Tur de crame in Iasi

Tur de crame in Iasi

Iasi| Jassy 

“O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, […] Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face” Ion Neculce, cronicar 

Moldova

Tur de crame in si pe langa Iasi

Din unele puncte de vedere Iasiul nu s-a schimbat mult – aerul vibreaza de rr-uri rulate frantuzeste de tineri dezinvolti iar pe strazi se plimba fete zvelte in vestminte musulmane; la Trei ierarhi slujba razbate prin usi duminica la fix, iar ciorile inca mai murdaresc turnul Goliei. Si totusi, acesta nu mai este dulcele targ al Iesilor al Chiritei sau al lui Creanga. Este mai degraba orasul cosmopolit al studentilor din toata lumea, al specialty coffee cu banana bread, al cramelor vechi sau nu ce fac vin ca-n lumea noua si al profesorilor de la universitate care coboara de la catedra si vin in strada, muzee sau beciuri sa explice mozaicuri, cultura Cucuteni sau vinuri experimentale.

Obisnuita cu peisajul sub-Carpatilor de la bunicii buzoieni, Moldova tatalului meu, necunoscuta mie, mi se infatiseaza ca imense intinderi verzi, dealuri scunde cu pante domoale si culturi bogate de la ploile dese. Sunt campuri verzi cu brauri de maci ca niciunde. Sunt kilometri de sosea ce impart bucati din Campia Moldovei. Ape mici apar ici colo si o cale ferata serpuieste adesea in fata noastra. Asa vad eu acum Moldova, parte a acelui teritoriu numit de turci Bogdania, de la adevaratul ei intemeietor, cel ce a adus independenta de regatul ungar.

Suntem la Iasi pentru trei zile si stiu ca nu este de ajuns. Fagaduiesc in gand sa vin din nou curand. Acum suntem aici pentru un tur la crame locale si putin sight-seeing intre degustari cu cei de la Winelover Romania.  

Miclauseni si degustare Strunga

Prima descalecare o facem dupa un drum drept de patru ore la Miclauseni, pe domeniul ce gazduieste romanticul castel al familiei Sturza. Castelul acesta nu e Moldova pe care o stim de acasa, aceea fara infrastructura, defavorizata, cu apetente bahico-violente in familie. Castelul Sturza de la Miclauseni este ravasitor in frumusetea lui perfect conservata. 

Am auzit de el de ceva vreme, insa abia in iarna l-am cautat pe net, in urma unui reportaj TV despre cum supravietuiesc in pandemie. Am gasit atunci o poveste si un dor de duca pe care l-am ostoit temporar comandand de la magazinul lor online niscaiva zacusti si o carte de bucate boieresti. Atunci am aflat ca proprietar este Mitropolia Moldovei, ce surpriza sa vad acest nume ca emitent facturii! Domeniul cu castelul cu tot a fost donat de mostenitoarea familiei Sturza bisericii atunci cand amenintarea comunista a devenit aproape certa. 

Cand am ajuns la Miclauseni era un pranz glorios de iunie, strecurat cu gingasie printe ploile acestei luni capricioase. Am mers printr-o padure cateva minute si drumul ne-a scos brusc in fata castelului. Pentru ca putine astfel de constructii sunt inca restaurate sau ma stau in picioare, impactul a fost puternic. Nu doar sta in picioare dar rade in soare mandru si impunator. Este construit in stil neo-gotic in perioada 1880-1904 si a fost gandit ca resedinta de familie pentru George si Maria. Interiorul sustine aceasta afirmatie, avand camere relativ mici, compensand lipsa grandorii prin rafinament. 

O prezenta care merita notata este ghidul; un domn cu o prestatie delicioasa; faptul ca a inceput prin a sonda terenul daca sunt permise glume de orice fel spune multe. Am inteles de la cei ce il stiu ca e la fel de spumos de fiecare data, insa ca frecvent aceasta efervescenta ii este alimentat bahic. 

Sosind acolo intr-o vineri, iar domeniul apartinand Mitropoliei masa de pranz a fost de post cu bors de hribi, sarmalute cu orez si nuci, parjolute de legume, cartofi la cuptor, muraturi si clatite cu sos (si) de fragute, De la drumurile de munte ale lui Calistrat Hogas incoace am aceasta dorinta sa mananc la manastire in Moldova, desigur in varianta bogata a fratelui Glicherie nu in cea frugala a calugarului de mai jos: 

“Câteva măsline, zbârcite şi mici pe fundul unei farfurii, un strop de borş cu fasole, pe fundul adânc al unui castron, pe altă farfurie patru ardei copţi umeziţi cu oţet, pe un talger două chiftele de cartofe alcătuiau cele patru feluri de bucate ale cinei noastre de sară… iar alăturea de fiecare tacâm câte o falie nu tocmai mare de pâne veche şi neagră… Ne aflam în postul Sântămăriei…”

Calistrat Hogas

Pe drumuri de munte

Dar se putea manca si foarte bine, desi simplu si cu ingrediente locale, cand mai marele manastirii este dispus: 

” O cafea cu lapte, de la care nimic nu lipsea, nici cozonacul, nici untul proaspăt, nici caimacul din belşug şi nici chiar marmelada de mere domneşti; ceaiul, ceva mai smerit, stătea retras la un colţ de tabla, în tovărăşia unei sticluţi cu jamaică şi a câtorva pâinişoare de post rotunde şi mici.” 

“Iar când fratele amintit mai sus, diriguit de Glicherie, începu a aduce pe masă, nu te pricepeai de unde s-o mai începi: de la ochiuri cu mămăliguţă caldă, de la brânză cu smântână, de la brânză de oi cu miros de brad, de la măsline lungăreţe şi tari, zăcute în undelemn adevărat grecesc, ori de la sardele de cutie!… şi chiar de-ai fi ştiut cum s-o începi, dar nu te pricepeai cum s-o urmezi şi s-o sfârşeşti; căci şi puii cu smântână şi puii fripţi, anume pregătiţi pentru noi, te ispiteau tot cu atâta putere ca şi iahneaua de hribi proaspeţi, ca şi rasolul de cegă şi chiar ca chiftelele de cartofe rumene şi ispititoare, pregătite tot anume, dar pentru părintele Vavila.” (https://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Calistrat_Hogaș)

Calistrat Hogas

Pe drumuri de munte

La noi la castel desi borsul manastiresc a fost bun, mancarea nu a stralucit per total. Nici zona de luat mese din interior si spatiile sanitare nu au o estetica asortata castelului, ceea ce ma face sa sper ca spatiile de cazare existente si cele in amenajare in cladire in curs de restaurare beneficiaza de inputul unui designer de interioare. Gresia suferitoare, maro cu stropi marmorati albi crem, ar fi bine de evitat. 

Gradina de plante aromatice in schimb era minunata – menta, salvie, oregano, roinita, etc. 

La masa vinul insotitor a fost de la Strunga, o crama locala care face vin din 2014 pe 86 hectare. Am retinut o feteasca alba foarte parfumata, un rose Reveria din feteasca neagra si un foarte bun Sauvignon Blanc limited edition Dealul Parjolita 2020. Strunga, care inseamna stana, este un sat curat din zona, in apropierea Mircestilor lui Alecsandri. Se zice ca poetul ar fi trecut prin Strunga unde a fost jefuit de niste talhari; a scris o poezie cu aceasta ocazie. Poezia se regaseste partial pe una din etichetele vinului. 

In pădurea de la Strungă

Sunt de cei cu puşca lungă

Care dau chiorâş la pungă!

Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună,

Care noaptea-n frunze sună,

Feciori de lele nebună!

Vasile Alecsandri

Cotnari 

What’s in a name intreba Shakespeare si asa m-am intrebat si eu in fata a ceea ce am descoperit ca inseamna Cotnari. 

Intrebarea mea este bidimensionala. Pe de o parte, desi intuiam/ stiam ca este un producator mare nimic nu m-a pregatit pentru cat de mare este. Apoi, vazand investitiile, efortul si pasiunea pusa de oameni acolo m-am intrebat cat de corect este sa ramai blocat in asocieri vechi, cantonat in segmente de piata si plaje de pret caduce. 

Cotnari m-a facut sa ma gandesc la incarcatura dintr-un nume, la greutatea lui odata stratificata, pietrificata in mentalul colectiv. Trandafirul shakespearean ar mirosi la fel indiferent cum ii spui, dar vinurile noi de la Cotnari sunt altceva, au iesit din matca vechii marci Cotnari si isi cauta fagase noi. Etichetele premium poarta acum nume precum Domeniul Vladoianu sau Crama Axinte pentru a se diferentia de eticheta generala pusa de publicul connoisseur vinului de Cotnari. 

Un alt lucru care m-a pus pe ganduri a fost spus de un membru Winelover s- Cotnari este in mamut care sta in picioare. Dintre atatea marci puternice din comertul socialist, Cotnari, ca si Dacia si Brainconf au evitat vanzarea ca fier vechi si stau in picioare uitandu-se ferm catre viitor. Nu a supravietuit, s-a adaptat, cred ca a spus Razvan Stoenescu. Nu este putin lucru si imi place acest unghi nou de a vedea o companie veche. 

Devine evident pana la acest punct ca ca nu scriu despre vinuri in sine – am fost once again designated driver si oricum I-as lasa pe altii mai priceputi sa vorbeasca despre ele (dar  e musai sa spun ca Grasa de Cotnari din 1989 era miere lichida). 

Ah si inca ceva – la Vladoianu vinul nu este unica surpriza- un petit chateau discret din 1901 asteapta sa fie renovat si transformat in unitate turistica. Intr-o firida din gardul lui de piatra niste pui de catel nou-nascuti scanceau in somn, feriti de soarele muscator. Cativa metri mai departe, intr-un tarc generos, doi adolescenti cu cornite ne ofereau prin gard botul umed si priviri cu gene lungi. Sunt salvati si tratati de cei de aici. 

Iasi

Am ajuns la hotel seara tarziu, in miros de caprifoi si lumini magice pe cladirea teatrului national. Intrarea in oras la ceas de seara a infatisat un oras mare si mandru, fara iz provincial. Dimineata m-am trezit in dangat de clopote si tipat de tramvai vechi. Pe aici nu a inflorit teiul dar miroase a iasomie. Prin curti oamenii isi taie iarba si isi matura trotuarele. Nu am zabovit in asternuturi ci ne-am urcat in tramvaiul 9 spre Dealul Copoului si am numarat statiile (putine) si statuile (multe) dedicate cultului eroilor pana la sediul USAMV unde ne-am scoborat in Beciul lui Adamachi, crama universitatii. 

Via universitatii se intinde pe 15 ha, cu 1,5 ha dedicate unei colectii cu peste 200 soiuri de care contribuie la baza date pentru autenticitate si tipicitate. Profesoara care si-a sacrificat dimineata de sambata ca sa ne duca prin hrube racoroase si cu sticle culcate in nisip ne-a spus ca universitatea vrea sa obtina suse de levuri specifice zonei, soiuri adaptate si sa stabilizeze soiuri traditionale vechi ce pot fi aduse inapoi. 

Asa cum ii spune si numele, beciul este un sistem de tuneluri subterane in care Universitatea isi pastreaza lucrarile de licenta, masterat si doctorat – sticlele cu vin experimental ale studentilor. Beciul a trecut in proprietatea universitatii din 1970; o forma mai mica a lui a existat inca de la construirea casei de catre boierul filantrop Vasile Adamachi. Academicianul Valeriu D. Cotea a unit acest beci, initial pentru legume si adanc de 18m, cu cel de peste drum al lui Ilie Kogalniceanu, extins de Mihail Kogalniceanu si dezvoltat de Mihail Sadoveanu, ultimul locuitor al cladirii ce-i poarta acum numele ca muzeu. Beciul ajunge sub muzeul dedicat scriitorului despre care se stie ca ii placea sa dadea banchete si chermeze si despre care ni se spune ca umbla vorba ca era un zgarcit care le cerea oamenilor sa vina cu vinul de acasa. 

Este posibil ca beciul original al conului Adamachi sa faca parte din tunelurile de sub Iasi despre care se vorbeste cu un aer secretos. 

Muzeul Universitatii 

Un alt om care si-a sacrificat dimineata pentru noi este un arheolog profesor pasionat de cultura Cucuteni pe care o cerceteaza ciob cu ciob si spartura cu spartura pe teren in judet. Mi-a placut enorm acest profesionist care nu s-a temut sa se dezbrace de discursul tipic de custode a facut ca discutia despre acesti stramosi pe nedrept numiti primitivi sa fie vie, sa aiba aderenta. Muzeul in sine este o bijuterie; parterul are doua incaperi dedicate culturii Cucuteni incluzand un rastel cu statuete feminine si o camera obscura in care straluceste soborul de zeite precucutiene gasite la Poduri Bacau, intr-un sanctuar datat 4900 i. H. 

Etajul este dedicat muzeului universitatii cu cate o camera dedicata fiecarei familii de stiinte – umanioarele si stiintele exacte. 

Pauza de relaxare 

Ne-am tras sufletul cu un facial cu magneti si masaj la picoare la Magenta Streetway cu vinuri de la Casa de vinuri Bucium si Domeniile Bohotin (singurii din tara care au DOC Bohotin), plus niste eclere bune de la Cuptorul Moldovencei. 

Iar cu picioarele la spinare…. 

…ca sa ne vedem cu Mihai, lector la Facultatea de Geografie si promotor al orasului, parte din proiectul iasi.travel o asociatie de management al destinatiei. Cu un umor debordant bine dozat Mihai ne-a tinut cu sufletul la gura si gura pana la urechi ca sa ne explice printre altele sensul mozaicurilor puse de comunisti in caldaramul din Piata Unirii. Ne-a aratat si hotelul Traian proiectat de Gustav Eiffel cu 7 ani inaintea turnului ce-i poarta numele, minunatul palat art deco Braunstein ce va deveni dupa renovare gazda  pentru un centru de informare turistica si sapte consulate. Ne-a semnalat locul unde a fost decapitat Miron Costin cronicarul si ne-a dus la teatru. “Vasile Alecsandri” este o cladire magnifica din 1896, cu foita de aur pe interiorul sau baroc tarziu cu influente Art Nouveau. Cu catifea rosie cum ii sta bine un teatru clasic, cel din Iasi se lauda cu un candelabru Venetian, minunate picturi murale si incalzire in pardoseala pusa acolo de arhitectii care l-au proiectat. 

Inapoi la degustare

Pentru masa de dupa amiaza (cuvant ce deghizeaza alcoolica degustare) microbuzul ne-a lasat in poarta la Gramma, iar echipa de acolo profitand ca vinul sau este vinul conversatiei ne-a pregatit masa in crama, printre tancurile de inox. O experienta unica! 

Povestile vinului lor sunt chiar povesti caci trei etichete s-au inspirat din basmele locale. Am intrebat care anume si ni s-au enumerat titluri pe care nu le cunoastem noi, cei de la sud de Milcov cum ar fi Voinicul Cremene sau Fata cea voinica a ciobanului, realizate de penita unui artist local. Alte etichete sunt inspirate de genuri literare, gazda noastra explicand ca dimineata suntem epici, dupa amiaza lirici si seara dramatici, pentru toate existant un adecvat. Printre cei care semneaza etichete Gramma sunt Horatiu Malaele sau Luminita Lupuca. Dupa comentariile celor din jur inteleg ca vinurile sunt bune si ca cireasa de pe tort a fost o Feteasca Negra care inca nu e finisata, gustata direct din baric, in prezent 17,5% volume alcool si un viitor promitator. 

 

Cina cu panorama si vinuri de la Hermeziu

Ne-am intors in Piata Unirii, de data aceasta la hotelul omonim ca sa luam masa la restaurantul de la ultimul etaj. O masa excelenta cu un piept de rata delicios si clatite si mai si, alaturi de vinuri faine de pe fosta mosie de pe malul Prutului a lui Costache Negruzzi (numele cramei Hermeziu vine de la mama acestuia). 

Madame Bleu, un petillant savuros a fost ales de un coleg degustator ca exemplu de sabrare. Fara cal sau tricorn, Costel Tarbuc a executat doua sabrari impecabile, chiar daca usor mai lente datorita presiunii mai joase rezultat al utilizarii metodei charmat (o diferenta notabila a acesteia fata de metoda clasica champenoise fiind durata mai scurta de productie). Ce mi-a retinut atentia? Din nou poezia din spatele vinului – de data aceasta gama Scrisori inspirata din „Scrisori la un prieten” ale lui Costache Negruzzi. Moldovenii le-au avut dintotdeauna cu cuvintele si vinul. 

In paralel, itr-un alt salon o trupa de tineri dansatori framantau aerul si batuceau podeaua.  

Averesti

In ultima zi cerul a decis sa respecte prognoza meteo si a turnat ploaie si a semanat vant. Era o zi de toamna gri si noi goneam prin Moldova nestiuta, brazdandu-i campiile, trecandu-i podetele, admirandu-i imensa generozitata fata de om. 

Cand am coborat din masina in fata noastra ploaia se oglindea in tancurile uriase si vantul luneca printre peretii lor. Putin mai tarziu in beci, Rares Florea ne va spune ca betonul este mai bun ca inoxul, caci de la 10 grade la 14 grade amplitudinea temperaturii este mare in inox, pe cand betonul e constant – are o inertie termica mai buna caci peretele este gros. 

In beciul lor boltit in piatra cuvele de beton sunt pretuite si folosite alaturi de cele noi, de inox. In acest beci sticlele sunt pufoase – nori cinlindrici intunecati formati de mucegaiul nobil care nu se dezvolta decat unde circula aer curat. Beciul are o parte veche, originala si una mai noua, din 1970, bolte de doua feluri marcand diferenta. 

Sunt investitii imense in acest proiect care promite tot ce are Husiul mai bun in vin – au 800 hectare de vie si vechea crama a lui Stefan Negruzzi (1859). 

Aici am gustat o zghihara veche din 1989, ultima facuta pt Ceusescu si din dictatorul care nu a apucat sa mai bea. Zghihara vinificata in sec 2020 este soiul etalon; teoteric nu mai face nimeni zghihara in prezent, mai facea cineva dar, daca am inteles eu bine, a fost cumparat tot de Averesti.  

Aici am invatat ca lemnul american este mai aromat, aduce note de vanilie pe cand baricul din lemn francez este mai jos in arome. Si tot aici m-am bucurat sa aud ca se va deschide si o unitate de cazare. Este minunat ca din ce in ce mai multe crame inteleg oportunitatea propusa de turismul gastro-oenologic. 

Scoti o fata din Moldova, dar Moldova din fata ..

De revenit urgent macar o saptamana pentru:

  • palatele minunat conservate, in frunte cu cel al Culturii
  • aluat cu bostan si alte delicii de la Patiseria Select 
  • muzee si case memoriale 
  • o dupa amiaza in Copou
  • o felie de chec cu portocale si un loc in leaganul de la Gist 
  • 0 vizita la bojdeuca 

Tur de crame dobrogene II

Tur de crame dobrogene II

Winelover.ro Tour

Crame dobrogene – Ziua 2 & 3 

Crame propuse spre vizitare in cele trei zile

  • Crama Delta Dunarii La Sapata, Somova
  • Vinuri Macin, Crama Dobrogeana, Macin
  • Crama Histria, Cogealac
  • Domeniul Bogdan, Murfatlar Pestera
  • Domeniul Vladoi, Siminoc
  • Crama Viisoara, Viisoara 
  • Crama Rasova, Rasova 
  • Crama Gabai, Valul lui Traian

Jurnal de sofer la o degustare de vin – partea a doua

Dobrudja – nu va amuza si pe voi aceasta ortografie si pronuntia aferenta? Nu? Oh, well…

Ziua doi de degustare incepe pentru patru dintre noi pe plaja, cu marea trimitand calma valuri marunte la mal. Ne trezim in zgomotul lor bland si ne bucuram de soare. Va fi o zi pe cinste! O incepem la Domeniul Vladoi, o crama de familie care lucreaza saptesprezece hectare, cu posibilitatea de a adauga inca patru curand. 

Dimineata ii gaseste pe cei de la Vladoi in curtea plina cu acareturi stabilind energic directivele zilei. Anca Maria, co-proprietar si oenolog, ne propune sa incepem cu o vizita in vie. Este micuta, imbracata lejer si pare inca o pustoaica, insa una care ne ghideaza prin vie stapana pe ea. Ne explica ca au cincisprezece soiuri de struguri, ceea ce personal mi se pare mult, o fragmentare pe care nu mi-o explic dar nici nu intreb pe loc pentru a nu rupe firul discursului. Ne arata via si gustam hulpavi din ciorchinii ramasi ici colo in timp ce mergem printre randurile de vie pana la granita cu viile Murfatlarului – bucata aceasta, vizibila dinspre via Vladoi, iti da fiori. este nu neingrjita ci lasata in paragina, balariile crescand si acoperind-o, formand halaciugi in care suntem siguri ca si-au facut culcus serpi si alte lighioaie. 

Cu o zi inainte de a ajunge noi cei la de Vladoi au cules cabernetul, asa ca Anca Maria ne trece prin etapele pregatirii vinului – strugurii sunt culesi manual in ladite; productia este de circa sase-noua tone pe hectar, preferandu-se calitatea in fata cantitatii (ar putea obtine 15-20 tone). Obtin acest lucru prin normare – din douazeci de ciorchini pe vita pastreaza doar sapte care astfel vor fi mai bine hraniti. Mai departe strugurii sunt sortati pe banda, caci culegatorii sunt platiti la ladite deci exista si surplus ce trebuie inlaturat, fiind format din ramuri, frunze, ciorchini necorespunzatori. Anca Maria ne spune ca 2020 este un an atipiccu acidi tate mare mai ales la soiurile rosii peste tot in Dobrudja Dobrogea.

Ne urcam in masini si in cateva minute suntem inapoi la baza. Este o crama simpla, asezata in fostele cladiri ale CAP-ului din sat, renovate de familie. Curtea este ocupata de paleti imensi cu sticle goale, comandate din timp pentru noua recolta; tractoare si alte utilaje agricole sunt parcate si ele acolo, la fel si cativa caini leneviti de soarele bland.

La degustare eu imi fac de lucru pe langa platoul cu branzeturi, pentru a evita paharele. Sunt designated driver in continuare. Imi inmoi buzele selectiv, doar in paharele recomandate cu insistenta de sufletul meu pereche care se bucura fara limite de aceasta degustare. Sa fie primit, zic. 

Aflam ca bunicul Ancai este cel care a inceput sa faca vin in familie si caruia i-au luat comunistii via; el spunea ca mustul care curge liber nepresat, numit ravac, este pentru familie, “pentru sufletul nostru’  iar ce iese de la presa este pentru muncitori. Astazi Crama Vladoi are o linie premium numita Ravac.

Anul acesta, deoarece tatal ei Ioan a fost ocupat cu campania electorala, a fost sansa Ancai sa vinifice ea toate vinurile. Povesteste despre asta cu emotie in care se amesteca mandrie; are temeri insa cei care au gustat vinul, daca nu gresesc printre ei si Catalin Padureanu care a venit sa filmeze o emiusiune, au asigurat-o ca a facut o treaba buna.

Ce mi-a placut aici? Faptul ca a indraznit sa ne dea un vin neterminat, un Chardonnay work in progress,  un vin care mai are putin si termina fermentatia malo-lactica. In pahar avem o licoare tulbure, ca un suc de lamaie sau pere dulci care la gust este like no other, obviously. Imi place si ca nu a simtit nevoia sa isi puna haine de duminica, sa arate ca o corporatista; si-a pastrat naturaletea si a ramas perfect integrata in lumea pe care o reprezinta – a micului artizan care isi faureste visul cu mainile si nasul, ajutat de mama, tata, matusa, logodnic. 

Daca va uitati cu atentie la design-ul etichetei veti vedea profilul lui Ioan Vladoi decupat in eticheta. Profilul Ancai este pe sticlele semnate de ea. 

A doua oprire a zilei a fost la Crama Viisoara, din Cobadin, unde ne-am tras putin sufletul intr-o gradina incredibil de verde si umbroasa. Pana la turul de crama stam de vorba cu Conu’ Alecu – Gheorghe Albu –  proprietarul celor 250 hectare cu vita de vie, material saditor din Franta. Inginer zootehnist are un discurs tehnic dar pasionat despre procesul de obtinere a unei rase noi de ovine – merinosul de carne de Palas. Pe langa vie, Conu’ Alecu are o ferma cu 8500 capete ovine, parte dintr-un proiect de cercetare in colaborare cu statiunea de cercetare si care primeste si studenti in practica. 

Cand ne adunam cu totii in crama povestitorul ne introduce in etimologia numelui Viisoara, amintind de vremuri de demult cand localitatea se numea Caceamac si, depopulata la 1877, face obiectul unor strategii de improprietarire. Mai aflam si despre un drum roman Tomis-Adamclisi reabilitat langa care s-a mutat satul si de schimbarea numelor localitatilor dupa 1926, din turcesti in romanesti. Via este elementul comun; in vie se ascundeau mai tarziu, dupa nationalizare, haiducii lui Puiu Gogu, si in vii au fost invinsi, cand acestea au fost defrisate. 

Despre aromanul Puiu Gogu, lider al miscarii de rezistenta anti-comunista Haiducii Dobrogei, legaturile sale cu legionarii si povestea mortii/ nemortii sale gasiti aici:

Sursa foto & citat

https://gogupuiu.ro/povestea-lui-gogu-puiu/

Conul Alecu este povestitor bun si ne insoteste in sala de vinificare in care in surdina se aude muzica clasica, vinul creste aici meloman. Crama Viisoara are un sistem de presare cu membrana penumatica, pe care gazda noastra o asemuie unei imbratisari a persoanei iubite  – cu patima dar si cu grija. Este o afacere mare, cu tancuri care stralucesc de curatenie si peste tot pluteste un parfum de vin in care ai vrea sa te scufunzi cu totul. Despre degustarea propriu-zisa nu voi spune decat ca a inclus povesti amuzante cu sfarsit pozitiv (interlocutorul nostru fiind dat in judecata pentru o afirmatie controversata cu privire la un criteriu de selectie in ritualul ancestral al zdrobirii strugurilor de picioarele de catre tinere fete; povestea aici); ne pune si spune filme si povesti din vie si mai ales un vin de desert excelent, mai degraba lejer si racoritor decat dulce si greoi. Am degustat, am luat si acasa. 

Pentru ca branzeturile, mezelurile si alte bunatati cu care ne-am asortat vinurile nu au fost considerate mancare, Winelover a organizat masa de pranz la Viisoara, unde am savurat un meniu gatit cu mare indemanare chiar de doamna Albu – supa de pui, rata cu portocale pe varza cu chimen, vita frageda, placinta cu branza dulce si un suberek delicios, tribut mostenirii multiculturale a zonei, pregatit in premiera de catre gazda. Totul din ingrediente hyper-locale, din ferma si gradina proprie. 

Ora pe care am facut-o conducand pana la Cochirleni, Cernavoda nu a fost suficienta sa ne revenim dupa chiolhan iar odata ajunsi la destinatie, ne asteptau platouri aburinde. Pe cuvanta ca nu e usor sa mergi in tur de crame! 

La Rasova am gasit o crama moderna, proiectata pentru degustari si flux turistic. Are o arhitectura moderna, minimalista care inglobeaza subtile semne ale stilului local, cum ar fi  riflajul de lemn care simbolizeasza gardul dobrogean, semnat, ca intregul proiect de altfel, de catre Bruno Andresoiu, Igloo. 

De departe, de pe autostrada Crama Rasova nu exista; privirea se opreste intr-un conglomerat de stanci, se opinteste intr-un mal de Dunare caci Rasova este ascunsa in spatele mega-billboard-ului de la podul Cernavoda. 

Rasova se scalda in soarele la apus, ce dispare dupa dealurile de peste Dunare. Noi ne opintim in placinte machidonesti calde, cu branza, spanac si praz langa un pahar de Sur mer, vinul destinat verii pe plaja. Ne scaldam practic in vinul lejer, delicios. Ba George Wine ne declama un vers din Yes – nous sommes du soleil.

Eu ma lupt cu piperchi tirgasiti, un fel traditional aroman din ardei gras, tomate si branza de oaie. 

Valentin Ceafalau, Brand Ambassador Crama Rasova, ne povesteste despre aceasta crama boutique cu 50 ha construita cu sase milioane euro (din care o parte fonduri europene) care isi propune sa fie crama ambasador pentru Dobrogea. 

Crama se bucura, da chiar se bucura, de 2100 ore de soare pe an, cea mai mare expunere din tara. Are un sol aluvionar nisipos cu insertii calcaroase, pH scazut ce da senzatia de aciditate iar Dunarea contribuie cu ai sai curenti de aer, ajutand la umiditate. Influenta marii se simte in conditille macro-cliamterice cu circa 6 grade Celsius in plus fata de Bucuresti iarna, si 6 grade in minus vara. 

Desigur, rose-ul este culoarea tractor la vanzari si desigur, 2020 este un an mai special, Feteasca Neagra fiind culeasa inainte Sauvignon-ului. Il au vinificator pe Razvan Macici, probabil cel mai bun vinificator roman, apreciat in Africa de Sud unde s-a stabilit. Din 2019 le face si lor vinurile, in stilul lumii noi adica mai fructate, pastrand un  aport echilibrat al lemnului, sau o punte intre lumi cum afirma Valentin, care observa ca relatia cu vinul este una subiectiva. 

In crama lucreaza multe femei, despre care Zoe Ghiuri spune ca sunt de isprava, caci domnii beau si-s agresivi. Nu e prima regiune in care aflu ca forta de munca si bread winners sunt femeile, sotii preferand ajutorul social ca pansament al mandriei naclatite in alcool. Dar pentru mine, simplu calator insetat de povesti, Rasova va inseamna mai degraba frumusetea dealului cu Dunarea in vale, si ceasul solar perfect functional a carui montare s-a tot prelungit pana a venit o zi cu soare, dupa cum ne spune Zoe Ghiuri, proprietara cramei.

Ultima noapte pe plaja, dimineata e prima vizita la o crama mititica. Ultima zi de de de degustari. 

Prima si singura crama in drumul spre casa este Gabai. Numele are o rezonanta exotica pentru mine, dar povestea aflata ulterior ma ia prin surprindere. Proprietari sunt un fost ofiter de punte si familia sa; via insa a fost denumita dupa bunicul sotiei, proprietar in zona si numit Preda a lui Gabai; se crede ca avea ceva radacini evreiesti. 

Crama este micuta si simpatica, lucreaza trei hectare de vie si a avut prima recolta in 2015, din cinci soiuri de strugure. A fost construita din fonduri proprii, isi culege strugurii manual in ladite si foloseste o presa pneumatica pentru a-i stoarce. Aici am gasit ragazul sa intreb de ce nu se spala strugurii inainte de a fi prelucrati. Raspunsul este simplu – pe de o parte, se pot spala usor insa zvantarea  lor nu este deloc usoara, ba chiar imposibila iar apa ramasa va afecta calitatea vinului. Pe de alta parte prin spalare se pierd drojdiile salbatice car e dau si ele caracter vinului. Ta ta taaaa, v-ati fi gandit? 

O degustare de vin la 10 dimineata nu le pare colegilor mei de tur greu de sustinut. Sunt vioi si  insetati. Vorbesc despre un Sauvignon Blanc stresat de faptul ca tocmai a fost tras in sticle si cad cu totii de acord ca trebuie sa i se mai dea o luna-doua sa se linisteasca. Eu gust pe furate cateva picaturi de Riesling dulce, foarte fain si mai apoi un Muscat Otonel demidulce delicat, 2011, 40g zahar, 12 volume alcool care nu e la vanzare.

Se mai discuta ca in Dobrudja Dobrogea se pastreaza greu aciditatea – cantitatea de saliva pe care o secreta gura; fostul ofiter de punte devenit viticultor spune ce depinde de gasirea unui nivel corect de zahar bun, si ca, desi este permis sa ajustezi acest nivel, ei nu o fac. La vinul alb se simte solul cretos, prafos – de pe culmea de deal pe care ne aflam vedem in zare Bisericile de Creta, ansamblu rupestru datat cca 992 DC. Aflam ca pe aici trece un fluviu subteran in legatura cu care si Jacques Cousteau a facut teste; se zice ca in Coran scrie ca in mijlocul marii de aici este apa dulce, aspect pe care marinarii turci il stiau. 

Inapoi la vinuri si la Muscat Otonelul intr-o sticla ce pare clondir de parfum, cel mai bine vandut  produs al cramei; cautat este si Pinot noir vinificat in rose – are o aroma de bubble gum, iar sticla magnum se vinde bine vara in Mamaia. Ma impresioneaza faptul ca, spre deosebire de alte industrii unde contactul cu mana lucratorului nu este dezirabil, in crama, mai ales cand sticlele sunt atipice ca la Gabai si etichetarea se face manual, se atinge fiecare sticla de sapte ori, iar Feteasca Neagra de opt ori caci i se pune si ceara. Pentru Gabai 2020 este slab cantitativ insa se anunta bun calitativ.

Pentru noi turul dobrogean organizat de Asociatia Winelover.ro a ajuns la final si a fost tare fain, cu crame diferite atat ca dimensiune cat si ca stil si abordare, ceea ce a evitat un plictisitor discurs copy-paste punctat doar de vinuri diferite. Pare ca fiecare are propria sa cale de a ajunge la un vin bun. Plecam spre casa, eu notandu-mi si o recomandare de lectura de aici – Mo Yan, Clubul vinului – util pentru a creiona putin consumatorul chinez de vin. 

About being a designated driver

De ce merg daca nu beau? De ce merg daca pare ca am lipsa acea enzima care metabolizeaxa alcoolul? Pentru oameni, locuri si povestile lor.