Calatorie: Tur de crame dobrogene I
Winelover.ro Tour Tur de crame dobrogene – Ziua 1 Crame propuse spre vizitare in cele trei zile Crama Delta Dunarii La Sapata, Somova Vinuri Macin, Crama Dobrogeana, Macin Crama Histria, Cogealac Domeniul Bogdan, Murfatlar Pestera Domeniul Vladoi, Siminoc Crama...
Unde fugim din Bucuresti in weekend? La Dealu Mare in vie.
Tu de ce ai nevoie pentru un weekend reusit? Eu nu de multe, dar, pentru ca stiu exact cum sa fie, uneori pare mai greu de realizat.
In primul rand imi trebuie o destinatie nu foarte departe de Bucuresti din punct de vedere al distantei, dar care sa ofere o schimbare completa de peisaj si aer. Vreau o zona verde, cu o vegetatie abundenta care sa stearga betoanele din memoria de scurta durata. Dealu Mare, aflat in Prahova in jurul micului Urlati este o astfel de destinatie.
Drumul pana acolo, circa o ora de mers lejer, se insira prin sate cu case noi si garaje in curte, iar tigla e de multe ori metalica; dar sunt si garduri batute de ploi si lemn uscat de vant, case cu cerdac si campuri cu floarea soarelui pitica si arsa de soare, afise electorale si geamuri termopan. Fiindca este atat de aproape, programul de weekend poate fi scalat si pentru o singura zi, singura conditie fiind sa existe cineva care accepta ‘seceta’ si face pe soferul.
Imi trebuie apoi cazare intr-un loc curat si dragut; pentru mine aceasta inseamna lenjerie de pat alba ca zapada ca opusul cearsafurilor colorate si a tot ce vine cu ele la pachet. Mancarea este si ea foarte importanta si e minunat cand e facuta in casa, dupa retete locale; Gordon Bleu am si in Bucuresti 🙂 Pentru jumatatea mea, vinul este la fel de important cum este mancarea pentru mine si, iata, tocmai ati aflat de ce am ajuns la Dealu Mare. Peste toate acestea, am simtit nevoia de completam partea de poveste pe care o aduce vinul cu istorii de demult din zona. Deoarece am fost la Conacul Bellu acum cativa ani, am pus pe harta trei obiective noi.
Vie, vin, crama
Am ajuns in Prahova cu ocazia evenimentului Evadare in Dealu Mare, week-end-ul cramelor deschise, organizat de Asociatia Dealu Mare si un numar de crame din zona. Au fost trei trasee din care noi am l-am ales pe al doilea:
Traseu 1 – Gramofon , Dagon Clan, SERVE , Davino, Wine (traseu circular)
Traseu 2 – Licorna Winery, Apogeum, Tohani, Viile Metamorfosis (aici am degustat și vinurile de la Domeniile Prince Matei, care nu poate primi oaspeți din cauza unor lucrări de restaurare și renovare), Budureasca (traseu circular)
Traseu 3 – Iconic Estate, Aurelia Vișinescu Wines, Lacerta, Muzeul Conacul Bellu (traseu circular)
Recunosc ca mi-a trecut prin cap fiorul unor vizite in care se repeta, reformuleaza, suprapun informatii insa nu a fost asa pentru simplul motiv ca atat cramele cat si oamenii lor sunt diferiti astfel incat fiecare abordare nu a facut decat sa fateteze subiectul.
De la istoria Fetestii Negre care implineste 100 de ani la de ce are sticla de vin 750 ml (pentru ca atat putea sufla pe vremuri plamanul unui sticlar, barbat adult in floarea varstei). De la viitorul DOCG al Fetestii Negre si Bon Viveur-ul de 95 puncte Parker de la Licorna Winery, primul vin romanesc care a obtinut acest punctaj.
De la pantecoasele amfore ale Apogeum si ambitia unui roman de a face dreptate unui soi autohton la privelistea ireala din via Tohani si budanele ce poarta numele copiilor actionarilor de la Budureasca.
Metamorfozele lui Ovidius Publius Naso impletite cu cele produse de contele Guy de Poix si italianul Fiorenzo in modul de vinificare in Romania. Vinuri ce il celebreaza pe Prince Matei Basarab dar si pe Petit Matei, fiul sau erudit trecut la cele vesnice la doar 18 ani; povesti despre un vin acum in facere dedicat Doamnei Elena, sotia lui Matei Basarab si sora invatatului Udriste Nasturel, cea care a domnit cu intelepciune in absenta sotului ei, intr-o epoca in care femeii ii era asignat un alt rol in societate.
Baricuri care costa de la 600 la 1000 de euro si somelieri arsi de soare care insa zambesc in continuare caci iubesc vinul.
Domenii cochete ca-n Bordeaux unde vezi aievea nunti in vie si sali de fabrica in inox stralucitor si rece, functionand dupa ultima tehnologie.
Sau dimpotriva, vinificatori care renunta la butoane, computere si beton si risca totul pentru un vin ca altadata. De la 30 de hectare la 280 de hectare sau mai mult. Multi proprietari si oenologi romani. Tineri multi. Bucurie. Si vin, vin bun.
Este greu de sumarizat ziua si cele cinci degustari si nu imi propun sa o fac. Ceea ce vreau sa arat de fapt este ca a) un nucleu de crame din Dealu Mare au inteles puterea lui £imoreuna, s-au asociat si vor sa arate ca sunt £peste asteptari si b) ca turismul viticol este posibil la doi pasi de capitala; deocamdata doar cu programare, insa cu siguranta daca fluxul de turisti o va impune cramele vor asigura o permanenta a degustarilor.
Cazare
Nu stiu cum stateau lucrurile pana de curand, dar acum plaja de optiuni de cazare in zona este destul de variata. Cand am cautat cazare am luat in calcul urmatoarele variante situate toate la maxim o ora de viile alese spre vizitare: Ferma Dacilor, Conacul dintre vii, Casa Timis, Vinalia si Casa Colinelor.
Ne-am cazat la Conacul dintre vii, o cladire frumoasa, in stil neoromanesc de la 1930 cu muscate in cerdac si costume populare pe pereti, dintr-acelea peste care petrecerea timpului a domolit viata, tipatul si pofta.
Conacul este situat pe un deal in targul Urlatilor si s-a dovedit excelent plasat pentru drumurile noastre spre vii. Am avut o camera la etaj, cu acces pe o scara metalica tip melc insurubata intre pereti racorosi imbracati in var alb, sub care banui pietre dolofane de rau cu muchia imblanzita de ape. Saltea buna, lenjerie ca spuma laptelui si apa fierbinte in baia cu priveliste spre-un nuc batran. Greieri si gugustiuci. Gugu-stiu, eu ma duc! Asa imi explica mamaie tipatul lor in copilarie; unde si de ce ameninta in van ca se duc, asta nu mi-a mai spus si nu mai este ca sa o intreb.
Mancare
Existand aceste conace foamea este tinuta in frau admirabil; in absenta lor insa, zau daca stiu unde se putea manca in Urlati caci centrul nu parea foarte imbietor sau ofertant.
Vineri seara am mancat la Vinalia Ceptura, o terasa placuta cu mancare buna si meniu limitat la vinurile casei.
Am hranit acolo un pui de mata cersetor si un caine al nimanui, cu o plaga deschisa urata care i-a facut un picior din spate complet nefunctional; imi doresc sa cred ca nu s-a lasat prins si ingrijit caci alternativa, neglijenta sau indiferenta umana este greu de suportat.
Sambata, dupa cinci crame fiecare cu excelente branzeturi si mezeluri de insotire a degustarii, am gasit totusi puterea si pofta de a cina la noi ‘acasa’ unde m-au surprins extrem de placut mixul de carnati luati din sat dar mai ales langosul cu tocana de vita – o gogoasa cu o textura minunata careia sosul greu si smantana i-au facut pereche impecabila.
Pentru iubitorii de papanasi insa, aceasta este piesa de rezistenta a meniului – sunt imensi, ca doua grapefruit-uri rozalii, pufosi ca un norisor si vin cu o dulceata de cirese numai bine de acrisoara. Vin cate doi dar in imagine am cerut sa fie separati caci am si eu o limita 🙂
Pranzul de duminica a fost la Casa Timis, pe terasa romaneasca (exista si una mediteraneana, dar cum tema intregului weekend a fost terroir-ul romanesc e de inteles de ce am optat pentru cea romaneasca). Conacul este impresionant si foarte frumos renovat, cu atentie la detalii si autenticitate.
Pentru mine tipul acesta de cladire face parte din ADN, il cunosc de cand ma stiu caci drumurile nenumarate spre bunicii dintre Valenii de Munte si Nehoiu mi le-au sadit in suflet pentru totdeauna – mai mici sau mai mari, cu turn sau fara, cladiri boieresti cu cerdac si muscate sub arcade din zidarie varuita curat in alb sau din lemn brodat prin sculptare maiestrita. Pe cele multe le vad acum in ruina, pe drumul spre moarte, de aceea fiecare renovare si fiecare viata noua care li se da ma umple de bucurie.
Mi-au placut rosiile romanesti cu branza de oaie, pastravul afumat cu razalai in sos de leustean, pastrama cu sos dumnezeiesc de Feteasca Neagra din care doar am gustat potolit nefiind la mine in farfurie, creme brulee-ul cu branza de capra comandat de o prietena (ca pe al nostru l-au scapat in bucatarie si era ultimul) si Gusturile padurii, un desert pe baza de catina care a luat forma unei creme extrem de fine si potrivit de onctuoase, presarata cu crumbs de blat de cacao imbatat de-o trufa neagra si racorit de fructe de padure crude dar facute si inghetata. Nu m-a impresionat inghetata de Feteasca Neagra, dar stiu ca alcoolul se comporta ciudat in sorbet-uri parand ca dispare timid, se retrage in centru norului de gheata parasind fulgii din exterior. M-a bucurat enorm folosirea si promovarea ingredientelor romanesti care isi pun amprenta original pe bucataria zonei.
Inteleg de la alti comeseni ca salata de pepene cu telemea a avut un sos pe baza de mustar care le-a taiat pofta, ca plachiei de biban ii sta mai bine cu pestele gatit in sosul de legume pentru a se imbiba de arome si ca mangalita a fost super bun (am gustat si eu sosul barbeque din magiun de prune, yum, a carui dulceata nu l-a impiedicat pe un copil sa ia desert, dar pe un adult da). In rest numai de bine, insa aglomerat si din aceasta cauza parca putin ca un hotel imens si obositor atat vizual cat si psihic.
Povesti, istorie si spirit romanesc
Am plecat din Bucuresti vineri la pranz pentru a avea vreme sa vizitam cateva obiective despre care nu stiam inainte de aceasta ocazie: Muzeul Crama 1777 din Valea Calugareasca si manastirile Varbila (sec XVI) si Jercalai (sec XVII) din apropiere.
Se intampla uneori sa dai peste un om care iti zugraveste ce este in fata atat atat de viu si de vibrant ca ai vrea sa il iei acasa sau macar sa il arati si altora, sa invete si ei. Asa ni s-a intamplat la Muzeul Crama 1777 unde doamna muzeograf ne-a calatorit prin povesti despre vin si oameni, casa si zicale, cu insertii de antropologie a sacrului.
Crama nu este cea originala, fiind reconstituita la adresa actuala cu fonduri europene pe terenul donat de o colega a muzeografei dar acest fapt devine un amanunt din momentul in care, in cerdacul de lemn fiind, afli ca dintii de lup scrijeliti in lemnul usii au rol de aparare, de oprire a energiei negative si impiedicare a ei sa intre in crama unde vinul este organism viu si deci susceptibil sa fie vatamat de acestea. Aici am vazut o icoana diferita de cele cunoscute in zona, originand din Transilvania, si anume Isus vita-de vie, care, afirma unele voci, ar trebui numita Isus Euharistie caci are în vedere nu metafora viţei, ci Euharistia – Trupul şi Sângele lui Hristos (icoana am regasit-o si la Apogeum in crama).
Fosta manastirea Varbila este astazi un ansamblu athitectural religios, bine intretinut si pustiu, avand rang de biserica; dupa cum ne-a informat ghidul se pregateste revenirea la statutul de manastire de la anul, cand vor fi adusi calugari pentru care se vor construi chilii de-a lungul zidului de aparare.
Fostele chilii sunt gandite acum ca viitoare camere de cazare pentru turisti, o reluare a traditiei monastice de a gazdui calatorii. Dateaza din 1510-1532 gratie a trei boieri ucisi ulterior in luptele pentru putere din Tara Romaneasca; l-a primit pe Mihai Viteazul, a fost inchinata muntelui Sinai, apoi si-a pierdut pe rand calugarii si averea prin secularizarea lui Cuza. Exista si un mic muzeu cu obiecte vechi unde merita aruncat un ochi.
A treia noastra oprire, la doar cativa kilometri departare, a fost la manastirea Jercalai unde initial am fost indusi in eroare de o biserica mare si noua, inca in constructie. Abia langa aceasta am zarit o constructie mica din lemn.
A fost construita in 1731 la Luieriu-Reghin in Mures si daruita de catre obste Reginei Maria care a mutat-o la Bran in 1932, de unde, datorita neglijarii, a fost stramutata la adresa actuala, in Prahova in 1956. In prezent pictura de la 1838 in ulei este inlaturata de o echipa de tineri artisti; erau trei cand am vizitat noi si ne-au permis sa intram sa vedem interiorul. Munca este migaloasa si se inainteaza greu – circa un centimetru pe zi, insa ceea ce apare de sub straturile de vopsea este minunat. Nu ni s-a permis sa fotografiem, de aceea abia asteptam sa mergem peste un an sa vedem cum arata lucrarile originale in tempera.
Un aspect care tare ne-a bucurat pe toti: toate cele trei obiective vizitate sunt renovate sau in curs de renovare, arata foarte bine si au personal prietenos si bine instruit. E pacat sa nu aiba parte si ele de promovare precum cele mult mai celebre.
Am pornit vineri la pranz si am revenit duminica la ora 18:00 iar tot ce a fost intre a fost pur fi si simplu memorabil.
Covid-related: m-am bucurat sa gasesc oameni cu masti, dezinfectant din belsug peste tot, distantare sociala si mult vin bun la crame, ceea ce va doresc si voua.
Spre Dragasani prin Cambridge
E mai 2019 si sunt in 787, autobuzul National Express pe ruta Heathrow-Cambridge si voi sta in el trei ore si asa imi trebuie daca am ales sa zbor pe Heathrow si nu Stanstead. Oricum marea problema este bateria pe duca a telefonului si lipsa unui adaptor cu care sa-l incarc la priza dintre scaune (da, asa sunt autobuzele aici). Scot asadar caietul si pixul pregatite pentru conferinta si ma pun pe scris, dezlanat, the old fashioned way. Scap pixul pe jos desigur cand autobuzul coboara o panta, caietul e ba rigid ba mult prea flexibil, cum oare am putut scrie atatia ani fara laptop, tableta sau telefon?!
Am plecat cu telefonul incarcat, nu dati cu piatra, dar pentru ca emailuri, propuneri si oferte clienti acum e gol, acum cand trebuie sa scriu si sa fiu in contact constant cu colegii de la vanzari; sunt multe comenzi de ridicat azi de la Biscuit iar eu sunt un control freak. Sunt in UK pentru The 20th Cambridge Heritage Symposium, o mica adunare care va discuta heritage of food sau food heritage dar eu vreau sa povestesc despre Dragasani, unde am fost pentru prima oara in viata weekendul trecut.
Vreau sa povestesc despre Dragasani pentru ca, vezi tu cititorule (adica mama) Dragasaniul era pentru mine o pata alba pe harta, genul acela de animal fantastic care traia pe hartile de altadata. Acceptam ideea ca exista, desigur – cum altfel ar fi vorbit lumea de tenesii de Dragasani? Cu ce se ocupa oamenii care traiesc in Dragasani? Luata pe nepregatite as zice ca poarta tenesi. Ce fac cand nu poarta tenesi? Fiind desculti zdrobesc strugurii din Dragasani, altfel de ce s-ar chema soiul local Negru de Dragasani? Ok, bine, recunosc, suna aiurea si fitos sa scriu ca nu stiu unde e Dragasaniul cand ma dau cu autobuzul pana la Cambridge-ul de Campie. Anyways, am fost la Dragasani. Silviu e de vina, Silviu care ne cumpara toata ciocolata de casa de la Biscuit si se duce sa o manance in Franta cand alearga dupa vinuri (caci se stie, gastronomia franceza, comparata de Pastorel cu o opera a lui Debussy, nu cunoaste placerea ciocolatei de casa, un fel de foaie verde si-o lalea ca sa pastram tema muzicala). Silviu a zis haideti la petrecerea caritabila Stirbey sambata. Hai, am zis noi doi si ne-am pus pe rezolvat administrativele: invitat o prietena, rezervat cazare. Unde stai in Dragasani? Iubite cititorule, adica draga mama, exista hotel si exista si pensiune cu margarete si mai exista sus pe deal Avincis, o crama cu mic hotel apartinand profesorului de drept civil, senator si fost ministru Valeriu Stoica. Pai stiu ca l-am avut profesor de procedura civila candva de mult (daca va zic ca l-am prins si pe Beleiu pe civil, voi cei din garda veche de juristi, avocati si judecatori va prindeti instant ce varsta am). Am stat la Avincis si fain a fost.
Logica (si Silviu) ne-au spus ca daca tot mergem la Stirbey sambata si stam la Avincis de vineri am putea/ ar trebui sa mergem si la cina in vie de la Crama Bauer de vineri seara. Dar stai, daca tot plecam de vineri de ce sa nu ne oprim si la Crama Cepari, ca familia Apriotesei a fost tare simpatica in vacanta din Cambogia si ne-a invitat pe acolo cand avem drum. Si iacata avem drum. Lumea e un sat global, zice Rietzer. Am ajuns la Hatton Cross abia, mai e ceva de mers, asa ca bear with me, oricum sunt singura care poate povesti ce am facut pe dealul Dragasaniului caci celorlalti nu le prea vin idei pe motiv de (prea mult) vin, intelegeti desigur. Cititorule, sa stii ca eu nu am baut aproape deloc (mama, stii ca te ascult, alcoolul e rau).
Dar sa o iau cu inceputul. Drumul de la Bucuresti la Dragasani nu este nici prea lung si nici prea rau, trei ore in care satele se agata ciorchine de sosea. Sunt preponderent case vechi, gospodarii nici sarace nici prospere, cu o atmosfera linistit-pozitiva dar multe din cele vechi si foarte vechi poarta in perete naframa mortii. Albita de soare si ploi panza e un fel de sentinta in executare; casele se dezmembreaza pe la colturi, daramate psihic se macina si mor ca oamenii care le-au locuit. Pe de alta parte, bucata aceasta de Oltenie abunda in saloane de evenimente, zugravite luminos, cu frontispicii ce amintesc de excursii cu masina in Grecia si peluze cu gazon de la Hornbach. Lasam pe altii sa la calculeze sporul demografic si ne vedem de drum.
Peisajul este liniar pana treci Oltul si urci dealul. Orasul Dragasani e mic si nu prea interesant dar de acolo, de sus, de pe coama dealului lumea se vede seara la apus ca un loc binecuvantat din illo tempore. Raul e o panglica la baza unui deal verde. Pauza, mi-e foame. Nu am mancat decat un flat bread de la M&S Foods (British Airways e un fel de Blue Air cand e vorba de mancare, cumperi din brosura, doar ca englezii nu au avut bani sa plateasca un chef care sa reinventeze sandvisul cu salam de Sibiu si il cumpara de la supermarket). Desfac pachetul luat din aeroport de la Boots (candva farmacie, acum furnizor de de toate; sandvis + suc Naked de mango 5.35 lire pana cand vanzatoarea mi-a recomandat sa iau si un snack ca sa platesc doar 3.99). Molfai sweet pakoras si ma buseste rasul, cum necum se intampla ca prima masa in Anglia sa-mi fie mereu indiana; e o traditie personala, azi respectata involuntar). Molfai si ma uit pe geam la campurile verzi in ploaie, caci e Anglia deci ploua, daca nu e ceata cum a fost la decolarea intarziata pe motiv de fog everywhere, thank you Mr Dickens, manualul de engleza de liceu, anyone? Fog everywhere. Fog up the river, where it flows among green aits and meadows; fog down the river, where it rolls defiled among the tiers of shipping and the waterside pollutions of a great (and dirty) city. Fog on the Essex marshes, fog on the Kentish heights. Fog creeping into the cabooses of collier-brigs; fog lying out on the yards, and hovering in the rigging of great ships; fog drooping on the gunwales of barges and small boats. Fog in the eyes and throats of ancient (Dickens, de pe net). Dar nu de campiile Albionului va vorbeam, pardon, scriam cu pixul pe hartie, how hipster of me! ci de cel al Dragasaniului, terroir minunat cu pante insorite si racorite de curentii de aer de pe Olt. Un pamant care da soiuri precum cramposie (nu cramposenie, Monica, da?), feteasca de trei feluri, cabernet sauvignon si negru de Dragasani. Acesta din urma este minunat si delicios la Cepari unde ne-am inceput preumblarea.
Mai tarziu la Bauer ne asteptau farfurii smaltuite printre lalele si vinuri la rece, printre care un merlot deosebit. Eu am cercetat mai cu aplecare continutul oalelor de lut; multitudinea mezelurilor din vanat m-a dus cu gandul la Piemont si o alta crama vizitata-degustata acolo. Meniul de la Bauer a cuprins mistret, cerb, caprioara alaturi de fasole batuta, zacusca, ciorba de cocos, varza calita si carne la gratar, lipii delicioase luate din tarna, placinte cu branza si crema de zahar ars. Mese pe iarba, caini si copii, vin bun, prieteni alaturi, apus de soare bland, Oltul la picioare in departare. Bliss.
Petrecerea de la Bauer precede o totdeauna pe cea de la Stirbey caci a fost gandita pentru a oferi o activitate celor ce vin in zona de vineri seara. Crama Bauer este a lui Oliver si a Ralucai Bauer, oenologul respectiv marketingul de la Stirbey; ei nu au in proprietate vie ci isi lucreaza vinul cu struguri cumparati de la taranii din zona carora le ofera consultanta pe parcursul lucrarilor agricole ca sa-si asigure calitatea dorita a bobului de strugure. Este un deal bun pentru toata lumea care motiveaza si da asigurari tuturor celor implicati. Ce mai este minunat la Dragasani este faptul ca asociatia vinificatorilor din zona este functionala, lucru mentionat de mai toti cei cunoscuti in acest weekend. Cand ne-am intors la Avincis era noapte de mult, iar noi veneam cu burta plina de placinte si sufletul de Merlot.
Cititorule, daca ajungi la Avincis atunci sa stii ca nu seara e cel mai fain moment acolo ci dimineata, pe racoare in vie, cu o carte si un caine. Eu reluasem stufatul sau esttoufade-ul lui Vlad Macri si-am cautat in ea raspunsul la intrebarea dac-avem sau nu bucatarie nationala. Ora aceea de studiu printre greieri, roua, glicine si-un caine pupacios intra in galeria celor mai faine momente din viata mea de doctorand si sta cot-la-cot cu studiul sub palmieri, cu marea la picioare.
Petrecerea campeneasca de la Stirbey este una caritabila; in seara dinainte am ascultat un invitat de la Bauer vorbind despre necesitatea unei bariere pisihologice – pretul de intrare de 100 ron – care sa tina deoparte pe cei numiti in alte medii piscotari sau party crashers. Banii stransi se duc la o fundatie din Valea Hartibaciului, ceea ce este minunat. Baron Krip, co-proprietar al cramei, este cavaler al ordinului de Malta cunoscut pentru munca de caritate. Evenimentul se intampla totdeauna in jurul datei de 1 mai, celebrand o bunica a doamnei Krip, doamna in al carei arbore genealogic se impletesc nume precum Bibescu, Rosetti, Lahovary, etc.
Crama este situata mai la vale asa ca de la intrarea de sus de pe culme pana la ea este drumul spre castel. Primirea oaspetilor se face cu eleganta discreta de catre amfitrioni care te invita sa-ti lasi semnatura in cartea de onoare, sa le vizitezi crama si sa le degusti vinul si mancarea.
Afisele vechi de pe pereti sunt delicioase exemple de publicitate la inceput de secol XX, iar reclama facuta in mersul trenurilor la 1905 care mentioneaza punctele de desfacere ale vinului Stirbey aminteste de ideea fratilor Michelin si a ghidului lor, publicat doar cinci ani mai devreme.
Nu voi scrie despre vinuri, este evident deja ca-n economia acestei postari vinul e in cantitate neglijabila. Voi mentiona mancarea traditionala, locala si de sezon care a inclus vanat si ied la cazan si voi aminti de formatia de muzica populara de adolescenti de la Sibiu.
Si pentru ca trebuie totusi sa scriu ceva si despre vin as vrea doar sa spun ca verticala de feteasca alba din 2011 incoace a fost unul din acele momente surprinzatoare caci te-ai astepta ca un vin alb sa fie otet dupa 8 ani, corect?Se anunta statia mea in curand, asa ca imi strang posesiunile si ma pregatesc sa cobor. Destul despre Dragasani, incepe povestea cu pe-o campie lata, la colegiu-n in Cambridge oare cine bate.
3Jun2016
Moldova nu e a noastra, spunea Stefan si nu a fost sa fie nici a nepotilor stranepotilor lui, dar eu in cele doua zile petrecute acolo m-am simtit acasa. Pe de o parte este limba romana, dulce grai moldovenesc ce ma facea sa cred ca-s in Bucovina. Mai era apoi si atmosfera de oras de provincie, molcolm, doldora de strazi cu nume de scriitori, intocmai ca Focsaniul, Pascaniul sau Vasluiul. De cealalta parte insa statea de straja pe ici, pe colo limba rusa cat sa iti amintesti instant istoria ultimilor sute de ani.
Am plecat fara asteptari dar si fara prejudecati si bine am facut. Am gasit un oras alburiu cu cladiri de calcar, curat, bogat in vegetatie cum putine sunt prin partile astea de lume, cu bulevarde largi si arhitectura clasica, cuminte si luminoasa, basca, preluata intocmai pe peretii noilor cladiri aflate in constructie.
Mai mult, asa cum au stiut sa isi conserve unitatea de stil urbanistic, asa si-au pastrat acea sfiala de provincie ce inseamna bun simt si valori traditionale.
Chisinaul imi pare un oras care merge in ritmul lui, alegand pe indelete tipul de sange nou care sa-i curga pe artere – branduri occidentale sunt inca putine stradal, dar destule in MallDova (singurul centru comercial de acest tip), restaurante si terase timid-cochete, chioscuri comuniste si coffee-bars instalate comod in mici autoutilitare.
Prima zi in Republica Moldova a insemnat Cricova, vizita in orasul subteran ce adaposteste o crama, facilitati de productie a vinului linistit si spumant si o colectie impresionanta de vin.
Tunelurile, create initial prin exploatarea unei mine de calcar cu care s-a construit orasul, au peste 100 de kilometri si merg pana la 100m adancime. Intreg orasul Cricova este asezat pe crama, coexistand fara probleme (de exemplu, cosul de fum al unui semineu dintr-o sala de degustare iese in curtea unui locuitor binevoitor. In ciuda acestor cifre, Cricova este doar a doua crama din lume ca marime, dupa Milestii Mici, si ea tot din Republica Moldova.
Ceea ce face ca locul sa fie ideal pentru pastrarea vinului este microclima cu 12-14 grade Celsius tot anul si umiditatea de 75-80% (da, chiar trebui sa iti iei ceva gros pe tine acolo, nu te da cocos).
Am vizitat cu trenuletul zona dedicata remuajului si degorjarii vinului spumant, cea cu butoaie si baricuri de vin si, desigur, colectia de vin – mii de sticle negre adapostite in caze ce pot fi inchiriate pentru minim 5 ani si 400 de sticle, la circa un euro/ sticla/ an.
Highlight-ul colectiei, pe langa etichete precum Chateneuf du Pape sau Romanee Conti, sunt sticlele apartinand lui Herman Goering. Cam tot ce este datat inainte de ’40 se pare ca provine din colectia lui, in carui posesie fosta URSS ar fi intrat in contul prazii de razboi (informatie redata fara verificare). Printre altii, Traian Basescu si alti romani isi tin vinul acolo.
Cel mai vechi vin al colectiei este un vin dulce de Paste, evreiesc, din 1902 si imediat dupa el un lichior inca viu, baubil, ceh, strabun al Becherovcai. Romania este prezenta si cu o grasa de Cotnari din 1979, ce sta in echilibru natural intr-o scandurica de lemn.
Vinurile de la Cricova au fost degustate pe indelete, alaturi de o copios-delicioasa masa traditionala din care nu au lipsit micute sarmalute si iutea adjica, pasta caucaziana de ardei cu usturoi si ierburi.
A doua zi ne-am asternut la drum pana la Soroca, pe o sosea foarte buna, reabilitata cu sprijinul poporului american si strajuita de nuci falnici pe o parte si alta. La o ferma de nuci, cea mai mare din Europa, ne-a si dus drumul de altfel si nu-s cuvinte sa descrii sentimentul coplesitor pe care ti-l dau coline cu nuci cat vezi cu ochii.
La Soroca este si cetatea ce-i poarta numele, asezata pe malul Nistrului-urat-mirositor peste al carui curs de apa se intinde Ukraina.
Constructia, in stil circular italian, cu patru turle dispuse simetric, este o raritate prin partile acestea si se mentine, cu ajutorul unei renovari bune, impecabil. Urcandu-i treptele pentru a ajunge la nivelul patru remarci frumusetea calma si calda a zidurilor cu turnuri ce intind spre cer palarii de lemn. Construita de Stefan cel mare ca parte din sirul de aparare ce includea si Hotinul, ea a fost refacuta de Petru Rares si i-a vazut batandu-i la porti pe turci si rusi. Jan Sobieski a aparat-o cu succes in fata primilor, in timp ce ultimii au pradat-o in 1735-1739 in timpul razboaielor ruso-turce.
Restaurantul Vatra neamului este in Romania de cativa ani, dar nu am gasit nimic suficient de convingator pentru a ma urca in masina si a merge la Balotesti, pana acum, cand a trebuit sa ajung la Chisinau la Vatra neamului – the mothership. Delicioase placinte, fantastice prune uscate cu nuci, gustos iepure (pentru cel din urma iau de buna recomandarea colegilor de masa). Plus taietei de casa taiati la propriu si rasfirati pe hartie in fata noastra.
Descoperirea verii – okroska, supa rece pe baza de cvas, smantana, ridichi si pui. Ii vad viitor stralucit in meniul staff-ului de la laborator ????
Despre deserturi tac deocamdata. Internalizez, reconstruiesc retete, testez si revin. Va exista desigur la Biscuit un desert cu smantana proaspata numit Dor de Moldova de peste Prut ????