Eating out

Ibn Battuta

Shams al-Din Abu ‘Abdallah Muhammas ibn ‘Abdallah ibn Muhammad ibn Ibrahim ibn Muhammad ibn Yusuf al-Lawati al-Tanji ibn Battuta, cel mai mare calator al timpurilor sale (Marco Polo murise deja cu un an inainte de plecarea sa in lume). 

Sa ii spunem simplu Ibn Battuta si sa il descriem ca pe un calator marocan care la 1356, intors in Marocul natal, isi dicta memoriile lui Ibn Juzayy.

A plecat la varsta de 22 ani din Tanger fara prea multi bani la el. Planul era sa ajunga la Mecca, in pelerinajul pe care orice musulman il datoreaza o data in viata (si in urma caruia primeste titlul onorific de hagi, de la hagialic/ pelerinaj). Calatoria sa a durat 32 ani si l-a purtat din nordul Africii in Siria, peste Marea Neagra catre Asia centrala, inapoi prin Turcia de zi, in est in Afganistan si India si apoi in China. 40 de tari si peste 75000 mile. 

De ce sunt de interes calatoriile lui pentru istoria gastronomiei? Pentru ca Ibn Battuta avea un soft spot pentru mancare si a lasat informatii despre mesele memorabile luate de-a lungul vietii sale de turist. 

El a mancat rareori singur, mancarea era in platouri comune si nu avem dovezi ca ar fi platit vreodata pentru ea. Ospitalitatea era atunci o obligatie legala si sacra, astfel calatorii erau primiti si ospatati oriunde bateau la usa cerand adapost. Este posibil ca plata sa fi luat forma povestilor pe care calatotul nostru le spunea gazdelor, impartasind cu ele noutatile, experientele traiate intr-o epoca in care informatia circula altfel decat azi. Pe de alta parte, episoadele de inospitalitate, cu evadari si trait in paduri cu fructe de padure si muguri nu sunt rare. Dupa cum nici criticile –  ghidandu-se dupa etica musulmana care vede in pofta stomacului cel mai mare pericol pentru umanitate, cum scria filosoful sunit al-Ghazali in sec XI, calatorul nostru e stanjenit de mancarea bogata care i se ofera in unele locuri si ii considera pe cei din Mogadishu corpolenti “unul din ei mananca cat o intrega congregatie”; in Sri Lanka asista la uciderea unui elefant mic de catre locuitorii infometati dar si la razbunarea elefantilor. Povesteste si despre un rege persan in fata caruia subiectii sai stateau in picioare cu mainile pe lobul urechii, dar si despre cele patru neveste si alte sclave pe care le-a avut in Maldive, desi se plange ca trei ani acolo si cei sapte in India a mancat doar orez, orez cu legume, orez cu carne, orez si iar orez (si niste vin de planier imbietor, totusi). In Ispahan a mancat orez gatit in ghee cu pui prajit; In Mogadishu a intalnit banane verzi gatite in lapte  dulce dar si lapte batut in care erau bucati de lamaie si ardei murati in Otet si sare, ghimbir verde si mango (ceea ce mie imi aminteste de achard, un fel de chutney sud-asiatic pe care l-a mancat dimineata la pranz si seara de buna voie si nesilita de nimeni in Sri Lanka si Mauritius). In ceea ce e azi Somaliland i s-a intors stomacul pe dos de la mirosul de peste si sange de camila, alimente predominante in dieta locala. Nici Yemen nu a fost mai placut, un loc descris ca mizerabil cu cantitati uriase de curmale si peste amestecate intr-un fel de mancare cu care se hraneau oameni si animale. 

Din seria nu-i nimici nou sub soare va lasa aceasta informatie – ceea ce azi e considerat nou si trendy – masa comunala si sharing plates  – atunci era norma.

Opera lui Ibn Battuta se cheama Rihla in araba, Calatorii in traducere si este unul din cele mai vechi food & travel memoirs. Cartea a ajuns in Europa abia 500 de ani mai tarziu si a fost tradusa in franceza initial. Pentru cine vrea sa il citeasca, exista o versiune in engleza intitulata “A gift to those who contemplate the wonders of cities and the marvels of travelling”.

Eu am citit toate cele de mai sus despre el in Sitwell, 2019.