouă tăiere. Vizitează acest loc cu riscul de a nu mai putea bea ceai cu inima uşoară o vreme.

Obişnuieşte-te şi cu mamele sărace ce-şi atârnă copiii la fereastra maşinii tale şi stabileşte rapid cine îţi dictează strategia de adaptare: inima sau raţiunea. Fă loc în sertarele minţii pentru poveşti, căci sunt un regal şi nu mă refer la scenarii bollywoodiene, ci la cele aflate pe culoarele palatelor regale. Este scandalul stârnit de o maharani (soţia maharajahului) care a vizitat Londra în anii ’20 şi căreia paparazzii i-au surprins în fotografii glezna, ceea ce a dus la retragerea întregului tiraj al publicaţiei la cererea lui George al V-lea. Este drama pe care o intuieşti în fotografiile unui lung şir de raj (regi) adoptaţi de familia conducătoare în care timp de peste un secol nu s-a născut niciun moştenitor de gen masculin. Este bârfa care scurmă noroi pe imaginea Indirei Gandhi, acuzată că a furat bijuterii regale ascunse sub rezerva de apă a unui fort. Gasesti poveşti nescrise şi în ziarele contemporane, în care pagini întregi gem sub greutatea anunţurilor (şi speranţelor) unor părinţi de genii mutate în America şi fără perspective (mulţumitoare, adică endogame) matrimoniale. Aceleaşi anunţuri spun multe şi despre dezirabilitatea pielii albe, unde aici are nuanţe de miere sau grâu şi atârnă la fel de greu ca un doctorat sau o familie bine situată financiar.

Dezbară-te de false modestii şi sentimente coloniale când vezi că ai culoar prioritar la casele de bilete, başca vizitezi Taj Mahal în fast-forward mode faţă de cozile de mii de oameni de la intrare sau din interior. Strecoară apă în rucsac şi pune-ţi papucii protectori primiţi în contul biletului tău mai scump de farang (străin) şi vezi dacă poţi să treci peste imaginea miilor de picioare goale de localnici ce străbat marmura rece din interiorul monumentelor.

Respiră adânc şi numără până la zece în timp ce te îndepărtezi rapid din unghiul selfie-urilor pe care şi le fac cu tine pe ascuns adolescenţii ce vor să se afişeze apoi pe Facebook – carnea albă de europeană cântăreşte mult aici şi dacă până acum toată Asia ştia doar de Gheorghe Hagi, în India toţi dinţii zâmbesc a Iulia Vântur.

Nu te mira când supa îţi ajunge într-un bol cu marginile murdare sau barul hotelului stochează vin alb din 2007. Ştii deja că mâncarea indiană e delicioasă şi iute si asta va trebui să îţi fie de ajuns. Mie mâncarea mi-a ars limba şi şi-a lăsat amprenta în carne vie, universuri întregi de condimente numărându-se în fiecare înghiţitură. Este greu de enumerat şi inutil; numele sunt dificil de reţinut şi în lipsa unei educaţii culinare indiene nu spun mai nimic. Mâncarea a fost una din constantele excursiei – variată şi în porţii mari, excelentă indiferent că se mănâncă la cinci stele sau la o dhaba pe marginea drumului. Dar mai bună ca în sud parcă nu a fost nicăieri, şi asta o spun şi prietenii nord-indieni cu care am călătorit. Voi spune doar atât: masala dosa şi digestive la final – multe, variate şi parfumate, mici bombonele din condimente precum anason şi plante şi mango confiat.

Un lucru despre care sigur ai vrea să ştii este prohibiţia: în India sunt cinci state care au interzis complet alcoolul, iar în Kerala acest lucru este în curs de desfăşurare. Vinul se cumpără din magazine cu grilaj metalic tip cuşcă, situate în spatele străzii principale, transformând experienţa într-una de ghetou, completată de alcoolicul ocazional care-ţi cerşeşte aproape cu lacrimi în ochi o băutură (localnicii au alocat un număr strict de unităţi, pe baza cardului de identitate). În Kerala, este implementată o politică prohibitivă în etape, cu o reducere anuală de 10% a numărului de licenţe de comerţ. Sunt exceptate hotelurile de 5 stele, însă dacă experienţa din Jaipur ne-a învăţat ceva, a fost că nu există o cultură a consumului de vin şi prin urmare te vei mulţumi cu ce găseşti, ceea ce înseamnă Sula, brand local care susţine din plin ideea anterioară: în India nu există o cultură a vinului.

Bucură-ţi ochii cu dansurile femeilor rajahstani în fuste largi şi roşii tivite cu auriu; astupă-ţi urechile sau mai bine acoperă-ţi inima cu ceva, dacă nu cumva melancolia este pe lista de „to do while” în India. Altceva despre costume: le vei găsi extrem de familiare, iar povestea spune că populaţia Roma ar fi plecat spre Europa acum un mileniu din nord-vestul Indiei, adică acolo unde este şi Rajahstan, stat ce are încă raj (rege), deşi fără putere politică.

Uită-te mai bine, da, ai văzut corect chiar dacă nu-ţi vine a crede – pe marginea drumului era Iisus Hristos roz-bombon înconjurat de un gard pictat curcubeu, iar doi metri mai departe, în intersecţie, Sfânta Fecioară şi Sfântul Toma stau într-o troiţă cu trei niveluri, la fel de colorate. Nici bazilica dintre ape în Allapuzha – Champakulam Kalloorkadu Marth Maryam Basilica pe numele ei -, construită iniţial în 427, nu scapă domniei culorii. Caută aşadar pe Google explicaţia nenumăratelor biserici catolice din Kerala şi află că Toma, unul din cei 12 apostoli, a ajuns în portul Muziris, actualul Pattanam, de pe coasta keraleză în 52 AD. Ţi-ar fi venit a crede?

Sfârşeşte-ţi periplul indian undeva pe o plajă la Marea Arabiei, poate chiar în Kovalam. Kerala este într‑adevăr „God’s own country”.

PS: aşteaptă-te ca zborul să îţi fie amânat ore zdravene fără să fii anunţat; pe aeroportul din Jodhpur programul plecărilor era scris şi rescris pe un flipchart la îndemâna oricui are un marker dornic de scris, dar fiecare zbor începe cu un simpatic „ladies and gentlemen, boys and girls” rostit de însoţitoarele de zbor.