M-am intors ieri de la Casa Timis unde am degustat meniul noului restaurant Rotonda. Am fost in gasca, cu treaba, dar despre asta mai incolo caci inainte de toate am mancat prin urmare se cere o apreciere a celor gustate.

As putea scrie ca meniul a fost beton, bomba, senzational, fin. As mai putea sa va vorbesc despre preparate ca despre combinatii interesante, de efect, gust proeminent, suuper bun, suuuuper spicy, suuper genial, super tasty. Sau as putea sa o dau complet pe engleza si sa zic ca nothing beats the smoky smell of the burrata affumicata. Ca there are two types of people – those who eat said burrata and those who don’t. Sa anunt ca acesta e my fav place. Live a little more, spend a little less. Priveste cerul. Nu te ingrijora, esti frumoasa.

Nu stiu daca ati observat dar am incercat sa bag cat mai multi tropi al recenziilor culinare si alte alea de pe instagram. Am si eu cateva epitete ba si figuri de stil de-ale mele, dar sunt mai long form. Cum ar fi “delicios” cand ma gandesc la tartarul de ton cu trufe de Dealu Mare. Surprinzator cand pui pe limba caracatita fragezita in tequila si ananas amagit cu busuioc si chilli. Texturat, divers, clasic si totusi nou cum e acea para posata in vin de-al casei cat sa ramana ferma si sa-si primeasca portia de gorgonzola ca o mireasa-n noaptea nuntii. Italia toata stransa cu grija intr-un file de peste cu pesto si pomodorini dulci-acrisoare. Foccacia minunate si pesto-rile impecabile ale lui Nico Lontras si Ioan Susala la concurenta cu piureul de cartofi cu trufe. Alegeri grele intre arosticini upgradati la pulpa de miel si salata de kale cu pecorino, tagliata de Chianina si bistecca fiorentina. Ce altceva? Mmm, decadent – ar fi un cuvant bun pentru tiramisu; inecat cu raspundere intr-o cafea buna el isi ia dulceata de la turturii de bezea elvetiana ce-aduc iarna de afara in pahar. Dezlegatoare de limbi si amintiri cu savarine din alti ani ar fi baba cu limoncello si sorbetto de bergamota. Ma opresc insa pentru ca este luni dimineata, pana la pranz mai e ceva si sanse-s mici sa gasiti trufe in piureul de la colt.

Meniul italian este semnat de Nico Lontras, cel ale carui meniuri dedicate Zilei Nationale a Gastronomiei si Vinului Romanesc s-au numit succesiv Emotii, Acasa si Istorii si traditii, fiind o biografie culinara, intima a relatiei sale cu Casa Timis, terroir-ul zonei si cei 29 de oameni din bucatarii.

Totusi, eu nu prea mananc si atat. Sunt umil invatacel al atator antropologi si sociologi care vad intr-o farfurie societatea la acel moment, cultura si istorie, economie asa ca diger mancarea cu stomacul dar si cu creierul, o gust cu papile dar o trec si prin teorii, concepte sau ii intuiesc relatii si dinamici.

Ce s-a strecurat prin sita mea in weekend a fost constientizarea faptului ca exista o noua dimensiune a turismului, una de proximitate axata pe experiente culinare si relaxare in natura. Se mananca bine in Bucuresti de ceva vreme dar satisfactia mea vine din faptul ca acum se mananca bine si in afara lui, insa nu la Brasov, Cluj, Iasi sau Constanta ci chiar langa si, culmea, in pustietate, in natura – in vie cum e Casa Timis, sau in padurile dinspre Giurgiu sau Oltenita. Faptul ca azi exista optiunea de a te urca in masina pentru o ora doar ca sa mananci si poate sa te plimbi prin lanul cu lavanda si randuri de Cabernet Sauvignon mie mi se pare incredibil.  Fluxul de oameni care fac acest lucru ca si bugetele de timp si bani alocate sunt un barometru bun pentru starea natiei si obiceiurile de loisir ale unei parti a ei.  

Cand merg in locuri precum cel din weekend imi aduc aminte de zambetele pe care abia si le stapaneau niste vietnamezi acum cativa ani si zau ca-mi vine sa zambesc si mie. Eram in Phu Quoc, o insula din sud, ne cazam si personalul acelui hotel de 5 stele radia de mandrie ca investitia este locala iar arhitectul vietnamez. De atunci am tot invatat sa ma uit altfel la lucruri, sa caut si eu mandrie in ce fac altii de-ai mei.

Asa cum vad intr-un restaurant o oglinda a terroir-ului si intr-un bucatar un ambasador al locului, m-am disciplinat sa vad incredere in viitor intr-un resort, locuri de munca, seriozitate si profesionalism. Las capra vecinului altora si nu vad la Chitorani 140 ha de teren, trei restaurante, bungalouri, vie si lavanda. Vad capital local, viziune si incredere in oeno-gastro-turism. Vad Romania frumoasa care face lucrurile cu simt de raspundere, care pune tot ce e mai bun pe masa si da, are pretentia sa fie platita pentru asta. Nu vad un comunicat de presa anuntand sforaitor investitii ce raman adesea pe hartie ci bucuresteni care merg la Chitorani pentru weekend, beau vin romanesc si mananca trufe de Dealu Mare.  

Nu e de mirare deci ca aici ne-am adunat pentru a pune bazele unei Asociatii a scriitorilor de gastronomie, dar despre aceasta mai pe indelete altadata.

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.