Recenzie: sfarsit de vara la Anika

Recenzie: sfarsit de vara la Anika

Sfarsit de vara in Bucuresti

Seara de august tarziu, cand incep sa se coaca strugurii in vii de miros strazile vechilor mahalale. 

Masa luata 

august, 2020

Tip bucatarie

Neo-Romanesc 

Pret 

RRR

Str. XX

Anika

Adriana

Seara de august tarziu, cand incep sa se coaca strugurii in vii de miros strazile vechilor mahalale; in centrul orasului insa miroase a sfarsit de vara si a cauciuc incins care nu-si mai gaseste locul in putinele parcari. Suntem in intarziere si intarziem si mai mult cand descoperim ca intreaga Cale a Victoriei este inchisa, devenita pietonala in weekend. Asta ne face sa dam ocol intregii piete, sa parcam grabiti si sa mergem pe straduta pietruita concentrati.

Intram pe poarta ingusta si ne asezam la o masa pe terasa simpla, alba. Sunt mese putine, poate nici patru-cinci caci este inca pandemie si restaurantele functioneaza doar in spatii deschise. Anika este un restaurant nou, care nu avea decat cateva saptamani cand a fost instituita carantina. In februarie, cu putin inainte de deschidere am fost aici pentru un interviu cu Alex Dumitru dar si la un eveniment Fragmente numit sugestiv Pe drumul Ramnicului. Chef Dumitru este co-proprietar alaturi de Andrei Popa, sommelier. Au lucrat impreuna la Atra Doftana si au decis sa isi puna la bataie aptitudinile si visele intr-un proiect propriu. Anika este denumit dupa o strabunica langa fusta careia Alex copilul invata primele gesturi din ceea ce Gilligan numeste etica grijii. Restaurantul este micut avand astfel avantajul de a fi usor de tinut sub control dintr-o privire si de gestionat de o bucatarie rezonabil dimensionata. Anika ofera mancare romaneasca moderna si o lista de vinuri mereu noua, astfel incat sa poti descoperi cat mai multe dintre vinurile Romaniei si Moldovei.  In seara aceasta il avem ca partener de discutie pe Andrei; el este cel care ne primeste cu un zambet discret, ne lasa meniurile prezentandu-ne variantele si ne recomanda vinuri interesante. Tine locul ospatarului cu simplitate si profesionalism, iar usoara stangacie din discurs nu vine din necunoastere ci din acea politete innascuta specifica unui numar mic de oameni. Pe chef Alex il  vedem iesit la o tigara si inteleg ca sunt doar ei in seara aceea de sambata pustie, de vara in oras in pandemie. Vorbim putin si ma recucereste modestia si modul in care ma asigura ca este disponibil pentru discutii suplimentare. Nu le este usor, dar rezista, nu au incontro; au pus in locul acesta nu doar economiile si visele lor, ci si forta bratelor si sudoarea fruntii participand cot la cot la renovarea si amenajarea spatiului. Anika este materializarea modului lor de a vedea ce inseamna Romania si romanesc in gastronomie. Pentru a supravietui in aceasta perioada au vandut legume din gradina proprie, au facut sosuri, spread-uri si zacusti pe care le-au vandut online alaturi de savuroase vinuri romanesti recomandate de Andrei.  Meniul este gandit secvential – poti comanda patru, sapte sau zece preparate, fiecare set venind la un pret fix de 190, respectiv 250 ron meniul de degustare gastronomic si 330 ron Experienta Anika de persoana. Imi aminteste de Ottolenghi si sistemul sau de pret. Apa, painea si untul sunt din partea casei, iar asocierile de vin incep de la 110 ron. Cum de ceva vreme noi seara nu mancam,  dupa cum spune si o reclama la TV, decidem sa alegem varianta mai putin substantiala de patru feluri; se va dovedi ca este de fapt satioasa. Am ales fiecare doua entrees, un fel principal si un desert. Suntem patru la masa deci acoperim cu succes intreg meniul. 

Masa incepe cu painea si untul din partea casei; chiflele sunt calde si pufoase, presarate cu seminte de chimen; merg de minune cu untul prezentat ca un quenelle pe-o piatra de rau slefuita de ape repezi. Nu ne este foame dar ni se face. In paralel avem si un amuse bouche – un trio ce reuneste pate de porumbel onctuos si delicios, vinete si galbior murat.

Rosiile romanesti cu branza de oaie, care vara aceasta au aparut in multe meniuri inclusiv la Kombinat Sibiu, sunt delicioase cu mousse-ul de branza pufos si echilibrat ca sare. Andrei ne povesteste ca sunt ultimele rosii din gradina; cele care urmau sa se coaca s-au manat. Au o gradina proprie intr-un sat din Prahova unde tata Dumitru este stapan peste salate, ierburi si legume.

Sarmalutele reci cu urda si arpacas sunt lejere su racoroase; galbiorii au gust pronuntat de fum fin de la jar – farfuria se cheama A sosit Leontin, caci sunt culesi de Leontin, probabil cel mai cunoscut culegator de ciuperci sau forager din Romania; Chef Alex colaboreaza cu el de mult, inca din vremea petrecuta la Doftana si nu l-a uitat nici cat s-a ocupat de Bistro Ateneu.

Vinetele vin in doua texturi, salata si marinate, insotite de un caviar dintr-un peste nobil, desi, recunoaste Andrei, nu de sevruga, ossetra, beluga.

Pestele este pe pat de scoici; e merluciu si extrem de dulce si gustos; scoicile vin in completare intr-un sos cu morcov si unt dar acrisor cu note puternice de otet; primele inghitituri merg usor, dar se dovedeste mai greu de terminat. Gica Petrescu canta Mai vino seara pe la noi; e si Dan Spataru in meniu si altii ca el, doar muzica romaneasca; ce mirare ca esti, ce mirare ca sunt… Mi se spune ca porumbelul este delicios dar mai degraba nefacut, sa ii spunem rare nici macar medium rare, daca am putea imprumuta gradele de la vita insa ceea ce urmeaza imi confirma ca suntem intr-un loc in care oaspetele chiar conteaza. Prietenul cu pricina a mancat ce i-a placut din farfurie si nu a mentionat nimic despre ea ospatarului; farfuria a fost luata si la nici zece minute Andrei a adus un nou porumbel, mentionand ca chef-ul a vazut despre ce era vorba si a vrut sa ofere experienta corecta. 

Piureul de ceapa a pus in valoare vita, iar galbiorii murati au contrabalansat dulceata acesteia. Ne dorim putina paine extra, este mult prea buna; nu primim pentru simplul si omenescul motiv ca nu este trecuta in meniu, fiind pregatita strict pentru numarul de rezervari pentru a evita food waste (despre importanta rezervarii am scris aici in detaliu). 

La vin mergem pe mana lui Andrei si luam ca a doua sticla un furmint, soiul de strugure din care se face Tokaji. Balla Geza Furmint 2017 este vinificat diferit si, ne atentioneaza Andrei, are la inceput aroma de hidrocarburi. Suntem toti fani Rammstein asa ca ne amuzam fredonand “Ich brauche Öl für Gasolin/ Explosiv wie Kerosin/ Mit viel Oktan und frei von Blei/ Einen Kraftstoff wie Benzin” in timp ce savuram neincrezatori paharul cu benzina. Lasat la odihna, al doilea pahar devine palatabil si asistam recunoscatori la deschiderea, oxigenarea lui. E fain, sommelierul a creat un mic moment memorabil care ne confirma cat de bine este sa lasi uneori controlul pe mainile altcuiva, sa ii dai ocazia unui expert sa iti arate ceva nou. Le desert avem acoperite ambele optiuni din meniu: desertul de ciocolata cu cafea single-origin este rafinat, bine balansat, minunat; celalalt este pepene galben cu fagure de miere (acel honeycomb creat din sirop de zahar cu unt si bicarbonat). 

 

Pour la bonne bouche

O pisica simpatica si bine crescuta cerseste mut si cu demnitate pe la mese; aflu ca este mostenita din vecini si hranita cu generozitate. Noi bem vin. In boxe nu e Rammstein dar e bine.

  • Creativitate 85% 85%
  • Savoare 76% 76%
  • Atmosfera 90% 90%

Recenzie: Boboko by Kaiamo

Recenzie: Boboko by Kaiamo

Vizitat iunie 2020.

Am ajuns la Kaiamo/ Boboko intr-o miercuri seara cu iz de tei si ploaie. Cunosteam terasa micuta, simpla si simpatica dar ospatarii zambeau prin masti regulamentare.

 

Cand unul dintre ei ne-a adus un creion pe masa, langa foi de hartie am inteles cat de mult/ bine am internalizat regulile starilor de urgenta/ alerta caci m-am gandit instant ca trebuie sa ne lasam numele si numarul de telefon in caz ca va fi nevoie de identificare intr-o eventuala si ulterioara ancheta epidemiologica. In timp de pace gandul m-ar fi dus instant la Din Tai Fung, lantul taiwanez de dumplings si alte delicii, unde meniul este o foaie de comanda pe care scrii numarul de portii in dreptul preparatelor dorite, asa cum de altfel face si Boboko. Ca sa ma dezmeticesc am luat un gin cu lamaie si busuioc. 

 

 

La Boboko meniul este tiparit pe hartie natur si contine exclusiv buns – chifle cu lapte, varianta steamed bao bun asiatic nu cea europeana. Au denumiri haioase si pastreaza atat structura meniului lui Kaiamo tatal – from the land, sea and garden – cat si asociatiile creative de ingrediente si tehnici, intr-o abordare pe care daca ar fi musai sa o ancorez intr-un stil i-as spune international post-modern; reterarul este si nu este dezlipit de geografie si identitate – salaul intalneste un chimichurri, bibanul da de patlagele umami iar timusul de vitel (glanda pe care la Kaiamo un ospatar o injecteaza violent la masa in fata clientilor pentru a atrage atentia asupra industrializarii), ei bine, timusul se trage de sireturi cu ciuperci legale si un kimchi romanesc cu bors. Chef Radu Ionescu pare ca a alungat plictiseala in carantina revenind la o abordare mai veche in gastronomie, la stilul prometean care ii permite chefului sa puna laolalta elemente vazute ca ireconciliabile de catre profani, abordare pe care in meniurile Kaiamo o inlocuise cu una orfica, bazata pe principiul what grows together goes together. Si cred ca este ok, pentru ca Boboko nu este Kaiamo.

Se spune printre cercetatorii gatronomiei ca astazi, pentru un segment demografic foamea nu mai este principalul motiv pentru a merge la restaurant; foamea de mancare a devenit foame de nou, de experienta si aventura. Cum neofobia culinara mi-e total straina, ma regasesc in aceasta categorie; merg la anumite restaurant cu foame dar nu de foame. La Boboko am luat mai intai NONNA, biban salbatic cu malai, balsamico, patlagele umami. Am schimbat, desigur, cu comeseanul meu de suflet si viata un bun de al meu cu unul de al lui – AMONA, caracatita pe jar, vinete arse, Boboko Mayo cu ardei iute.

 

Chiflele sunt pufoase prin mii de buzunare mici de aer intr-un aluat dens, usor umed si paslos-elastic. Topping-urile sunt faine; mi-a placut mai mult caracatita poate si pentru ca bibanul, pestele meu preferat de altfel, cumva parea dominat de tot restul. Problema este ca doua buns mai tarziu ne era inca foame, asa ca am impartit cu acelasi suflet pereche un OBAASAN, piept si ureche de porc, cucuruz dulce si Boboko Mayo. Delicios de zgomotos-crocanta urechea, faina combinatia.

 

 

La desert eu am luat ‘Lapte prajit. De la vaca. Zahar pudra. Selectie de inghetata artizanala’. Un deliciu si o foarte inspirata alegere deoarece the bun a fost caramelizata pe o parte ceea ce a schimbat complet jocul, iar zaharul pudra, pe care il evit, a fost exact ce trebuia. Inghetata insa a pus probleme de manevrabilitate, topindu-se obraznic si imprastiat (you see, buns se mananca cu mana, pe tavita de carton so…). Nu la fel de inspirata a fost alegerea sufletului pereche a carui Babka a fost exact ceea ce promitea – o chifla papanas care ar tine bine loc de sendvis cu smantana si dulceata de visine dimineata, langa un pahar de lapte. Au fost chiflele nr 4 si 5 pentru el si nu a putut, nici vrut sa le termine. La acest moment era putin cam mult si repetitiv aluat de buns. 

 

 

Deoarece prietenii nostri au comandat la fel ca noi si au evaluat la fel,  se impun niste vizite suplimentare, pentru BABCIA, radacinoase picante, urme de hrean, tofu prajit, HALMI cel cu ciuperci legale si kimchi romanesc si inca cateva; voi merge insa in sesiuni diferite, cand nu imi e foame tare. Cititorule, daca treci prin zona si ti-e putin foame sau pofta, ignora KFC-ul de langa, ia buns, dar daca te intereseaza raportul calitate/ cantitate-pret e bine sa stii ca chicken strips si wings de 35 ron cat este o portie de buns will take you far pana doua zi la pranz sau primul Colebil.

Mi-au placut bun-urile, la fel si celorlalti trei comeseni si am cazut de acord ca sunt potrivite exact cum le recomanda Radu, ca take away. Personal nu le simt comfort food, sunt prea gandite si muncite pentru asta, prea putin satioase cantitativ si nu-mi isca nostalgii. Vad bun-urile mai degraba ca pe gourmet street food  si ca atare ma bucura acest nou proiect culinar marca Kaiamo, gustos si aproape de casa numai bine cat sa fac acolo popasuri repetate, sa savurez one bun at a time and definitely no bun will be left behind. 

Pentru cei interesati mai jos meniul. Pretul depaseste pragul de comfort food, ramanand justificat in sfera gourmet.