Tur de crame dobrogene II

Tur de crame dobrogene II

Winelover.ro Tour

Crame dobrogene – Ziua 2 & 3 

Crame propuse spre vizitare in cele trei zile

  • Crama Delta Dunarii La Sapata, Somova
  • Vinuri Macin, Crama Dobrogeana, Macin
  • Crama Histria, Cogealac
  • Domeniul Bogdan, Murfatlar Pestera
  • Domeniul Vladoi, Siminoc
  • Crama Viisoara, Viisoara 
  • Crama Rasova, Rasova 
  • Crama Gabai, Valul lui Traian

Jurnal de sofer la o degustare de vin – partea a doua

Dobrudja – nu va amuza si pe voi aceasta ortografie si pronuntia aferenta? Nu? Oh, well…

Ziua doi de degustare incepe pentru patru dintre noi pe plaja, cu marea trimitand calma valuri marunte la mal. Ne trezim in zgomotul lor bland si ne bucuram de soare. Va fi o zi pe cinste! O incepem la Domeniul Vladoi, o crama de familie care lucreaza saptesprezece hectare, cu posibilitatea de a adauga inca patru curand. 

Dimineata ii gaseste pe cei de la Vladoi in curtea plina cu acareturi stabilind energic directivele zilei. Anca Maria, co-proprietar si oenolog, ne propune sa incepem cu o vizita in vie. Este micuta, imbracata lejer si pare inca o pustoaica, insa una care ne ghideaza prin vie stapana pe ea. Ne explica ca au cincisprezece soiuri de struguri, ceea ce personal mi se pare mult, o fragmentare pe care nu mi-o explic dar nici nu intreb pe loc pentru a nu rupe firul discursului. Ne arata via si gustam hulpavi din ciorchinii ramasi ici colo in timp ce mergem printre randurile de vie pana la granita cu viile Murfatlarului – bucata aceasta, vizibila dinspre via Vladoi, iti da fiori. este nu neingrjita ci lasata in paragina, balariile crescand si acoperind-o, formand halaciugi in care suntem siguri ca si-au facut culcus serpi si alte lighioaie. 

Cu o zi inainte de a ajunge noi cei la de Vladoi au cules cabernetul, asa ca Anca Maria ne trece prin etapele pregatirii vinului – strugurii sunt culesi manual in ladite; productia este de circa sase-noua tone pe hectar, preferandu-se calitatea in fata cantitatii (ar putea obtine 15-20 tone). Obtin acest lucru prin normare – din douazeci de ciorchini pe vita pastreaza doar sapte care astfel vor fi mai bine hraniti. Mai departe strugurii sunt sortati pe banda, caci culegatorii sunt platiti la ladite deci exista si surplus ce trebuie inlaturat, fiind format din ramuri, frunze, ciorchini necorespunzatori. Anca Maria ne spune ca 2020 este un an atipiccu acidi tate mare mai ales la soiurile rosii peste tot in Dobrudja Dobrogea.

Ne urcam in masini si in cateva minute suntem inapoi la baza. Este o crama simpla, asezata in fostele cladiri ale CAP-ului din sat, renovate de familie. Curtea este ocupata de paleti imensi cu sticle goale, comandate din timp pentru noua recolta; tractoare si alte utilaje agricole sunt parcate si ele acolo, la fel si cativa caini leneviti de soarele bland.

La degustare eu imi fac de lucru pe langa platoul cu branzeturi, pentru a evita paharele. Sunt designated driver in continuare. Imi inmoi buzele selectiv, doar in paharele recomandate cu insistenta de sufletul meu pereche care se bucura fara limite de aceasta degustare. Sa fie primit, zic. 

Aflam ca bunicul Ancai este cel care a inceput sa faca vin in familie si caruia i-au luat comunistii via; el spunea ca mustul care curge liber nepresat, numit ravac, este pentru familie, “pentru sufletul nostru’  iar ce iese de la presa este pentru muncitori. Astazi Crama Vladoi are o linie premium numita Ravac.

Anul acesta, deoarece tatal ei Ioan a fost ocupat cu campania electorala, a fost sansa Ancai sa vinifice ea toate vinurile. Povesteste despre asta cu emotie in care se amesteca mandrie; are temeri insa cei care au gustat vinul, daca nu gresesc printre ei si Catalin Padureanu care a venit sa filmeze o emiusiune, au asigurat-o ca a facut o treaba buna.

Ce mi-a placut aici? Faptul ca a indraznit sa ne dea un vin neterminat, un Chardonnay work in progress,  un vin care mai are putin si termina fermentatia malo-lactica. In pahar avem o licoare tulbure, ca un suc de lamaie sau pere dulci care la gust este like no other, obviously. Imi place si ca nu a simtit nevoia sa isi puna haine de duminica, sa arate ca o corporatista; si-a pastrat naturaletea si a ramas perfect integrata in lumea pe care o reprezinta – a micului artizan care isi faureste visul cu mainile si nasul, ajutat de mama, tata, matusa, logodnic. 

Daca va uitati cu atentie la design-ul etichetei veti vedea profilul lui Ioan Vladoi decupat in eticheta. Profilul Ancai este pe sticlele semnate de ea. 

A doua oprire a zilei a fost la Crama Viisoara, din Cobadin, unde ne-am tras putin sufletul intr-o gradina incredibil de verde si umbroasa. Pana la turul de crama stam de vorba cu Conu’ Alecu – Gheorghe Albu –  proprietarul celor 250 hectare cu vita de vie, material saditor din Franta. Inginer zootehnist are un discurs tehnic dar pasionat despre procesul de obtinere a unei rase noi de ovine – merinosul de carne de Palas. Pe langa vie, Conu’ Alecu are o ferma cu 8500 capete ovine, parte dintr-un proiect de cercetare in colaborare cu statiunea de cercetare si care primeste si studenti in practica. 

Cand ne adunam cu totii in crama povestitorul ne introduce in etimologia numelui Viisoara, amintind de vremuri de demult cand localitatea se numea Caceamac si, depopulata la 1877, face obiectul unor strategii de improprietarire. Mai aflam si despre un drum roman Tomis-Adamclisi reabilitat langa care s-a mutat satul si de schimbarea numelor localitatilor dupa 1926, din turcesti in romanesti. Via este elementul comun; in vie se ascundeau mai tarziu, dupa nationalizare, haiducii lui Puiu Gogu, si in vii au fost invinsi, cand acestea au fost defrisate. 

Despre aromanul Puiu Gogu, lider al miscarii de rezistenta anti-comunista Haiducii Dobrogei, legaturile sale cu legionarii si povestea mortii/ nemortii sale gasiti aici:

Sursa foto & citat

https://gogupuiu.ro/povestea-lui-gogu-puiu/

Conul Alecu este povestitor bun si ne insoteste in sala de vinificare in care in surdina se aude muzica clasica, vinul creste aici meloman. Crama Viisoara are un sistem de presare cu membrana penumatica, pe care gazda noastra o asemuie unei imbratisari a persoanei iubite  – cu patima dar si cu grija. Este o afacere mare, cu tancuri care stralucesc de curatenie si peste tot pluteste un parfum de vin in care ai vrea sa te scufunzi cu totul. Despre degustarea propriu-zisa nu voi spune decat ca a inclus povesti amuzante cu sfarsit pozitiv (interlocutorul nostru fiind dat in judecata pentru o afirmatie controversata cu privire la un criteriu de selectie in ritualul ancestral al zdrobirii strugurilor de picioarele de catre tinere fete; povestea aici); ne pune si spune filme si povesti din vie si mai ales un vin de desert excelent, mai degraba lejer si racoritor decat dulce si greoi. Am degustat, am luat si acasa. 

Pentru ca branzeturile, mezelurile si alte bunatati cu care ne-am asortat vinurile nu au fost considerate mancare, Winelover a organizat masa de pranz la Viisoara, unde am savurat un meniu gatit cu mare indemanare chiar de doamna Albu – supa de pui, rata cu portocale pe varza cu chimen, vita frageda, placinta cu branza dulce si un suberek delicios, tribut mostenirii multiculturale a zonei, pregatit in premiera de catre gazda. Totul din ingrediente hyper-locale, din ferma si gradina proprie. 

Ora pe care am facut-o conducand pana la Cochirleni, Cernavoda nu a fost suficienta sa ne revenim dupa chiolhan iar odata ajunsi la destinatie, ne asteptau platouri aburinde. Pe cuvanta ca nu e usor sa mergi in tur de crame! 

La Rasova am gasit o crama moderna, proiectata pentru degustari si flux turistic. Are o arhitectura moderna, minimalista care inglobeaza subtile semne ale stilului local, cum ar fi  riflajul de lemn care simbolizeasza gardul dobrogean, semnat, ca intregul proiect de altfel, de catre Bruno Andresoiu, Igloo. 

De departe, de pe autostrada Crama Rasova nu exista; privirea se opreste intr-un conglomerat de stanci, se opinteste intr-un mal de Dunare caci Rasova este ascunsa in spatele mega-billboard-ului de la podul Cernavoda. 

Rasova se scalda in soarele la apus, ce dispare dupa dealurile de peste Dunare. Noi ne opintim in placinte machidonesti calde, cu branza, spanac si praz langa un pahar de Sur mer, vinul destinat verii pe plaja. Ne scaldam practic in vinul lejer, delicios. Ba George Wine ne declama un vers din Yes – nous sommes du soleil.

Eu ma lupt cu piperchi tirgasiti, un fel traditional aroman din ardei gras, tomate si branza de oaie. 

Valentin Ceafalau, Brand Ambassador Crama Rasova, ne povesteste despre aceasta crama boutique cu 50 ha construita cu sase milioane euro (din care o parte fonduri europene) care isi propune sa fie crama ambasador pentru Dobrogea. 

Crama se bucura, da chiar se bucura, de 2100 ore de soare pe an, cea mai mare expunere din tara. Are un sol aluvionar nisipos cu insertii calcaroase, pH scazut ce da senzatia de aciditate iar Dunarea contribuie cu ai sai curenti de aer, ajutand la umiditate. Influenta marii se simte in conditille macro-cliamterice cu circa 6 grade Celsius in plus fata de Bucuresti iarna, si 6 grade in minus vara. 

Desigur, rose-ul este culoarea tractor la vanzari si desigur, 2020 este un an mai special, Feteasca Neagra fiind culeasa inainte Sauvignon-ului. Il au vinificator pe Razvan Macici, probabil cel mai bun vinificator roman, apreciat in Africa de Sud unde s-a stabilit. Din 2019 le face si lor vinurile, in stilul lumii noi adica mai fructate, pastrand un  aport echilibrat al lemnului, sau o punte intre lumi cum afirma Valentin, care observa ca relatia cu vinul este una subiectiva. 

In crama lucreaza multe femei, despre care Zoe Ghiuri spune ca sunt de isprava, caci domnii beau si-s agresivi. Nu e prima regiune in care aflu ca forta de munca si bread winners sunt femeile, sotii preferand ajutorul social ca pansament al mandriei naclatite in alcool. Dar pentru mine, simplu calator insetat de povesti, Rasova va inseamna mai degraba frumusetea dealului cu Dunarea in vale, si ceasul solar perfect functional a carui montare s-a tot prelungit pana a venit o zi cu soare, dupa cum ne spune Zoe Ghiuri, proprietara cramei.

Ultima noapte pe plaja, dimineata e prima vizita la o crama mititica. Ultima zi de de de degustari. 

Prima si singura crama in drumul spre casa este Gabai. Numele are o rezonanta exotica pentru mine, dar povestea aflata ulterior ma ia prin surprindere. Proprietari sunt un fost ofiter de punte si familia sa; via insa a fost denumita dupa bunicul sotiei, proprietar in zona si numit Preda a lui Gabai; se crede ca avea ceva radacini evreiesti. 

Crama este micuta si simpatica, lucreaza trei hectare de vie si a avut prima recolta in 2015, din cinci soiuri de strugure. A fost construita din fonduri proprii, isi culege strugurii manual in ladite si foloseste o presa pneumatica pentru a-i stoarce. Aici am gasit ragazul sa intreb de ce nu se spala strugurii inainte de a fi prelucrati. Raspunsul este simplu – pe de o parte, se pot spala usor insa zvantarea  lor nu este deloc usoara, ba chiar imposibila iar apa ramasa va afecta calitatea vinului. Pe de alta parte prin spalare se pierd drojdiile salbatice car e dau si ele caracter vinului. Ta ta taaaa, v-ati fi gandit? 

O degustare de vin la 10 dimineata nu le pare colegilor mei de tur greu de sustinut. Sunt vioi si  insetati. Vorbesc despre un Sauvignon Blanc stresat de faptul ca tocmai a fost tras in sticle si cad cu totii de acord ca trebuie sa i se mai dea o luna-doua sa se linisteasca. Eu gust pe furate cateva picaturi de Riesling dulce, foarte fain si mai apoi un Muscat Otonel demidulce delicat, 2011, 40g zahar, 12 volume alcool care nu e la vanzare.

Se mai discuta ca in Dobrudja Dobrogea se pastreaza greu aciditatea – cantitatea de saliva pe care o secreta gura; fostul ofiter de punte devenit viticultor spune ce depinde de gasirea unui nivel corect de zahar bun, si ca, desi este permis sa ajustezi acest nivel, ei nu o fac. La vinul alb se simte solul cretos, prafos – de pe culmea de deal pe care ne aflam vedem in zare Bisericile de Creta, ansamblu rupestru datat cca 992 DC. Aflam ca pe aici trece un fluviu subteran in legatura cu care si Jacques Cousteau a facut teste; se zice ca in Coran scrie ca in mijlocul marii de aici este apa dulce, aspect pe care marinarii turci il stiau. 

Inapoi la vinuri si la Muscat Otonelul intr-o sticla ce pare clondir de parfum, cel mai bine vandut  produs al cramei; cautat este si Pinot noir vinificat in rose – are o aroma de bubble gum, iar sticla magnum se vinde bine vara in Mamaia. Ma impresioneaza faptul ca, spre deosebire de alte industrii unde contactul cu mana lucratorului nu este dezirabil, in crama, mai ales cand sticlele sunt atipice ca la Gabai si etichetarea se face manual, se atinge fiecare sticla de sapte ori, iar Feteasca Neagra de opt ori caci i se pune si ceara. Pentru Gabai 2020 este slab cantitativ insa se anunta bun calitativ.

Pentru noi turul dobrogean organizat de Asociatia Winelover.ro a ajuns la final si a fost tare fain, cu crame diferite atat ca dimensiune cat si ca stil si abordare, ceea ce a evitat un plictisitor discurs copy-paste punctat doar de vinuri diferite. Pare ca fiecare are propria sa cale de a ajunge la un vin bun. Plecam spre casa, eu notandu-mi si o recomandare de lectura de aici – Mo Yan, Clubul vinului – util pentru a creiona putin consumatorul chinez de vin. 

About being a designated driver

De ce merg daca nu beau? De ce merg daca pare ca am lipsa acea enzima care metabolizeaxa alcoolul? Pentru oameni, locuri si povestile lor. 

Unde fugim din Bucuresti in weekend? La Dealu Mare in vie.

Unde fugim din Bucuresti in weekend? La Dealu Mare in vie.

Tu de ce ai nevoie pentru un weekend reusit? Eu nu de multe, dar, pentru ca stiu exact cum sa fie, uneori pare mai greu de realizat. 

In primul rand imi trebuie o destinatie nu foarte departe de Bucuresti din punct de vedere al distantei, dar care sa ofere o schimbare completa de peisaj si aer. Vreau o zona verde, cu o vegetatie abundenta care sa stearga betoanele din memoria de scurta durata. Dealu Mare, aflat in Prahova in jurul micului Urlati este o astfel de destinatie.

Drumul pana acolo, circa o ora de mers lejer, se insira prin sate cu case noi si garaje in curte, iar tigla e de multe ori metalica; dar sunt si garduri batute de ploi si lemn uscat de vant, case cu cerdac si campuri cu floarea soarelui pitica si arsa de soare, afise electorale si geamuri termopan. Fiindca este atat de aproape, programul de weekend poate fi scalat si pentru o singura zi, singura conditie fiind sa existe cineva care accepta ‘seceta’ si face pe soferul.  

Imi trebuie apoi cazare intr-un loc curat si dragut; pentru mine aceasta inseamna lenjerie de pat alba ca zapada ca opusul cearsafurilor colorate si a tot ce vine cu ele la pachet. Mancarea este si ea foarte importanta si e minunat cand e facuta in casa, dupa retete locale; Gordon Bleu am si in Bucuresti 🙂 Pentru jumatatea mea, vinul este la fel de important cum este mancarea pentru mine si, iata, tocmai ati aflat de ce am ajuns la Dealu Mare. Peste toate acestea, am simtit nevoia de completam partea de poveste pe care o aduce vinul cu istorii de demult din zona. Deoarece am fost la Conacul Bellu acum cativa ani, am pus pe harta trei obiective noi. 

Vie, vin, crama

Am ajuns in Prahova cu ocazia evenimentului Evadare in Dealu Mare, week-end-ul cramelor deschise, organizat de Asociatia Dealu Mare si un numar de crame din zona. Au fost trei trasee din care noi am l-am ales pe al doilea: 

Traseu 1 – Gramofon , Dagon Clan, SERVE , Davino, Wine (traseu circular)

Traseu 2 – Licorna Winery, Apogeum, Tohani, Viile Metamorfosis (aici am degustat și vinurile de la Domeniile Prince Matei, care nu poate primi oaspeți din cauza unor lucrări de restaurare și renovare), Budureasca (traseu circular)

Traseu 3 – Iconic Estate, Aurelia Vișinescu Wines, Lacerta, Muzeul Conacul Bellu (traseu circular)

Recunosc ca mi-a trecut prin cap fiorul unor vizite in care se repeta, reformuleaza, suprapun informatii insa nu a fost asa pentru simplul motiv ca atat cramele cat si oamenii lor sunt diferiti astfel incat fiecare abordare nu a facut decat sa fateteze subiectul. 

De la istoria Fetestii Negre care implineste 100 de ani la de ce are sticla de vin 750 ml (pentru ca atat putea sufla pe vremuri plamanul unui sticlar, barbat adult in floarea varstei). De la viitorul DOCG al Fetestii Negre si Bon Viveur-ul de 95 puncte Parker de la Licorna Winery, primul vin romanesc care a obtinut acest punctaj.

De la pantecoasele amfore ale Apogeum si ambitia unui roman de a face dreptate unui soi autohton la privelistea ireala din via Tohani si budanele ce poarta numele copiilor actionarilor de la Budureasca.

Metamorfozele lui Ovidius Publius Naso impletite cu cele produse de contele Guy de Poix si italianul Fiorenzo in modul de vinificare in Romania. Vinuri ce il celebreaza pe Prince Matei Basarab dar si pe Petit Matei, fiul sau erudit trecut la cele vesnice la doar 18 ani; povesti despre un vin acum in facere dedicat Doamnei Elena, sotia lui Matei Basarab si sora invatatului Udriste Nasturel, cea care a domnit cu intelepciune in absenta sotului ei, intr-o epoca in care femeii ii era asignat un alt rol in societate.

Baricuri care costa de la 600 la 1000 de euro si somelieri arsi de soare care insa zambesc in continuare caci iubesc vinul.

Domenii cochete ca-n Bordeaux unde vezi aievea nunti in vie si sali de fabrica in inox stralucitor si rece, functionand dupa ultima tehnologie.

Sau dimpotriva, vinificatori care renunta la butoane, computere si beton si risca totul pentru un vin ca altadata. De la 30 de hectare la 280 de hectare sau mai mult. Multi proprietari si oenologi romani. Tineri multi. Bucurie. Si vin, vin bun.

Este greu de sumarizat ziua si cele cinci degustari si nu imi propun sa o fac. Ceea ce vreau sa arat de fapt este ca a) un nucleu de crame din Dealu Mare au inteles puterea lui £imoreuna, s-au asociat si vor sa arate ca sunt £peste asteptari si b) ca turismul viticol este posibil la doi pasi de capitala; deocamdata doar cu programare, insa cu siguranta daca fluxul de turisti o va impune cramele vor asigura o permanenta a degustarilor. 

Cazare 

Nu stiu cum stateau lucrurile pana de curand, dar acum plaja de optiuni de cazare in zona este destul de variata. Cand am cautat cazare am luat in calcul urmatoarele variante situate toate la maxim o ora de viile alese spre vizitare: Ferma Dacilor, Conacul dintre vii, Casa Timis, Vinalia si Casa Colinelor.

Ne-am cazat la Conacul dintre vii, o cladire frumoasa, in stil neoromanesc de la 1930 cu muscate in cerdac si costume populare pe pereti, dintr-acelea peste care petrecerea timpului a domolit viata, tipatul si pofta.

 

Conacul este situat pe un deal in targul Urlatilor si s-a dovedit excelent plasat pentru drumurile noastre spre vii. Am avut o camera la etaj, cu acces pe o scara metalica tip melc insurubata intre pereti racorosi imbracati in var alb, sub care banui pietre dolofane de rau cu muchia imblanzita de ape. Saltea buna, lenjerie ca spuma laptelui si apa fierbinte in baia cu priveliste spre-un nuc batran. Greieri si gugustiuci. Gugu-stiu, eu ma duc! Asa imi explica mamaie tipatul lor in copilarie; unde si de ce ameninta in van ca se duc, asta nu mi-a mai spus si nu mai este ca sa o intreb.  

Mancare 

Existand aceste conace foamea este tinuta in frau admirabil; in absenta lor insa, zau daca stiu unde se putea manca in Urlati caci centrul nu parea foarte imbietor sau ofertant.  

Vineri seara am mancat la Vinalia Ceptura, o terasa placuta cu mancare buna si meniu limitat la vinurile casei. 

Am hranit acolo un pui de mata cersetor si un caine al nimanui, cu o plaga deschisa urata care i-a facut un picior din spate complet nefunctional; imi doresc sa cred ca nu s-a lasat prins si ingrijit caci alternativa, neglijenta sau indiferenta umana este greu de suportat. 

Sambata, dupa cinci crame fiecare cu excelente branzeturi si mezeluri de insotire a degustarii, am gasit totusi puterea si pofta de a cina la noi ‘acasa’ unde m-au surprins extrem de placut mixul de carnati luati din sat dar mai ales langosul cu tocana de vita – o gogoasa cu o textura minunata careia sosul greu si smantana i-au facut pereche impecabila.

Pentru iubitorii de papanasi insa, aceasta este piesa de rezistenta a meniului – sunt imensi, ca doua grapefruit-uri rozalii, pufosi ca un norisor si vin cu o dulceata de cirese numai bine de acrisoara. Vin cate doi dar in imagine am cerut sa fie separati caci am si eu o limita 🙂

Pranzul de duminica a fost la Casa Timis, pe terasa romaneasca (exista si una mediteraneana, dar cum tema intregului weekend a fost terroir-ul romanesc e de inteles de ce am optat pentru cea romaneasca). Conacul este impresionant si foarte frumos renovat, cu atentie la detalii si autenticitate. 

Pentru mine tipul acesta de cladire face parte din ADN, il cunosc de cand ma stiu caci drumurile nenumarate spre bunicii dintre Valenii de Munte si Nehoiu mi le-au sadit in suflet pentru totdeauna – mai mici sau mai mari, cu turn sau fara, cladiri boieresti cu cerdac si muscate sub arcade din zidarie varuita curat in alb sau din lemn brodat prin sculptare maiestrita. Pe cele multe le vad acum in ruina, pe drumul spre moarte, de aceea fiecare renovare si fiecare viata noua care li se da ma umple de bucurie. 

Mi-au placut rosiile romanesti cu branza de oaie, pastravul afumat cu razalai in sos de leustean, pastrama cu sos dumnezeiesc de Feteasca Neagra din care doar am gustat potolit nefiind la mine in farfurie, creme brulee-ul cu branza de capra comandat de o prietena (ca pe al nostru l-au scapat in bucatarie si era ultimul) si Gusturile padurii, un desert pe baza de catina care a luat forma unei creme extrem de fine si potrivit de onctuoase, presarata cu crumbs de blat de cacao imbatat de-o trufa neagra si racorit de fructe de padure crude dar facute si inghetata. Nu m-a impresionat inghetata de Feteasca Neagra, dar stiu ca alcoolul se comporta ciudat in sorbet-uri parand ca dispare timid, se retrage in centru norului de gheata parasind fulgii din exterior. M-a bucurat enorm folosirea si promovarea ingredientelor romanesti care isi pun amprenta original pe bucataria zonei. 

 

 

Inteleg de la alti comeseni ca salata de pepene cu telemea a avut un sos pe baza de mustar care le-a taiat pofta, ca plachiei de biban ii sta mai bine cu pestele gatit in sosul de legume pentru a se imbiba de arome si  ca mangalita a fost super bun (am gustat si eu sosul barbeque din magiun de prune, yum, a carui dulceata nu l-a impiedicat pe un copil sa ia desert, dar pe un adult da). In rest numai de bine, insa aglomerat si din aceasta cauza parca putin ca un hotel imens si obositor atat vizual cat si psihic.

Povesti, istorie si spirit romanesc

Am plecat din Bucuresti vineri la pranz pentru a avea vreme sa vizitam cateva obiective despre care nu stiam inainte de aceasta ocazie: Muzeul Crama 1777 din Valea Calugareasca si manastirile Varbila (sec XVI) si Jercalai (sec XVII) din apropiere.  

Se intampla uneori sa dai peste un om care iti zugraveste ce este in fata atat atat de viu si de vibrant ca ai vrea sa il iei acasa sau macar sa il arati si altora, sa invete si ei. Asa ni s-a intamplat la Muzeul Crama 1777 unde doamna muzeograf ne-a calatorit prin povesti despre vin si oameni, casa si zicale, cu insertii de antropologie a sacrului. 

Crama nu este cea originala, fiind reconstituita la adresa actuala cu fonduri europene pe terenul donat de o colega a muzeografei dar acest fapt devine un amanunt din momentul in care, in cerdacul de lemn fiind, afli ca dintii de lup scrijeliti in lemnul usii au rol de aparare, de oprire a energiei negative si impiedicare a ei sa intre in crama unde vinul este organism viu si deci susceptibil sa fie vatamat de acestea. Aici am vazut o icoana diferita de cele cunoscute in zona, originand din Transilvania, si anume Isus vita-de vie, care, afirma unele voci, ar trebui numita Isus Euharistie caci are în ve­dere nu metafora viţei, ci Eu­ha­ris­tia – Tru­pul şi Sângele lui Hris­tos (icoana am regasit-o si la Apogeum in crama).

Fosta manastirea Varbila este astazi un ansamblu athitectural religios, bine intretinut si pustiu, avand rang de biserica; dupa cum ne-a informat ghidul se pregateste revenirea la statutul de manastire de la anul, cand vor fi adusi calugari pentru care se vor construi chilii de-a lungul zidului de aparare.

Fostele chilii sunt gandite acum ca viitoare camere de cazare pentru turisti, o reluare a traditiei monastice de a gazdui calatorii. Dateaza din 1510-1532 gratie a trei boieri ucisi ulterior in luptele pentru putere din Tara Romaneasca; l-a primit pe Mihai Viteazul, a fost inchinata muntelui Sinai, apoi si-a pierdut pe rand calugarii si averea prin secularizarea lui Cuza. Exista si un mic muzeu cu obiecte vechi unde merita aruncat un ochi.

A treia noastra oprire, la doar cativa kilometri departare, a fost la manastirea Jercalai unde initial am fost indusi in eroare de o biserica mare si noua, inca in constructie. Abia langa aceasta am zarit o constructie mica din lemn.

A fost construita in 1731 la Luieriu-Reghin in Mures si daruita de catre obste Reginei Maria care a mutat-o la Bran in 1932, de unde, datorita neglijarii, a fost stramutata la adresa actuala, in Prahova in 1956. In prezent pictura de la 1838 in ulei este inlaturata de o echipa de tineri artisti; erau trei cand am vizitat noi si ne-au permis sa intram sa vedem interiorul. Munca este migaloasa si se inainteaza greu – circa un centimetru pe zi, insa ceea ce apare de sub straturile de vopsea este minunat. Nu ni s-a permis sa fotografiem, de aceea abia asteptam sa mergem peste un an sa vedem cum arata lucrarile originale in tempera. 

Un aspect care tare ne-a bucurat pe toti: toate cele trei obiective vizitate sunt renovate sau in curs de renovare, arata foarte bine si au personal prietenos si bine instruit. E pacat sa nu aiba parte si ele de promovare precum cele mult mai celebre.

Am pornit vineri la pranz si am revenit duminica la ora 18:00 iar tot ce a fost intre a fost pur fi si simplu memorabil.

Covid-related: m-am bucurat sa gasesc oameni cu masti, dezinfectant din belsug peste tot, distantare sociala si mult vin bun la crame, ceea ce va doresc si voua.