![Maldive, 2015 – stranded on another pretty island]()
by Adriana | Jun 15, 2015 | Calatorii
Spre dimineata, cand soarele abia iesise somnoros din scutecele marii, am debarcat. Malul era inalt si plante inalte cu frunze putine si mari ascundeau privirii tot ce era in spate.
Atmosfera era calma, nici somnoroasa, nici apatica ci toropita, in ciuda zgomotelor de ici colo – frematat timid de apa, o pasare sau doua?; lilieci mari smolesc cerul cand si cand; apa calda, linistita si populata de micuti pesti colorati ce ti se-ncurca printre picioare. Cerul este simplu, linear, albastru infinit; cand apare un nor din el se scutura ploi calde, repezi si tacute ca o ploaie de aur prin care Zeus isi fecundeaza insula.
Plaja este alba, un cimitir fin de corali macinati de apa si soare sub picioare turiste. Relativ ingusta ea nu se opreste in fata arbustilor si-a copacilor ci isi continua desfasurarea pana hat spre mijlocul insulei, printre casute si palmieri in coada de paun.
Mai tarziu, dupa ce am batut insula cu piciorul in lung si-n lat, fapt ce iti lua cam 10 minute la pas domol, am vazut umbrele de stuf si mici casute pe plaja itindu-se printre copaci pitici si contorsionati.
Insula era locuita. Un om micut cu pielea ciocolatiu-negricioasa specific populatiilor insular-indiene ne-a servit cu o bautura facuta din struguri storsi. L-am numit Sambata caci a doua zi era duminica. L-am revazut ulterior in multe ipostaze si avataruri; mai mic, mai slab, mai gras-spre-normal, aducandu-ne fructe sau prosoape, maturand potecile. Parea sa ii faca placere sa fie in preajma noastra caci zambea mult, dezvelind dinti albi ce articulau binisor in engleza.
Ne-am grabit sa gasim adapost, desi noaptea venea acolo mai tarziu cu trei ore ca acasa. Conditiile erau multumitoare, culcusul moale, aveam racoare cand vroiam si apa calda la orice ora. Nu era buna de baut, dar Sambata avea grija sa ne lase nevazut apa imbuteliata langa pat. Tot Sambata se ocupa si de mancare, desi s-a aflat repede ca nu se prea pricepe si nici nu prea avea din ce caci nu crestea nimic pe insula. Acest lucru a intristat pe multi; era totusi o naufragiere benevola si costisitoare. Noroc cu tonul cu aripioara galbena, pescuit mai peste tot si delicios la gratar.
Nu prea era nimic de facut, dar acest lucru este relativ. Era cald si femeile s-au asezat pe plaja, la umbra palmierilor. Copiii au ramas pe langa adaposturi sa se balaceasca in golful cuminte cu pesti albi, apoi nu a trecut mult si au domesticit pisici de mare. Crabii au fost indaratnici, asa ca au sfarsit rau, inecati in sos de piper negru.
O parte din barbati au plecat pe mare sa pescuiasca. Au venit cu mana goala si tolba plina de povesti despre monstri din adancuri ce se lasa vazuti o clipa si lupta aprig pentru viata. Prin urmare, orgoliul masculin a plecat a doua zi capul si s-a multumit sa vada pestii la mica sau mare adancime prin ochi mari, de imprumut. Altii au mers pe apa cu vantul in spate, pe barci sau plute, cu zmeie sau placi.
Apa era albastru-alb-laptoasa si calma, fara valuri, ceea ce facea ca oamenii sa arate a cireada de hipopotami scufundati la adapost de soare.
Erau cam singurele lucruri de facut in afara de stat cu burta la soare si urmarit linia orizontului. Stateam cu ochii in soare asteptand barca salvatoare. Cineva a citit in stele ca va veni dupa prima zi a anului nou. Altcineva a imprastiat corali morti pe nisipul fierbinte si a prorocit ca salvarea ne va duce inapoi la loc cu frig si zapada murdara. Era un vis de care ne deziceam si agatam pe rand.
***
Astfel ar putea suna o descriere cvasi-atemporala a unui timp petrecut pe o insula in Maldive.
Izolarea unei insule mici poata da aceasta impresie de naufragiu a la Robinson Crusoe unui calator activ, avid de experiente.
Mica insula Furanafushi din atolul North Male, in Maldive (Oceanul Indian/Marea Arabiei) ofera plaja, somn, diving si scuba diving in recifuri cu viata subacvatica intensa si colorata, windsurf, pescuit si cam atat. Posibilitatile de explorare a spiritului uman in exprimarea lui arhitectural-culinar-culturala sunt nule pe insula, caci arhitectura hotelului este cea clasica pentru cinci stele de lant, incursiunile gastronomice se infunda in abordari etnice cumintite iar urmele materiale de cultura locala de la boutique se vand la preturi exorbitante pentru niste obiecte standard pentru oferta de suveniruri a hotelurilor din toata lumea.
Ca esti in Maldive o stii dupa repetarea cuvantului in literatura din camera, altfel insula cu tot ce este pe ea ar putea fi mutata pe oricare mare sau ocean al lumii fara confuzii geografic-identitare. In ciuda eforturilor, resorturile de lant hotelier de pe insule sunt toate la fel, neutre, speriate sa nu isi scufunde oaspetii intr-o experienta locala autentica. They play it safe. In definitiv destinatiile precum Maldive sunt, in primul rand, locul unde se duc sa ierneze posetele Vuitton.
Pe insula nu exista decat un hotel/ resort care consta in water bungallows pe o parte si island cottages si vile scunde pe cealalta, ascunse de-a lungul plajei printre copaci. Daca nu ar fi sezlonguri pe plaja, venind de pe mare in sud insula ar parea nelocuita. Sentimentul este de singuratate, de liniste si izolare.
Turisti sunt putini nu din dezinteres ci gratie numarului mic acceptat de hoteluri, aspect ce ajuta astfel la mentinerea senzatiei de exclusivitate si intimitate.
Pe Furanafushi nu sunt sosele sau drumuri pavate, nu exista masini ci doar cateva buggies (n.a. masinute de tipul celor folosite pe terenul de golf) se merge pe alei strajuite de arbusti si palmieri si toate drumul ce isi pleaca fruntea in fata banianului din centru, inalt de peste 20m, cu trunchiul facut din serpi de lemn incolaciti cuminte. Mergand seara pe poteci de pamant nisipos pe langa casute cu dusul in cabine de lut fara acoperis te simti cumva pe ulite de sat.
Activitatile la indemana tin de zona lecturii, a somnolentei sau a scufundarilor in bancuri de pesti si broaste testoase. La 17:30 are loc zilnic hranirea rechinilor, a pisicilor de mare si pestilor cu care te intalnesti in restul zilei prin apa. Rechinii sunt mici, de maxim 0,5-0,7 m, pestii sunt lungi si argintii, bondoci si colorati sau complet transparenti cu exceptia intestinului.
Serviciile sunt decente, dar departe de sofisticarea firesc asociata unei destinatii exotice. Lucratorii in turism sunt oameni cu educatie putina, professionalism limitat si serviabilitate limitata. Preturile in schimb sunt la nivelul reputatiei insulelor si direct legate de lipsa unei alternative pentru turistii izolati pe insula.
Pentru a intelege totusi ceva din Maldive exista excursia pe Male, insula-capitala de vreo 2,200 km patrati pe care stau 200,000 din cei 300,000 de locuitori si care da numele tarii [Maldives – insulele (lui) Male].
Trei ore in capital iti spun esentialul – sau poate nu – despre aceasta tara imprastiata pe circa 1200 de insule plate (cel mai inalt varf masoara 2,4 metri). Portul unde am acostat aliniaza zilnic zeci de ambarcatiuni de pescuit, pitoresti pentru turist. Captura se vinde de pe barca sau in spatiul amenajat ca piata, cu gresie si pesti pe jos. Zeci de toni cu aripioara galbena stau fermi pe podea, o imagine ce aminteste doar vag de mai celebra piata Tsukiji din Tokio.
Populatia este musulmana, cu barbati scunzi si slabi, cu ten ciocolatiu de indian si trasaturi de arab si femei ce vad lumea prin fanta ingusta a costumului traditional; se vorbeste dhivehi, o limba scrisa intr-un alfabet dantelat nascut din sanscrita si araba.
Male este un oras inghesuit, peticit, dezvoltat alandala, mizer si inegal in care saracia si/ sau subdezvoltarea se lipesc de orice, de la fructele din piata rudimentara la cladirile moderne ce-si fac loc chinuit printre maghernite. Nu e propriu zis mizerie, dar cam totul are un aspect neingrijit, cu mici si putine magazine occidentale strecurate printre.
Insulele au fost locuite candva de cei ce mergeau spre Molluca si China cu gandul imbogatirii din comertul cu mirodenii. Punct de tranzit in calea portughezilor, a olandezilor si apoi a britancilor care au guvernat-o ca protectorat pana in 1965. Astazi este republica.
Economia se bazeaza pe turism si pescuit, lucru evident la piata, un spectacol mut unde vand doar barbati, peste, legume, fructe si condimente, 8 dolari/ kg banane, un dolar sulul de bondi marketat ca Bounty (desert de nuca de cocos rasa invelit in frunze); in aeroport acelasi produs-suvenir costa 6 dolari/buc.
Alte produse pe tarabe: vinete mici, fasole verde, mango zemos, atos si dulce, banane mici verzi sau coapte, ardei frumusei, rose apple, frunze de betel proaspete si nuci de betel feliate. Ca si in India sau Dominicana oamenii isi gasesc energia si relaxarea in mestecarea aceste plante datatoare de gingii rosii.
In magazine si in fara lor vanzatorii te invita insistent dar linistit sa cumperi statuete africane din lemn roscat, casete din scoici sau sidef si tricouri imprimate. Preturile sunt astronomice pentru artizanat de proasta calitate made in China: 15-50 dolari o farfurie pictata, 180 dolari un mic vas decorativ.
Strada si tot spatiul public apartin barbatilor; sunt femei putine pe strada si doar in calitate de consumator; chiar si la hotel personalul este covarsitor masculin, cele cateva exceptii fiind fete din Asia – China, Filipine, etc. In concordanta cu religia islamica, este interzisa introducerea alcoolului in tara si tinuta indecenta, Sharia – legea islamica – aplicandu-se acolo unde legea civila tace.
Maldive poate fi un pom laudat la care te duci cu sacul, dupa cum, la fel de bine, poate fi locul perfect unde sa-ti incarci bateriile cand nimic nu te mai pune pe picioare decat o doza de soare si apa.
PS: despre mancarea de mic-dejun dintr-un hotel in Maldive cititi aici
PPS: articol publicat in Business Magazin februarie 2015.
by Adriana | Aug 31, 2014 | Calatorii, Restaurante
Articolul de acum isi are radacinile intr-o carte cumparata in aeroport si devorata pe cursa care m-a dus la un targ dedicat brutariei si patiseriei tinut la Paris.
Primele pagini ale cartii* vorbesc despre mancare si satisfactia pe care aceasta o ofera. Teoria care m-a facut sa aprob si sa scriu aceste randuri spune ca mancarea in sine nu aduce (multa) placere.
Citind cele cateva randuri prin care personajul isi face introducerea construind esafodajul povestirii sale (despre obezitate si relatii de familie) am regasit verbalizat un gand avut destul de des in ultima vreme.
Ceea ce ne face sa salivam se intampla de fapt in afara momentului masticarii, inainte si dupa, respectiv anticiparea, atitarea papilelor si apoi amintirea experientei. Rememorarea ei amplifica impactul.
Este motivul care m-a adus la acest targ – vreau sa aflu noi tehnici si echipamente prin care experienta pe care o ofer clientilor prin deserturile noastre sa fie intensa si generatoare de amintiri, anticipari, savurari si iar amintiri – un fel de sarpe care-si inghite coada, o miscare ciclica nesfarsita, pe care, da, unii ar numi-o dependenta. Eu i-as spune loializare.
Cele sapte hale ale parcului expoxitional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutarie/ artizanal/ industrial/ scoli de gastronomie/ concursuri si show-uri. Aici au loc intreceri precum Mondial des arts sucres si Masters de la boulangerie artisanal la care participa concurenti din toata lumea. Tot aici isi prezinta expozantii performantele produselor lor – masini, utilaje, fainuri sau arome, forme de copt, etc – si o fac tot la fel prin vitrine in care au inregimentat mii de prajituri pastelate. Privirea iti alearga catre ele, se imbata cu aroma, se impleticeste in decoruri, se lipeste, inghite hulpava tot cu discriminari minore.
Pret de o ora esti in extaz apoi urmeaza caderea – privirea, tot ea saraca se taraie, schioapata, isi trage pleopa pavaza si implora mila. Intervine greata vizuala. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mananca cu ochii, aproape nimic nu se degusta fizic. O binecuvantare. Aceasta supra-doza de zahar a facut ca in cele patru zile in Paris sa mananc efectiv doar trei deserturi si acelea din curiozitate profesionala, nu pofta.
In afara targului, este liniste. Parisul este de data aceasta tacut, pare ca oameni si masini merg in varful degetelor. Masini nu prea sunt si cand apar nu fac zgomot. Nu sunt silentioase, fantomatic-inexistente, ci doar putine si nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluarii in oras si incercarile guvernului de a-l diminua.
Sambata seara Parisul a fost cuminte, duminica pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Elysee e o agitatie tacuta, turisti miscandu-se turma spre sau dinspre arcul de triumf.
Zgomotul este insa in bistrouri si magazine. Perdele fonice invizibile il retin acolo si doar razlet razbate cate un murmur. E ciudat caci nu pluteste nimic in aer, nu e o respiratie retinuta, nici tacere impusa. Nu te astepti sa izbucneasca o furtuna sau gasca de prieteni sa urle ‘surpriza’. Cei care trec pe strada sunt putini si normali. Caini nu sunt, iar cersetorii tac inveliti in saci de dormit, in usile de la Printemps si Lafayette.
Ziua nu e diferit, in gradinile Tuileries si pe peticele de iarba paralele cu Champs Elysee oamenii stau descaltati in iarba. Stau si eu si ma gandesc cat de diferit ne purtam in vacante fata de ceea ce suntem acasa.
Ma mai gandesc la cele de la targ si la faptul ca in dimineata aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 oameni la ora 11; toti aveau cosuri in mana si cautau probabil sa refaca stocul de provizii terminate peste week-end.
Bistrourile sunt pline la pranz si cina, magazinele de mancare la fel, boulangeriile au coada la intrare. Treptele de la Madeleine gem de genunchi pe care se ia pranzul la caserola. Neam gourmet si gourmand. In parc miroase a mancare, pe strazi a ceapa prajita. Desi arata aristocrat Parisul miroase burghez.
La una din usile galeriilor Lafayette in fata sta aceeasi femeie cu pisica de anul trecut. O banui romanca, are fata unei taranci de treaba care in loc sa copilesca rosii bibileste un pisoi tarcat, cu fata blanda si rotunda. O intreb daca e cumva din Romania in timp ce caut in portofel o moneda. Da, este si are impresia ca ma cunoaste caci ma intreaba ‘Esti din Bucuresti, nu?’ Fotografiez pisoiul si remarc noua hainuta in care e imbracat. Parca anul trecut avea o hainuta tricotata de mana, acum are un fas negru curat. Ordine si curatenie e si pe bucatica lui de pres unde isi are mancarea si apa. Ismail e numele motanului si nu pot sa nu ma intreb daca nu o fi anchilizat stand cuminte pe postamentul lui; pisicile ar trebui sa misune unduitor. Poate e batran, lenes sau intelept.
Ma indrept sper atelierul lui Cristophe Michalak, castigator al Coupe de Monde de la Patisserie in 2005. E marti si inca liniste peste tot. Sunt intr-un cartier residential iar strada numara bistro langa bistro, cate o calcatorie ici colo. Boulangeria de cartier e doldora cu prajituri la fel ca orice alta cofetarie din centru- tarte citron, eclere, flan, tarte si tartlette cu ciocolata, zmeura, mere, pere si visine. Toti suspectii obsinuiti din cartile de patiserie franceza sunt in vitrine – tarte tatin, religieuse, St Honore, tarte normande, eclair, le fraisier, etc.
La Michalak e inca inchis; deschide de marti pana duminica si doar de la ora 12:00 asa ca ma plimb prin brutariile cartierului si sfarsesc intr-un parc cu copii albi si bone de culoare unde scriu aceste randuri. Ma uit la ceas dar minutele trec greu. E ultima zi la Paris si trebuie sa iau masa la Gaya Rive Gauche a lui Pierre Gagnaire, lasat special la urma, asa cum isi pastreaza tata cea mai apetisanta bucatica din farfurie pentru ultima inghitura.
*cartea mentionata este Big Brother, de Lionel Shriver – roman ce analizeaza obezitatea in relatie cu responsabilitatea familiala si gradul in care aceasta din urma este sau nu utila si dezirabila.
5.04.2014
by Adriana | Jun 15, 2014 | Calatorii, Restaurante
August pana in septembrie au fost luni de proba – primele produse din portofoliul Biscuit au luat nastere atunci. Octombrie a fost lansarea si de atunci pana in decembrie a trebuit sa gust/ degust sumedenie de dulciuri – nu puteam sa le dam la client ne-verificate. A venit apoi Craciunul ca o cireasa de pe tort cu zeci de kilograme de cookies si turta dulce de sezon, cozonacul mamei si prajiturile pentru familie am ajuns la saturatie. Asa am decis sa ma dezvat de zahar, sa iau o pauza, o vacanta in vacanta. Adica, cat sunt in vacanta sa o las mai moale cu deserturile in special si mancarea in general.
Duminica pe avion – sunt plina, refuz mancarea. Sambata si zilele de Craciun de dinainte am exagerat, imi spune organismul. La modul cel mai onest nu inteleg de ce. Nu am mancat mult; cumva insa stomacul nu ma aproba. Duminica ma trezesc la 4:50 si am impresia ca circumferinta stomacului este egala cu diametrul unei mingi de plaja.
Pe avion mi se aduce meniu vegetarian, adica briosa, piure de mere gust briosa, mananc piureul, la inceput neincrezatoare apoi trec si la al doilea. Sunt multumita ca am luat un mic dejun usor; stomacul nu apreciaza diferenta.
In timp, mi se face foame sau pofta. De fapt ma gandesc la mancare si asta pune in miscare sucurile gastrice.
Citesc. Peste o vreme scot o mandarina si ma bucur de gustul intens dulce. Incerc si vreo doua litchii. De data aceasta pachetelul de acasa include doar fructe – salvate de a o moarte nedemna prin putrefactie intr-un bol de sticla dintr-o bucatarie goala a unui apartament locuit doar de un motan alb si bona lui pentru mai mult de-o saptamana.
Avionul opreste cuminte la locul lui. Suntem pe Charles de Gaulle si conexiunea e facuta la poarta M25.
Terminal nou si poate cel mai french si user friendly ever. Numeroase fotolii si canapelute duble pe care poti dormi necontorsionat si cel mai fain mix de food & fashion. Laduree imi face cu ochiul. Intorc capul.
Lunch e cous cous cu zucchini si o salata ciudatica clasica parca pentru liniile aeriene – salata iceberg, stafide si morcov cu un sos ce coloreaza totul in galben viu, ca un soare de dupa amiaza, inmuiat in curcuma. Desertul este un amestec de apa, faina, miere si nuci ce prin uscare/ uitare a luat forma unui pastel de nata cu o bucata de para la mijloc. Hidos.
Gustarea inseamna acelasi piure de mere, apa si pain au chocolat. Pe primele nu le mananc, pe ultimul il gust si dau mai departe. E uscat si sigur nu are unt.
Ziua intai
Ajung la destinatie. Simt nevoia sa mananc mereu si in acelasi timp ma rog ca mancarea sa proasta. Ruga ascultata. Ok, nu e proasta dar nici buna. Bufet all inclusive de 5 stele. Nu vreau sa ma gandesc ce o fi la la mai putine.
Ma bucur ca desertul e jalnic si de nemancat. Nici macar lipsa de zahar in sange de care pare ca sufar nu ma poate face sa gust.
E amuzant si trist.
Pe 5 metri liniari se insira platouri cu prajituri – mici patratele de prajituri scunde asamblate dintr-un singur tip de foi subtiri si albe, lipite intre ele de straturi fade de frisca de la tub si lacuite cu un gel de culori diferite in functie de gust – rosu pentru capsuna, crem pentru caramel.
Plimbarea pe acest drum al zaharului nu-mi scoate in cale nimic cunoscut, nimic apetisant. Poate doar o crema/ pasta de un galben intens – prea intens? – revarsata intr-un platou si care ar putea ameti monstrul foamei din mine. Ma voi apropia de ea asadar. Descopar un card care o proclama crema catalana si asa incep sa citesc etichetele – celebra prajitura Opera (atat de draga surorii mele) carrot cake, brownies, nume grele in armata deserturilor, aici nume de cod pentru prajituri ce ar servi mai bine ca momeala pe balta.
E ca si cum particip la un bal mascat al prajiturilor sau am descoperit un program de protectie al prajiturilor-martor la asasinarea cofetariei de calitate.
![photo 4[3]](https://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-43-e1400488200302.jpg)
Crema catalana se dovedeste a fi de-a dreptul scarboasa si asta explica culoarea – prea mult colorant E galben, din plic.
Ziua doi
Pofta de dulce s-a atenuat putin. Sunt 11 zile de cand nu am mai fost in laborator. Doar am mancat proviziile facute pentru craciun, intreit – un platou pentru socri, unul pentru parinti, unul surorii care l-a luat cu ea la parinti si eu in vizita la toti, in fiecare platou.
Si totusi, cu masura. Impusa. Nu de vointa ci de pofta. Aveam chef de creme usoare, cu mascarpone si cafea, cardamom si rubarba, blaturi fine si tarte sfaramicioase. Nu Christmas cookies chiar daca-s plini de scortisoara si ghimbir, poleiti cu gem de zmeura, ninsi cu fulgi de migdale sau untosi si dungati cu ciocolata cu lapte. Nu aveam pofta nici de pain d’epices maturata doua saptamani in congelator ca asa zice Julia Child. Nici chiar de stolen doldora de fructe uscate rehidratate in romul nostru over-proof adus de socri din Jamaica pe comanda (si care face alarma anti-gaz sa urle de fiecare data cand deschidem sticla).
Ziua trei pana la a zecea
Mananc putin si dulce aproape deloc. Am o tentative sa compensez in ultimele zile cu o cutie de Pringles de la psicina. Cumplit de artificial. Ceapa pudra in exces si sare la greu. Yak.
Pe aceasta insula se mananca prost si foarte prost cu trei exceptii: restaurantele Pasion by Martin Berasateguy din Paradisus Punta Cana si The Jelly Fish in Carretera Brava si acasa la Happy Harry, instructorul de diving care ne-a gatit divin 5 kilograme de lobster proaspat inca mustacind.
![photo 5[3]](https://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-53-e1400488315123.jpg)
Ziua a unsprezecea
Pe avion, nimic nou, nimic bun.
Ziua a dousprezecea
Inapoi in laborator 
by Adriana | Aug 31, 2013 | Opinii
De curand, un restaurant din Romania a fost inclus intr-un volum numit ‘50 cool restaurants in the world’. Este o recunoastere importanta pentru tanarul arhitect care a interpretat elementele etnice in cheie moderna, tributar tendintelor contemporane de recuperare si valorizare a obiectelor vechi.
Este poate si singurul, daca nu unul din putinele semnale internationale care mentioneaza un restaurant din Romania.
In ceea ce priveste gastronomia contemporana nu suntem inca pe harta lumii, dupa cum nu regasim nici bucatari romani in competitii internationale precum Bocuse d’Or. Concursul ce determina cel mai promitator talent culinar va avea loc pe 29 si 30 ianuarie la Lyon, iar in finala au intrat Sri Lanka, Guatemala, Estonia si mai apropiata Ungarie, pe langa suspectii obisnuiti – Franta, Italia, Marea Britanie sau Islanda. Romania nu apare nici in lista participantilor la faza pe continente.
Privind insa peisajul local, vedem o activitate frenetica – restaurante apar si dispar, unele raman constante ca si calitate timp de ani buni, multe din cele noi pun accent puternic pe design, cateva au chefs straini, pregatiti in localuri cu stele Michelin din strainatate. Specificul variaza, serviciul la fel, preturile sunt comparabile cu cele de afara.
Ce ne lipseste atunci pentru a putea aspira macar la o stea Michelin?
Georges Andre Rognard, bucatar francez cu experienta in astfel de localuri, actualmente chef la un restaurant in nordul Bucurestiului mentioneaza trei motive si o cifra – 10. Adica zece ani pana vom avea prima stea in Romania. Altii – bucatari, manageri de restaurant sau foodies – se feresc a da cifre, dar clatina din cap la fel de pesimist.
Cu totii cad insa de acord asupra motivelor si a ordinii acestora: clientul, ingredientele, bucatarul.
Clientul pune inca apa minerala in vin si trimite vita inapoi ca fiind nefacuta. Intre snitel si St Jacques alegerea este evidenta, iar deserturile trebuie sa fie dulci si insiropate. Cu o piata in care cererea nu provoaca, nici oferta nu exceleaza.
Ingredientele de provenienta locala nu au calitatea ceruta/ constanta si trebuie importate, ceea ce reflecta in pret, dar si in autenticitatea preparatului, iar bucatarii sunt de multe ori angajati care isi fac treaba de la 9 la 23:00, fara pasiunea si obstinatia cu care colegii lor urmaresc o stea pe alte meleaguri.
A merge la restaurant nu este egal cu actul de a manca. Are de-a face cu atmosfera, cu starea de spirit, cu felia de cultura pe care ti-o pune in farfurie o data cu mancarea, cu rasfatul pe care ti-l aduc preparatele si personalul de serviciu.
Amintindu-mi de o cina luata la Joel Robuchon in MGM Grand, Las Vegas – trei stele – imi revine impresia de altar al gustului, in care un ghid personal prietenos si atent te conduce in ceea ce urmeaza a fi o experienta si un rasfat de neuitat.
Care este insa treaba cu aceste stele si de ce sunt importante?
Sa incepem prin a spune ca maximul este 3.
Un restaurant poate obtine trei stele Michelin cel mult, iar in lume sunt putin peste 800 de restaurante instelate. In plus, spune Georges Rognard, cand un restaurant primeste o stea, se intampla ca altul sa o piarda. Rezervarile se fac adeseori cu luni inainte, iar pretul este pe masura.
Continuam prin a afirma fara drept de apel ca doar restaurantele primesc stele, nu si bucatarii.
Stelele Michelin isi au originea intr-o initiative a companiei Michelin care in 1900 a publicat un ghid ce lista informatii utile automobilistilor – locuri unde sa ia masa sau unde sa se cazeze in Franta. Pana prin 1920 acest ghid a devenit atat de popular incat Michelin a creat o echipa de inspectori care sa viziteze anonim si sa clasifice restaurantele din afara Parisului, oferind una, doua sau trei stele. Criteriile sunt simple: calitatea ingredientelor, gustul preparatelor, personalitatea bucatariei, raportul calitate/ pret si constanta.
In ceea ce priveste definitia fiecarei stele, explicatiile de pe site-ul oficial sunt destul de lipsite de savoare.
O stea indica un restaurant la care merita sa te opresti in drumul tau. Doua stele – bucatarie excelenta, e recomandat un ocol, iar trei stele implica superlativul, oferind o experienta demna de a fi destinatie in sine.
Stelele Michelin ne pun pe harta cunoscatorilor si contureaza mai clar identitatea unui oras. Sunt un semn al educatiei si o recunoastere a rafinamentului, o invitatie de a descoperi ceva nou despre noi insine.
Poate de aceea o parere des intalnita printre restauratori este ca prima stea Michelin va veni in Romania cand vom avea cel putin zece restaurante in competitie pentru aceasta. Iar pentru aceasta, cei trei factori mentionati anterior sunt esentiali – clientul educat, ingrediente locale premium si bucatari pasionati.
Material publicat in Business Magazin ianuarie, 2013
![photo 3[6]](http://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-36.jpg)
![photo 4[3]](http://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-43-e1400488200302.jpg)
![photo 5[3]](http://blog.biscuit.ro/wp-content/uploads/2014/05/photo-53.jpg)
11Nov2015
Dupa cativa ani buni. La fel de umed, ploios, gri si mirosind a gogosi, si, mda, a iarba. Minunat!
Atmosfera generala de oras cu oameni asezati, inalti si cu greutate, calarind negre biciclete vechi pe care bucuresteanul nu s-ar lasa vazut nici mort. Biciclete cu navete de plastic pe post de cos.
Canale cu rate si barci si case pe barci. Cladiri cu ferestre largi dar fara perdele. Oameni care iau masa in sufrageria-vitrina. Oameni goi pusca care iau micul dejun la geam. Oameni care au arta la limita pornografiei pe perete.
Oras curat cu mii de biciclete alergand pe langa canale, carand oameni de la munca, parinti cu pana la doi copii pe ghidon, oameni de afaceri cu trollere ruland cu viteza pe langa roata bicicletei.
Arhitectura frumoasa, de poveste, aliniata cuminte si modest. Restaurante si baruri in care designul este uitat in favoarea utilului si a pretului. Hipstereala multa.
Van Gogh. Pronuntat Van Hoh. Vincent si culorile noroiului. respectul pentru tarani, minerii in mijlocul carora a fost pastor, cartofii pe care i-au impartit la cina. Vincent si florile soarelui. Culorile verii si ale Arles-ului lui Gaugain si a nebuniei; al sinuciderii. Vincent si noptile instelate.
Desi preferata mea Starry night este de ceva vreme la MOMA, New York, mi-am gasit alta Starry night over Rouen. Nu-i minunata? ‘Just as we take the train to Taracsone or Rouen we take death to go to a star’.
Sursa: Pinterest
Florea soarelui si variantele ei sunt in Amsterdam, dar ca sa ajungi acolo trebuie sa vizitezi si expozitia paralela Van Gogh si Edvard Munch. Stiti florile soarelui pictate de cofetarul de la Biscuit pe tortul care acum e expus la Artmark? Da, sunt o replica a lui Van Gogh ????
La muzeu am aflat si despre sindromul Stendhal, acel vertij care ti se intampla cand esti coplesit de emotiile transmise de arta.
Si tot aici am vazut sculptura lui Rodin ‘she who was the helmet’s maker’s once-beautiful wife’ replica la Misery a lui Desbois. Memento mori….
Nici la casa lui Rembrand lucrurile nu sunt mai optimiste, avand in vedere faptul ca pictorul nu a putut achita ratele locuintei cumparate in 1639 pentru 13000 guldeni, o suma exorbitanta la acea vreme. In ciuda succesului dobandit mai ales cu tabloul The Night Watch a fost declarat falimentul in 1656, iar doi ani mai tarziu a fost vanduta la licitatie pentru 11000 guldeni. Vizita a fost insa placuta si instructiva, pe langa bucataria comfortabila si paturile-in-dulap la moda in epoca muzeul oferind si o demonstratie de gravura pe placa de cupru, indeletnicire la care Rembrandt se pare ca excela.
Si ultimul muzeu, Scheepvaartmuseum – muzeul maritim, o mare dezamagire cu exceptia replicii East Indiaman pe care o poti vizita si unde gasesti informatii fain prezentate, inclusiv mici actiuni interactive, ca de exemplu sa ghicesti ce au depozitat in butoaie mirosindu-le ???? De evitat insa Voyage at sea, unde, vorba unui amic, trebuie sa intri fumat ca sa poti gusta experienta.
Inapoi la partea mundana a orasului.
Cartofi prajiti – vlaamse frites peste tot. Supa de mazare cu carnati si iar cartofi si iar carne ca mancare traditionala. Deserturi masive, bazate mai mult pe coca/ aluat fainos: briose, brownies (cu si fara aroma de verde), turta dulce multa si variata. Clatite, numite aici panekoeken si gaufre, numite waffles. Bune cand sunt calde. Banale si cu Nutella, cam peste tot. In schimb surpriza vine de la poffertjes, un alt tip de clatite olandeze, micute cat o nuca si pufoase, care se mananca cu unt si zahar pudra. Daca mai pui si niste stafide in rom, povestea este deja cu maxim happy end.
Den Halle – locul perfect pentru o dupa amiaza ploioasa in Amsterdam. Zeci de mici restaurante cool sub un acoperis cu mancare excelenta si bautura pe masura. A fost locul in care am reintalnit raclette si soft shell crab sub forma de burger si unde am descoperit un delicios Petit Clos, Sauvignon Blanc, Marlborough, NZ.
In rest branza multa. Branza galbena. Branza peste tot. Branza delicioasa.
Si bitterballen, adica chiftele din orice legat cu pasta de ou si faina si prajit bine ca sa iasa o crusta care ascunde un miez moale.
Piata de flori neschimbata. Ba nu, caci acum se vand si starter kit-uri de crestere marijuana.
Si da, multe magazine de profil. Si multi vizitatori in ele. Magic mushroom si Bulldog si Grey Area. In prima am intrat ca sa vad multa guma de mestecat si bombonele vesele. Pe langa a doua am trecut. In a treia am intrat ca sa vad ce ii place lui Snoop Doggy acolo. Rappers, miros greu, coada la tejghea si sute de nume pe post-its pe pereti. Dat fiind faptul ca nu am obiceiuri de consum ci doar curiozitati sterile, numele meu a ramas nescris.