Pranz sub bolta de vita de vie

Petya in 2 mai 

Intr-o duminica la pranz in care soarele ardea cam tare ne-am urcat in masina si am luat-o usor spre sud, parcand nu chiar la Petya in poarta, ci  mai jos,  la primaria 2 Mai,  in fata bustului chelios al lui Kogalniceanu. Zau, are un scalp tuguiat si lucios care nu prea sustinea povestea mea cum ca, venind el tanar fecior de boier de la studii de la Paris s-a pus pe scris o carte de bucate impreuna cu alt proaspat licentiat moldovean, Costache Negruzzi. Finndu-le insa jena sa recunoasca asemenea activitati, nepotrivite rangului si genului, au semnat cartea M.K. si C.N. Acea carte, numita “200 retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti” este prima carte de bucate tiparita pe teritoriul actualei Romanii – ta taaa! Cu o pirueta am sfarsit scurta poveste exact cand am ajuns in fata curtii lui Petya, Petrica pe romaneste. 

Auzisem de el de la sufletul pereche; mananca cateodata acolo cu echipajul de pe barca. Duceti-va la pranz, e mancare buna, a zis el dimineata cand pleca la regatta. Si ne-am dus. Pe mine m-a cucerit inca de la poarta – vedeam prin ea in curte o invalmaseala de flori asa cum ii placeau lui mamaie; zeci de ghivece cu flori sau doar frunze catarate pe spalieri, in bolta de vita de vie, urcandu-se peste tot, coplesind peretii si dandu-ne noua o oaza de racoare. 

Casa este relativ veche si simpla, arhitectura taraneasca moderna leat sec XX pe un nivel, zugravita cu naturalete in roz cu brau alb si cu prispa inchisa in geamuri. Am avut noroc sa stam la masa de langa casa si astfel am pastrat magia, iluzia ca suntem la tara, in vizita la o prietena a bunicilor. Puiul de pisica jucaus ce-si antrena reflexele in iarba era Patrocle pentru Lizuca din mine. 

Petya este un om solid si jovial dar starurile au fost adolescentii care serveau; extrem de atenti si rapizi au oferit un serviciu excelent. O doamna in varsta se odihnea pe un scaun, usor ferita de agitatia clientilor. Mie mi-a amintit instant de o nonna italianca care supravegheaza activitatea restaurantului familial. Prietenei mele cu origini rusesti doamna i-a pus pe buze cuvantul babulea. Am cerut lamuriri. Babulea mie imi suna urat, a batrana de-feminizata si rea. Prietena mea a spus ca este un termen de alint, hm. 

Am trecut la mancare. Meniul pare simplu si cunoscut, asa cum se prezinta tiparit pe A4 fara fonturi speciale si cu coperte standard din imitatie de piele. Ce nu este insa standard este promisiunea pe care o face inca de pe prima pagina. Promisiune sau amenintare? 

Primul lucru care mi-a atras apoi atentia in meniu a fost sarmazic (ardei iute, ardei gras rosu, leustean, rosie coapta) – daca primele doua ingrediente imi aduc aminte de shatta palestiniana invatata din cartea lui Sami Tamimi, leusteanul rastoarna situatia. Am cerut asadar ospatarului sa imi aduca sosul numit sarmazic indiferent ce voi comanda. Am luat o tocana de scoici si rapane cu mamaliga dar am impartit si o portie de stavrizi proaspeti. Sarmazicul a mers de minune cu pestele mic, proaspat si prajit in baie de ulei. Castravetii murati au completat de minune totul. Iar la final a pus capac o portie de papanasi. Nu am luat in seama amenintarea din meniu si prin urmare nu am putut termina portia impartita la doi si rontaita de trei. Papanasii lor sunt pur si simplu imensi si imposibil de dat gata de catre un singur om. Am luat clasici, cu o excelenta dulceata de visine si smantana acrisoara. 

A fost atat de bun si de fresh incat am recidivat; am mers la Petya iar, la cateva zile distanta. Nu am mai stat la masa de langa intrarea in casa ci sub un umbrar. Ne-am simtit mai clienti de data aceasta si nici papanasii imensi parca nu mai erau la fel. Om fi picat pe tura celuilalt bucatar, cum a suspectat cineva. Dar tot bun a fost. Si abia astept sa mergem iar.