Recenzie: Mesendorf 65

Pe drumul Maramuresului

Ziua 1. Mesendorf 65

Ca sa ajungi la Mesendorf 65 iei drumul muntelui; te rogi sa nu fie trafic la Comarnic sau Busteni si rontai compulsiv covrigei de Buzau. Sunt 246 km zice IOS-ul, ca Waze refuza sa colaboreze. Treci de Brasov si continui prin sau pe langa Feldioara, Hoghiz, Rupea si Fiser. Lasi Viscri in urma pe stanga si mergi prin Crit. Iti amintesti ca in Crit in 2009 erau un domn care facea branza buna de capra si o doamna cu dulceturi. Dupa Crit incepe nesfarsitul. Cer albastru neclintit, peisaj verde salbatic. Niciun om, nicio casa, nicio urma de antropocen cu exceptia soselei de sub roti. Si mergi asa pret de minute bune si te intrebi daca dincolo de coclauri nu or fi tot coclauri frumosi. Si gandul asta nu te supara. Totul e verde si albastru si urla a crud si a curat. La un moment dat apare insa semn facut de mana omului – un totem discret pe care scrie Mesendorf si care are inscriptionat ceva ce pare o cruce. Aveam sa mai vedem acest simbol la gazdele noastre. 

Ca sa ajungem la ele am urmat cuminti strada principala, insa la un moment dat aceasta paraseste asfaltul si provoaca gravitatia, urcand prin colb si pietris in coasta, ba chiar si serpuieste. Eram usor confuzi dar inaintam cu viteza mica pentru a ne minuna de satul impietrit in timp, cu case sasesti ale caror poduri trapezoidale poarta adesea cifre ce ne-nfioara; sunt case facute in 1800, still standing, still working, still like steel dar goale, parasite, coji fara suflet, pereti fara caldura. La o aruncatura de bat de biserica veche – unde, vom afla mai tarziu, cei de la Grano din Bucuresti infiinteaza un punct local gastronomic – gasim o poarta inalta, din lemn lacuit pe care sta scris discret 65. De la departare nu as fi vazut, dar simbolul punctul gastronomic local si bicicleta incastrata in gard i-a dat de gol.

Am apasat timid pe poarta – speram sa se deschida, sa nu fiu nevoita sa strig. Sonerie nu se vedea. Spre norocul meu poarta s-a deschis imediat – in curte tocmai isi luau ramas bun Adrian Udrea si Laurentiu Dragomir de la Legume la borcan. 

Adi si Oana Udrea sunt proprietarii locului, o gospodarie primitoare cunoscuta pentru branzeturi rafinate si mese delicioase. 

Un cuptor dolofan, o sura cocheta, casa imbracata in lemn pe care muscatele se proiecteaza sangerii, lemne crapate pentru foc si tigla veche pe casa, din cea rotunjita de mesteri si innegrita de vreme. Treptele surei sunt doua bucati de lemn crapat de ploi, uscat de soare. Inauntru masa ne astepta gata pusa; era o zi de joi si fuseseram rugati sa ajungem dupa pranz 14:00 caci dimineata fusese zi de facut branza jos la ferma. 

Era o atmosfera pe care o simteai a ta, ceva din copilaria fiecaruia e esentializat aici insa la fel de bine se simte si filonul strain. Designul rustic de revista country style paleste familiarul din lemn si din ceramica verde de Corund. Si asta e bine caci stiai ca vietuiesc in pace si biblioteca nordica si ardeii pusi la uscat pe un perete, si bicicletele ridicate la tava cu scripeti si dantela de ata ce margineste fata de masa. Si borsul rece dus de Oana din amintirile ei galatene dar si profesorul de antropologie britanic ce lua masa in paralel cu noi. 

Mesendorf 65 este un punct gastronomic local; nu voi relua aici ce inseamna aceasta caci a facut-o de curand si bine Corina Dima aici. Voi spune doar ca nu este restaurant ci mai degraba te auto-inviti la masa omului, in gospodaria lui. Platesti pentru asta un pret fix in care intra intreg meniul gandit de gazda. Oana, caci ea este maestra in bucatarie a gandit pentru acea zi de joi doua meniuri independente, ca sa avem de unde alege avand si un vegetarian printre noi, a carui prezenta am anuntat-o cand am facut rezervarea (fara de care nimeni nu primeste de mancare, cititi materialul Corinei). As zice ca punctul gastronomic local este un table d’hote in versiune romaneasca. 

In sura inalta si racoroasa vara era suportabila. Au imblanzit-o limonada facuta cu siropul de socata, borsul rece de loboda si inghetata misterioara de flori de fan ce indulcea crumble-ul de rubarba (Oana a zis ca aroma si-o ia nu doar din infuzarea florilor si Inca o tehnica, ramasa secreta pana la acest moment). 

Nu mananc ciorbe dar am savurat borsul, recunosc. Ba admit ca mi-am pus si un polonic de ciorba de miel de la stana lui Valer ca prea o lauda un comesean. Am continuat voiniceste cu carnati de casa afumati si copti cu mere, ceapa rosie si mustar. Aici m-am cam impotmolit, era vara si urcusul temperaturii e greu. Am gresit si cu un PeCeLUS, prajitura calda cu lapte, unt si smantana. Imi dau seama ca purcelus eram eu, nu prajitura rebotezata astfel. La final degustare de branzeturi facute de gazdele noastre, excelente alaturi de poame din mere. 

Adi ne-a cucerit repede cu un rachiu excelent inainte de masa; este un om primitor si pasionat, care recunoaste ca nu s-a putut abtine ca Oana si si-a mancat prima roata de branza maturata facuta. Au fost patru roti, una pentru fiecare membru al celor doua familii implicate in manufactura de branzeturi. A Oanei pare ca isi va gasi sfarsitul anul acesta (la peste 36 de luni de maturare) in cadrul unui eveniment  gastronomic special pe care il vor anunta curand. Am regasit crucea vazuta la intrarea in sat pe cateva obiecte din sura si am aflat ca este simbolul folosit la identificarea vitelor apartinand unui sat sasesc. 

Ca lumea e mica stiam deja, dar o dovada in plus ne mira totdeauna; asa si la Mesendorf, cand in discutia cu Adi si Oana am descoperit ca a) pana prin 2009 ne incrucisam pe la aceleasi evenimente corporatiste si b) Mesendorf Gasthaus, optiunea de cazare moderna din sat, apartine unei foste colege de corporatie. Suntem legati cu fire invizibile si adusi laolalta de linistea verde din satele sasesti. 

Simteam ca lipseste totusi ceva; era soare, era verdeata, era o sura magica si o mancare delicioasa, doua gazde minunat de calde. Unde e pisica?