Calatorii | Biscuit

Monaco, bormasina si pomeranienii

by Adriana | Mar 25, 2022 | Calatorii

Era o vreme cand macarale rad in soare era motiv de mandrie nationala, dar la Monaco nu cred ca e la fel, cel putin nu pentru cei carora li se ia vederea catre mare si linistea diminetilor. Monaco este un imens santier pe care canta vesele de dimineata pana seara masinarii galagioase de unde deduc ca nu conteaza cat de mare e contul, cu o bormasina suntem tot datori.

Este un loc ciudat, care, paradoxal, in cei vreo 15-16 ani de la ultima mea vizita nu imi pare schimbat. Am in continuare un sentiment de claustrare si o senzatie de jena data de faptul ca vederea imi e blocata de blocuri, imi lipseste perspectiva, ochii se lovesc de blocuri si balcoane, ma sufoca atat beton dispus pe verticala (exceptie pe malul marii, desigur). Daca nu stai pe croazeta esti ingropat. Imi aminteste de Hong Kong doar ca aici sunt permise animalele de companie. Si sunt multe, de fapt multi caci am vazut numai catei, logic de altfel. Catei mici, lap dogs, pomeranieni pufosi umflati cu foenul.

In acelasi timp locul are farmec si o contrarietate atragatoare. Un student la arhitectura ar avea de gandit o saptamana aici. Ma fascineaza multitudinea de stiluri ce nu doar impart acelasi spatiu mic ci mai ales modul in care sunt imbinate, de multe ori la propriu – o cladire este lipita partial de cea din spate si amandoua, din epoci diferite, stau nonsalante in fata lumii. Cele din Belle Epoque sunt pentru mine absolut minunate, cu dantelaria, mozaicurile, balcoanele si cupolele lor bogat ornamentate dar colorate cald, uman. Cele de prin anii ’60 au imbranit crem, bej si trist. Tinerelele suple trase in sticla si otel sunt reci, albastre si mult prea evidente langa suratele mai varstnice. Am citit ca multe vile vechi unifamiliale sunt demolate pentru a face loc unor constructii mai mari si mai profitabile. Monaco nu are o lege a patrimoniului imobiliar si vechile interdictii de demolare au fost abrogate.

Am mancat bine la izakaya Cozza peste drum de pizzerie Mozza, un mix de japonez cu italian in atmosfera pur franceza de bistro scund, cu vegetatie ce coboara din tavan, semi-umbra si lumanari aorinse in pahare de apa; minunate canapele pe semi-rotun in acel verde albastru in care bate apa marii cand nu stie ce vrea; frapiere din galeti albe emailate si cu maner de lemn.

Rasfat si opulenta la mic dejun a insemnat un salmon bowl si doua macarons – Jardin de Carmes (citron et mellise) si Satine (cream cheese compote d’orange & fruit de la passion)- apoi am luat desertul la Laduree 10 metri mai incolo, un macaron Marie Antoinette (the) si

Mimosa (mimoza). Bune dar banale in ciuda numelui/ ingredientelor. Daca le facea neica nimeni nu7 nen’tu Pierre ar fi intrebat sunt aromele ca nu se simt; exemplu clasic de privilegiul adus de pozitia de monstru sacru. Amuzant a fost ca dupa amiaza am primit newsletterul de la Pierre Herme prin care ma invita sa inxerc noua lui creatie; ha, gotta you.

Amuzant dar si foarte costisitor a fost sa vorbesc din baia hotelului la Radio Romania Cultural unde sunt invitata miercurea sa povestesc cate o portie de Cultura la farfurie. Monaco nu e in Uniunea Europeana so…

Unde am mancat recent pho in Bucuresti?

La Hushimo pe str Mendeleev

Calatorie: Maramures ziua 3

by Adriana | Jul 26, 2021 | Calatorii

In care se vorbeste despre

Breb si alti demoni

Aruncati cu pietre, oua sau rosii daca nu sunteti de acord dar eu asta am vazut asta spun.

Drumurile sunt adesea proaste si de multe ori aglomerate, dar e bin caci multe portiuni sunt in reparati. Pe varfuri de stalpi sunt berze multe, familii cu pui, mai multe ca niciodata. Eu am mixed feelings mai rau ca niciodata.

Maramuresul vazut de mine la inceput de iulie este frumos pentru ca natura e frumoasa si as putea zice si ca e frumos per total dar intr-un mod traditional romanesc nu maramuresean.

Satele prin care am trecut arata in proportii covarsitoare ca niste sate obisnuite prospere, au case colorate cu fatade bine ingrijite dar nu prea mai au porti maramuresene. Nici casele nu mai sunt de lemn, au tigla multa si moderna de tabla, iar multe case noi sunt in constructie. Cele care au pereti de lemn, putine, cam una la zece-paisprezece case din zidarie, par vechi dar au fundatie aparenta de ciment. Stilul anilor ’90 este pervaziv, multe din casele relativ noi parand a fi facute dupa proiecte oferite gratuit de reviste gen Casa mea in acei ani. Si gama cromatica cu tonuri puternice, rar agresive. Casute de lemn dat cu ulei ars sunt putine, pierdute, ba parca rusinate intre cele noi. Am vazut in goana masinii in Calinesti cateva mai multe laolalta, mult mai multe ca in Breb cu siguranta. In Breb am fost ca la pomul laudat. Sunt multe case noi ce le ascund, le inghesuie pe cele vechi, reducandu-le la rol de depozit atunci cand nu le inlocuiesc de-a dreptul. Nici portile nu au ramas prea multe, cele mai vechi datate vazute pe traseul nostru fiind din 1997; promotia 2021 propune o poarta ale carui lemn lacuit deschis la culoare si buzdugane atarnate re fac sa cauti eticheta made in China. Este de departe modelul cu cel mai mare succes pe piata. Suntem intr-un Moeciu morosan.

O calatorie pe ulitele Brebului tinde sa ajunga sora mai mica a mersului la plaja in Eforie Nord. Garduri vechi dar case noi, porti putine si acelea trase la indigo plus cacofonie de semne directionand spre pensiuni si locuri de luat masa. La fiecare bifurcare de drum stalpii sau gardurile pline de reclame iti atrag privirea in stanga sau in dreapta. Noi ne-am ghidat dupa semnul Breb 148 local food & garden unde am petrecut cateva ore minunate la masa, in hamac sau pur si simplu in iarba sfidand capusele. Este locul unde mi-am luat inima in dinti si am zis when in Maramu, do as the Maramu people do. Do paine cu unsoare, deci. Si desi erau peste treizeci de grade am gustat paine cu unsoare – un gust pregnant de porky pork, sare si boia pe o paine de casa gustoasa. Not my cup of tea, but nice. Am apreciat foarte mult placintele, limonada de soc si prajiturile precum si toaleta protapita mandra in natura, gatita cu tislaifer.

La intoarcere am luat-o pe jos pe-o ulita a satului, sperand ca astfel vom vedea ca ne-a scapat ceva privind din masina. Am vazut astfel mai bine, mai de aproape santierele ce pun case noi in curti vechi. Am identificat astfel si anii de pe cele cateva porti, deceniul noua al secolului trecut fiind cel mai vechi si mai rar. Din masina am ratat intr-adevar muzica vesela pseudo-balcanica dintr-o curte si gazonul frumos intretinut din alta. E normal ca oamenii sa isi imbunatateasca conditiile de viata, sa traiasca cum e mai bine pentru ei. Nu tin ca satul romanesc sa fie muzeu in aer liber; as vrea insa sa nu mi se mai vanda imaginea aceasta a Maramuresului pastrator al traditiilor. Nu e corect.

Plimbandu-ne prin Breb am zarit o batrana tesand la un razboi pe prispa si am indraznit sa dam un buna ziua mai luuuuung, sperand ca ne va invita in curte. Bingo, asa s-a intamplat. Maria lui Simion Vicovan sta la numarul 90, asa cum a tinut sa ne precizeze. Tese presuri la razboi si sta de vorba cu turistii. Le vinde cergi, horinca si fete de perne. Raspunde la intrebari smechereste si ne zice ca a venit PRO TV-ul sa ii ia interviu si cand au intrebat-o ce varsta are a raspuns ca nu-i batrana dar e de mult. Are o casa mica de lemn, inaltata, traditionala. Din prispa intri intr-un hol mic ce are in stanga si dreapta cate o camera. In dreapta e camera buna, doldora de tesaturi puse pe o barna, pat si lada de zestre. Sunt de vanzare multe dintre textile. O fata de perna cu motive florale 100 ron. Ma imbie sa iau doua, sa am set. Ma codesc. E scump si mai mult decat atat am un feeling nasol. Intreb cine le-a lucrat. Raspunsul nu ma ajuta. Fraza incepe prin a zice ca cine stie cine le-a lucrat dar face o voluta si termina prin a pune paternitatea in bratele ei si ale fiicei despre care aflasem anterior ca e plecata in alt oras, departe, de ceva vreme. Nu insista mult sa cumpar dar e ceva in aer care nu-mi da pace. Iau o singura fata de perna ca sa nu regret ca nu am o broderie maramureseana insa senzatia de not kosher e Inca acolo. Le simt parca si pe preitenele mele reticente. Ele nu iau nimic.

Privind in urma imi pare ca acel razboi era scos afara din casa nu pentru ca ar fi fost mai racoare acolo ca nu era, ci ca sa il vezi mai bine de pe strada. Sa dai binete tare de la poarta. Welcome to my parlour said the spider to the fly.

Sunt sanse sa gresesc si o ponegresc pe saraca batrana. Nu voi sti probabil niciodata, insa voi folosi fata mea de perna cu flori morosene cu un cringe, cum fac cu covorul de matase cumparat in Fez de la un negustor inlacrimat la comanda parca.

Ce mi-a placut mult in Maramures au fost pasunile. Realizezi cat de important este fanul pentru maramureseni cand vezi cate capite, stoguri si casute inalte exista pe orice petic de faneata. Parafrazandu-l pe Dickens, este fan everywher, fan up the hill, fan down the hill, fan over the hill, fan along the river. Iulie este un timp minunat sa te duci in Maramures din acest punct de vedere, caci plaiurile sunt verzi iar capitele aurii. Adesea capitele iau forma unor mamuti, caci fanul intins la uscat pe schelete lungi de lemn inruchipeaza mamifera mai mici sau mai mari ce parca acum vor vorbi ceva cu glasul lui Ray Romano in Ice age. Dar nu, familiile de Manfrezi de pe pajistile Maramuresului stau molcome in soarele arzator.

Iesind de pe drumul principal, in unele zone vezi case si sure de lemn pe coclauri, ici colo, presarate la distanta mare intre ele. Uneori, drumul inseamna o carare asfalata cu o singura banda, ce lipeste masina de garduri scunde si case fara oameni. In toata calatoria noastra nu am vazut oameni in curti sau pe drum decat in vreo doua trei instante, una fiind duminica ce-i scoate la biserica.

Mi-au mai placut bisericile de lemn si cimitirele lor vechi, cu cruci din lemn si piatra, cu litere sterse de ploi si soare insa despre acestea, mocanita, Sapanta si Sighet in zilele urmatoare.

R & R

As mai merge la Breb 148 ca sa apuc sa stau in acest hamac pe care a fost bataie si pentru placintele prajite cu urda si verdeturi.

Alte recenzii

Calatorie: O zi la crame in Lechinta

by Adriana | Jul 23, 2021 | Calatorii, Crame

Pe drumul Maramuresului

Ziua 2. Degustari la Lechburg si Jelna

Sunt vreo sapte crame in zona DOC Lechinta insa am pus pe lista mea doar doua, conditionata de lipsa de timp. Am strecurat pe cele doua ca opriri intre Ogra, Mures si Petrova, Maramures, un drum de 236 km in 4 ore in teorie, mai multicel in realitate si pentru ca, pe alocuri, bucati bune de drum erau decopertate.

La Lechburg am ajuns cu peripetii caci am ratat intrarea marcata cu un butoi discret, apoi era sa nimerim la alta crama in ograda si tot asa. Ajunsi acolo am fost invitati sa ne tragem sufletul sub o umbrela si de acolo crama cu usi duble de lemn vechi si copacii inalti precum chiparosii imi aminteau vag de o alta crama si o alta eu intr-o alta vreme, in Toscana. Un feeling fugitiv si stingher pe care intalnirea cu Cipriana Sasarman, co-proprietara cramei, l-a validat. Cipriana face vin la Lechburg cu sotul si cumnatul sau, italieni. Au cumparat vechea crama si ne-a aratat-o cu onestitate asa cum e ea acum – inca raw, cu pereti ce poarta urmele umezelii, cu podele din ciment jupuit si budane vechi, pastrate de decor caci curatarea cu soda caustica le-a distrus pentru vin. De un carlig coborau din tavanul inalt trei pulpe de prosciutto. O soba din terracotta prezida la parter si o scara din fier forjar cu motive specifice te ducea la etaj. Cuvele de beton sunt insa perfecte, ne-a marturisit Cipriana. Cand spune asta mi-aduc aminte ca parca Rares Florea de la Domeniile Averesti ne spunea in crama lor ca acest tip de cuva s-a dovedit a fi mai stabila decat tancurile de inox – avand variatii mici de temperatura pastreaza temperatura constanta mai bine.

Crama Lechburg este din 1962 ceea ce ii asigura obiecte de cultura materiala din perioada comunista – sala de degustare folosita pentru vizitele tovarasilor de la centru are pe pereti un mozaic ce infatiseaza scene cu daci si romani benchetuind si mai apoi nunta Zamfirei, cu paunul specific costumelor populare in judetul Bistrita. Nici usa nu e de lepadat, o reconditionare buna putand scoate din ea un obiect valoros estetic si istoric pentru noua crama pe care Cipriana o viseaza. Mozaicul va fi pastrat, ne asigura ea.

Cipriana este foarte atenta la ce mananca, urmand un regim vegan de ceva vreme; nu e de mirare ca via are atat certificare Biocert cat si si una Vegan din Italia. Ce inseamna asta pentru noi, consumatorii? Ca nu pune ingrasaminte si pesticide conventionale, adica chimicale in vie. Aceasta mai inseamna si ca recolteaza doar 4 tone/ ha nu 12 tone cat produce un hectar de vie conventionala, non-bio.

Despre degustare nu mai stiu decat ca am inceput cu un frizzante de 11% volume alcool. Cred ca s-a baut si Pinot gri, Riesling si Sauvignon blanc. Deoarece urma sa conduc pana in Maramures nu am baut si le-am pierdut sirul. Am retinut doar ca zona Lechinta are aciditate mare si asta pare ca le-a placut tare mult celor cu care am calatorit.

Pe mine m-au interesat povestile Ciprianei, un om cald si deschis, care nu s-a sfiit sa spuna lucrurilor pe nume, refuzand cu fermitate sa proiecteze acea imagine idilica pe care o imbratiseaza alti producatori mici. Ne-a marturisit ca recupereaza butoaiele vechi din stejar slavon probabil facute in Austria si ca o scoate din sarite nostalgia celor din diaspora. Exporta vin dar pietele straine sunt greu de accesat nu doar din cauza concurentei altor vinuri ci si pentru ca romanii vor de acasa Jidvei, seminte si pufuleti. I-as fi putut vorbi o ora despre constructia identitatii si lupta pentru pastrarea ei in afara locului de origine, despre apartenenta si alienare, dar ce i-ar fi folosit? Micii producatori mizeaza pe curiozitatea si deschiderea consumatorilor, au nevoie de oameni care sa experimenteze inainte de a se cantona intr-un tipar de consum.

Mi-au placut etichetele (apreciate si de altii caci au castigat premii in strainatate) – infatiseaza costume populare stilizate din zona.

Ce am invatat nou? Despre Neuburger, un soi de strugure local. Simt nevoia de precizez ca local nu inseamna romanesc, Neuburger fiind un strugure alb austriac. De la Cipriana am aflat si de o alta crama mica din zona, Valea Ascunsa, care se spune ca este foarte frumoasa. Am pus-o pe lista pentru data viitoare!

Crama Jelna

Am ajuns la Jelna cu intarziere mare si deci jenati. Ne-a intampinat Vlad, viticultorul cramei, si ne-am relaxat rapid pusi in fata unei degustari numite Navicella. Crama este artizanala si de familie, producand circa 80000 sticle pe an. Este singura crama din tara cu struguri atestati ca produs montan, ceea nu este in fapt decat o recunoastere a temperaturilor mai reci, a conexiunii cu zona si tipicitatea ei. Recunosc ca am aflat de ei relativ recent si m-am bucurat sa pot construi traseul catre Maramures si cu oprire in Jelna (de la Ogra, Mures se merge pana la crama putin peste o ora).

Degustarea Navicella:

1. Navicella alb 2019 – cupaj intre struguri Feteasca alba 60% Sauvignon alb 20%, Riesling de Rin 20% cu o aciditare mare, aproape 8.

2. Dealu Negru Sauvignon Blanc realizat prin fermentatie secventiala

3. Un rose care pare ciudat gratie drojdiilor salbatice ce ii dau note rustice

4. Cabernet Sauvignon 2020 cu 12,6% volume alcool

5. Navicella rosu 2017 din Pinot Noir, Cabernet Sauvignon si Merlot.

Degustarea poarta numele unei picturi create de Giotto in secolul XVI in vechea bazilica a Sfantului Petru, la Roma. Si care e legatura cu Jelna? In micuta biserica de la Jelna a fost descoperita o copie a acestei picturi, in culori ce produc efecte 3D. In lume mai sunt cunoscute doar alte trei copii, originalul fiind pierdut partial la renovarea bazilicii. Cea de la Jelna a fost probabil realizata de artisti locali, inspirati de schitele si povestile aduse de pelerini. Legenda locala il crediteaza pe un grof din zona ca mecena; el si-a dorit sa aiba pictura aici, la granita catolicismului si ar fi platit pentru ea butoaie cu vin.

Sursa imagine: https://www.divinarivelazione.org/la-navicella-unicona-della-fede/

Vinul este insotit de un platou cu branzeturi si mezeluri locale de la ferma Agroardeal langa ei. Excelente, ca si vinurile care nu incetau sa ii suprinda pe cunoscatorii din grup.

Cum vinul nu merge fara lautari am beneficiat de incalzirea pe care si-o facea un taraf local in vederea evenimentului ce urma sa aiba loc in seara respectiva. Asa am aflat ca si in Jelna muzica tot spre manele duce. No, am mai invatat ceva.

Pentru a evita astfel de imixtiuni pe viitor proprietarii cramei au in plan construirea unui hotel si a unui spa care sa ii separe pe cheflii de crama. Ba mai mult, intentioneaza sa mareasca luciul de apa de la baza dealului pentru a-l amenaja ca destinatie de vara, alaturi de terasa si traseele de bicicleta din vie pentru hipstereala.

Mi-a placut rose-ul salbatic, mi-au placut Navicella rosu si branzeturile si mi-a placut Vlad, un om pasionat care intelege ca terroir-ul nu se lasa cucerit la prima intalnire si si-a propus sa ofere viei timp si rabdare (are o statie meteo doar de trei ani si deci nu e un istoric suficient ca sa stii cum sa intervii in vin).

Ce nu mi-a placut? Pai nu mi-a placut ca in 2019 nu au facut vin de desert, dar nu e vina lor ci a ursului care a savurat toti strugurii lasati la stafidit pe vita. Noroc ca aveau si un vintage anterior si mi-am completat ‘biblioteca’.