Octombrie la Tulcea

Octombrie la Tulcea

Nu stiu altii cum sunt dar eu, cand plec de undeva, plec cu suveniruri culinare (care, daca nu se pot manca direct, se gatesc sau se citesc spre gatire). De restaurantul La Liman am venit cu pateu de palamida (bun bun) dar si cu incredere renascuta in oameni si locuri.  Alex Filip, Adrian Gemanaru, Teodor Frolu, Adrian Dan si alti cativa ale caror nume nu le-am retinut (scuze) iubesc Tulcea si cred ca si tu ai face-o daca ai cunoaste-o.

Asa ca Tu si Tulcea, OMD-ul local coaguleaza in jurul lor oameni, idei, entuziam si proiecte in scopul promovarii turistice a orasului. Vezi tu, Delta care incepe doua vasle mai departe este o binecuvantare dar nu pemtru toti – Tulcea este privita si tratata ca punct de tranzit, poarta de acces catre balta nu loc ce merita batut la picior, dorit pentru ce are el de oferit. Economia sufera, locuitorii cauta de munca in alta parte, orasul cade in uitare cu toata istoria sa bogata.

 

Cosmin, Cezar si Carmina, prin We are Romania, au organizat un weekend cu dezbateri gastronomice, targ de produse dobrogene, tur pietonal ghidat, master class-uri pentru HoReCa. Mancarea este un vehicul bun pentru a atrage atentia asupra multiculturalitatii Dobrogei, deasupra unei sarailii sau a unui bors lipovenesc discutiile duc repede spre istoria, economia si identitatea locala. De la trecut pana la viitor nu mai este apoi decat o inghititura – poate fi de vin biodinamic de la @doneniul bogdan, de supa de raci dolofani facuta pe model francez de Ileana Braniste, shuba la Ivanpescar sau un caras prajit la pensiunea Casa Alexandru si Alexandra Mila 23. Bird watching cu Iliuta Goean de la  Descopera Delta Dunarii si modernitatea muzeului Patzaikin insurubat perfect intre casele albastre de la Mila 23 au completat experienta tulceana si au conturat mai clar bogatia lui impreuna (argument suplimentar – cand Tulcea avea cartiere turcesti, grecesti, romanesti si evreiesti saptamana de lucru avea 4 zile, vinerea fiind zi libera pentru primii, sambata pentru evrei si duminica pentru ortodocsi).

Casa Faimblat pe str. Progresului, Tulcea

Pe balta, in barca descoperita? Da.

Marangoz, mesterul, artizanul si marangozerie, mestesugul, meseria. Dulgher specializat în prelucrarea lemnăriei navelor, adica. 

Doua cuvinte ce nu existau in vocabular pana acum o saptamana. M-au costat mult aceste doua cuvinte, am platit cu urechi inghetate, nas curgator si vant in plete pret de doua ore. S-a simtit ca si cum s-a mers peste sapte mari si sapte tari. M-am simtit ca o martoaga ce nu a mai vazut jaratic de mult. Si, ca un fat frumos in valea plangerii, poftesc acum la carne tanara de caras prajit si la peste si bors, dupa moda deltaica a  mancatului in doua etape. 

Amsterdam, pe ploaie

Amsterdam, pe ploaie

Ca si in cazul Londrei, alta mare ploioasa, am ajunsa sa iubesc Amsterdamul in ciuda ploii (si a mirosului de iarba prezent la fiecare cativa metri). 

Ploua cand am ajuns luni, a plouat marti, basca miercuri cand am avut timp sa bananai prin oras, a turnat cu galeata dar cele cinci straturi de haine si doua glugi si-au facut treaba (muratul pana la piele de acum doua saptamani in Dublin a avut consecinte). 

Pentru ca targul de apa la care am avut treaba mi-a lasat mult prea putina vreme pentru turism am ales cu grija ce urma sa fac si anume sa completez lacune si  experiente noi, dar si sa revizitez locuri dragi (ceramica de Delft, magazinele de branza, piata de flori). 

Foodhallen

1/4 In Foodhallen, un food hall parca mai putin bun ca in alte dati, am luat un Shanghai Dumpling pe care daca il gustam in orb ziceam ca e sarma cu soia si ceva soft shell cab ban mediocru, pe care le-am mancat ascultand fara sa vreau (da, sigur) pe cei doi sud-americani care isi rezolvau probleme de cuplu la masa comuna; si da, el ii reprosa ei ca nu vorbesc – yo queria que nos platicara. Mbine, poate ca hala asta mi s-a parut mai putin faina si pentru ca ma simteam  grandma cu haina de ploaie si budigai cand altii etalau fancy glezne goale si saluri supradimensionate. 

Nazka

2/4 La Nazka, un restaurant recomandat de Adela si de ghidul Michelin, am avut o excelenta si memorabila experienta peruviana moderna. Un meniu construit pe ingrediente pe care le-am gustat si la Lima, Cuzco sau Nazca insa in varianta lor traditionala pe cand aici au luat texturi, asocieri si forme noi, de Noua Bucatarie Peruana (cat de norocoasa sa fiu sa imi faca Adela asa o surpriza?!). Aji amarillo, causa limena, huacatay (menta peruava), tiradito si elemente ale geografiei peruane au ajuns in farfurie insotite de cele mai creative si, deci, surprinzatoare bauturi botanice non-aloolice (think salata romain lettuce arsa ca sa completeze un dish cu trei sosuri de chilli care se servesc traditional

cu salata sau dehydrated lacto femented asparagus peels din care se face un ceai rece cu ulei de curry leaves). 

Rijksmuseum

3/4 Rijksmuseum pentru Rondul de noapte (stiati ca tabloul a fost mai mare decat ce vedem noi acum, fiind taiate din ele bucati laterale? eu nu), Laptareasa lui Vermeer, Autoportretul lui Van Gogh (citit Van Hoh, da? asta stiam deja) si alte multe minunatii (da, ma refer mai ales la serviciile de masa Empire din vremea ocupatiei napoleoniene). 

Panenkoeken

4/4 The Upstairs Panenkoeken este un alt loc minunat de pe lista Adelei unde am urcat o scara abrupta pentru a manca clatite olandeze despre care ospatarul ne-a incredintat ca nu-s nici americane, nici frantuzesti. Ce am primit? O mare crepe cu textura de pancake gustoasa si cu atat mai intensa cu cat sala nu avea mai mult de 20 mp cu tot cu zona de ‘bucatarie’.

El camino del foodie

El camino del foodie

Un amic a plecat pe El Camino de Santiago. Și-a găsit drumul și ceea ce îi lipsește, probabil liniște. Când scriu aceste rânduri sunt și eu pe drum – spre Londra, în pelerinaj către Mecca gastronomiei moderne. Dacă Franța știe mâncare franțuzească, Italia gătește come faceva la nonna, iar spaniolii sunt mereu în avangardă, capitala britanică dă tonul când e vorba de tendințe – în cazul de față Sfântul meu Graal a fost Silo, un restaurant zero waste din Hackney. 

Gândit din respect pentru cei ce ne produc mâncarea, mediu și corp, la Silo se mănâncă produse locale, au propria lor moară unde macină grâul Duchesse din care-și fac pâinea, bat untul singuri-singurei și folosesc totul de la animal, adică nose to tail. Bașca fac și băuturi fermentate dacă tot au culturi vii (maia). Mobilierul și mai tot din restaurant este din materiale up-cycled; vesela e din sticle de vin. Marfa sosește în ambalaje refolosibile iar ceea ce rămâne la finalul zilei este natural, deci compostabil. Scopul lor este să demonstreze că un business sustenabil este viabil și din punct de vedere financiar (oferă exclusiv tasting menu la 60 lire, fără băuturi, cu o varianta mai scurtă, de 44 lire, disponibilă între 6-7 pm; pentru un fine dining londonez practică prețuri decente, probabil pentru că-s în Hackey). A fost excelent.

Scopul meu aici este însă să demonstrez că și pelerinajul meu este important, util. Un pelerin trece pe la fiecare bornă și-și pune ștampila în carnețel. Eu merg pe la restaurante să pun lăbuța pe meniu și gura pe mâncare. Pe drum, călătorul face popas să-și odihnească trupul ostenit, eu stomacul lăcomit. Adesea singur, pelegrinul meditează. Ascultă freamătul pădurilor, se minunează de frumusețea lumii, creație divină. Își limpezește mintea. Se deconectează pentru a se reconecta. La masă, singură, eu mestec încet mâncare și idei; nu foamea trupului sau pofta gurii mă aduce acolo. Nu-s vreo gurmandă și nici vreun gourmet sibarit. Ca teoretician văd concepte în farfurie, ideologie în bucătărie, o oglindă a societății; mănânc prin urmare ca să pricep, la fel cum pelerinul merge pentru a-nțelege. 

Hagialicul meu londonez mă educă și mă provoacă. De două ori pe an mă conectez la fine dining, la street food, piețe și artizani, la sanvisuri și ready to eat de supermaket, mâncare taiwaneză și de alte etnii, la cheesecake-ul basque al lui Albert Adria la Café Royal sau la cel japonez la o mâncătorie fără fițe dar cu coadă afară din Covent Garden. 

Toată treaba asta îmi pune în furculiță discursuri despre mediu, clasa, inegalitate, identitate (în special curated image); cuțitul tranșează polemici despre naționalism și influențe, farfuria îmi arată discursul dominant într-o piață în care eating out nu e sărbătoare ci se practică susținut și informat de către o pătură groasă a societății, ceea ce ne dorim și în România. 

La noi pentru o discuție despre zero-waste omul potrivit este chef Mădălina Roman, Gourmet Bikers.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Ai incercat african?