by Adriana | Dec 15, 2016 | Europa, Strainatate
Este a treia oara cand scriu acest text caci din varii motive se incapataneaza sa dispara. Consecinta este desigur ca este mult mai scurt decat planuisem. Prin urmare, iata cateva lucruri/ locuri pe care le puteti lua in calcul la Londra. Unde e ceata, stiti voi, Dickens, Bleak House.
‘Fog everywhere. Fog up the river, where it flows among green aits and meadows; fog down the river, where it rolls defiled among the tiers of shipping and the waterside pollutions of a great (and dirty) city.’
Ordinea listarii este intamplatoare, iar continutul exprima opiniile mele personale, a se lua ca atare, cu un graunte de sare.
Food in motion – Shuang Shuang
Nu am fi ajuns aici daca nu ni-l recomanda Doru, amabil si well-dressed like always. Este un Chinese hot-pot meets sushi belt and their love child este super delicios. Practic stai frumos pe scaunel, alegi luna din cele trei supe si un sos din cele doua (iute si mai iute, adica peanut butter si sriracha), pui supa la fiert in bolul din fata, dai foc 5, nivel maxim si apoi pescuiesti pe pe banda calatoare din fata ta ce-ti pofteste inima: pui, porc, vita japoneza, peste si fructe de mare, pak choi, bok choi si alte choi, tofu in fel si chip, taietei udon, vermicelli, instant si eu mai stiu de care. Le iei de pe farfurioarele lor color-coded si le versi in supa bolborositoare unde le lasi sa se fiarba bine, dupa cum ti-a atras atentia chelnerita asiatica dand din cap peltic pe cand articula ‘no eat raw, no eat, no no’.
http://www.shuangshuang.co.uk
PS: o alta super recomandare a lui Doru: inghetata Gelupo, in special iaurt & cirese (zice el), prune & Armagnac (zic eu). S-ar putea sa gasiti la ei si matcha & orez, facut insa de Umu, restaurant japonez cu stele Michelin, unde usa pare o bucata de zic, care insa gliseaza misterios cand apesi pe un anume buton.
Breakfast: The Table
Talk about food trasability! meniul ofera variante vegan si vegetarian pe langa cel clasic britanis, da, da, cel cu carnati, fasole, ou si ciuperci, bun de mancat inainte de mers la coasa. Au oua de la aceeasi ferma de la care iau de ani de zile, numita in meniu pe numele ei de la Registrul Comertului. Oua divine in toate felurile florentine, benedict si royal. Si waflles cu sirop de artar si alte bunatati. Try True Blue.
http://www.thetablecafe.com
The let’s-que-for-hours-ahead Cronut: Dominique Ansel
Neah, nu e chiar asa. La Londra, spre deosebire la New York despre care am scris aici, nu a trebui sa stau la coada in afara magazinului, inca de la 7 dimineata ca poate-poate apuc un cronut. Am avut 4 oameni in fata, insirati cu totii de-a lungul vitrinei cu prajituri, unele dintre acestea special create pentru Londra. Gustul saptamanii pentru cronut era visine si ganache cu migdale. Poate ca era el mai vechi, poate ca eram eu prea hyper-curioasa, maybe this, maybe the other, treaba e ca nu mi-a placut Cronut-ul (pentru cine nu stie, combinatie de aluat de croissant cu donut). Aluatul era vested, umplutura era ok, dar glazura de zahar alb (icing-ul clasic) mi-a pus capac. Nu pot fi data pe spate de ceva pentru care nu s-a gasit alt decor sau supliment de gust. Call me a snob. Prajitura cu iasomie a fost buna, tarta cu lime ciudata (promitea ca daca storci felia de lamaie verde in jgheabul de ciocolata alba presarat cu ceva rosu-maroniu obtii caramel instant). Mai degraba jgheabul-decor a fost prea-sarat decat presarat, iar ceva-ul rosu-maroniu a refuzat sa aduca a caramel chiar si sub privirile necrutatoare ale camerei de Iphone 6 (not mine, I make it a point to always own the second-last model; not to be called a snob, you know).
http://dominiqueansel.com
Hipstearala la mic dejun: Maltby Street
Cum nimic nu se intampla fara motiv, dimineata de sambata petrecuta in piata Malby, situata pe un culoar ce se viseaza strada, s-a intamplat ca sa ma faca sa accept convingerea generala din tara ca la noi legislatia in materie de all-food este mai aspra ca in alte parti. Nu voi zice nimic altceva peste ceea ce arata imaginile.
Mancarea in schimb, e alta poveste. Se pregatea tartiflette intr-o tava imensa, la foc de lemne. Am mancat grilled Cheddar cu pickled onion in paine de tara friguroasa si am scapat la mustata sa trebuiasca sa beau chai (stiti, ceaiul negru indian doldora de condimente, indulcit si inlaptit, cum nu stiti? stiiiiiiti. Google it. Make it. You’re welcome). Il vindea o tanara cu coafura indecisa (jumatate rasa, jumatate dreads) si nici belciugele si nimic nu m-au tinut departe de my lovely chai, pana cand i-am vazut mainile coborand cu totul si cu o cana zoioasa intr-un container ce tinea ceaiul cald si turnandu-mi apoi ceea ce trebuia sa fie portia in alta cana. Noroc ca chai-ul ei nu avea lapte si asa am pastrat la purtator 3,5 lire si pofta de mancare pe ziua respectiva. Se mai vand clatite asiatice, burgeri africani, prajituri frantuzesti, oua scotiene, mulled apple juice with a shot (or two) of whiskey, vin, cafea si cidru. E de mers. Cu ochii in patru ca sa nu ai stomacul in piuneze.
Buttercream si iarasi butterceam: Cutters & Squidge
Torturi simple, frumoase, pe piedestaluri elegante, cu unt, mult unt. Torturile englezesti, in care blatul joaca rolul principal, da gust, tine muncitoreste de foame si astampara rapid poftele celor prea dedati la delicate mousse-uri frantuzesti. Trebuie sa recunosc insa ca au fost infinit mai bune decat cele americane. Am gustat coconut cake si chocolate forest fruits. Am gustat, nu am terminat. Da, pot.
http://cutterandsquidge.com
Cultura pe paine: British Museum
Eu merg acolo absolut de fiecare data cand ajung la Londra, dar absolut de fiecare data. Si absolut de fiecare data merg sa vad aceleasi doua lucruri care ma fascineaza: mumiile si portile asiriene sub forma de bivol cu aripi si cap de om. Acestea din urma, 2 perechi la parterul muzeului, sunt chiar din Nimrud, capitala neo-asiriana distrusa luna trecuta de gruparea terorista a zilei. A fost prima data cand m-am bucurat ca Imperiul Britanic a luat ceva ce nu ii apartine, ca aceste porti se gasesc aici, la Londra, caci altfel nu mai existau si m-au facut sa imi doresc ca si Palmyra sa fi fost stramutata integral intr-un muzeu, inainte de a disparea de fata pamantului in forma pe care am avut norocul sa o vad in 2008-2009. Sunt si cateva expozitii temporare faine la muzeu, merita.
http://www.britishmuseum.org
Alta hipstereala, dar la ceas de seara: Dinerama
Dinerama, in Shoreditch, este o hala mare improvizata pe parter si etaj intre mai multe cladiri. Odata platite cele 6 lire/ persoana treci de o curte ca de garaj auto unde arde un foc vesel in butoaie de metal si intri in ceea ce pare o hala cu food stalls pe laterale. Gasesti aici burgeri de vita sau rata cu foie gras, pasari la rotisor injumatatie fara mila de-un satir hapsan, tacos cu peste (mici rau dar din al caror pret 2 lire merg catre ajutorarea Siriei), pizza (cu ansoa excelenta), cartofi cu goose fat si rozmarin (mneah, nu-s precum suna) si tailandisme precum fish cakes si stir fry.
Muzica e tare, lumina e slaba, oamenii sunt relaxati, deasupra este zona premium de wine & beer. Merita mers pentru senzatia de food clubbing.
http://streetfeast.com/where/dinerama
Living the good life: The Dorchester
Candva intr-o viata anterioara si corporatista un client m-a botezat the goddess of good living. I liked it si imi intretin aura nu pentru orgoliu, ci pentru experientele pe care mi le aduce. Una dintre acestea, din acelea pe care da, money can buy, a fost cina la The Grill at the Dorchester, cunoscut pentru luxul de old world si atractia exercitata asupra familiilor de seici din golf. Cu un decor nou care se schimba seara prin rotirea peretilor si staff extrem de atent, restaurantul este ceea ce trebuie sa fie. Nu pot spune prea multe caci in afara de privit in farfurie ochii mi-au fost lipiti in restul timpului de vasele de cupru expuse ca decor.
Excelent confit-ul de rata, super fin dar usor necondimentat veloute-ul de dovleac cu scoici, de-a dreptul covarsitoare cele doua soufle-uri cu rom si stafide imbatate/ ciocolata neagra, ambele realizate in bucataria de alaturi, condusa de Alain Ducasse.
Cina aceasta a fost rasplata pentru ca o zi inainte am facut un stage, adica training, adica salahoreala contra invatatura, intr-un restaurant cu doua stele Michelin (info oarescum debatable, as we speak). Dar despre asta intr-un post separat. Mai intai sa mi se vindece discopatia nemultumita de cele 14 ore de stat in picioare. Sa nu uit de imensa casuta de turta dulce ce intruchipa hotelul si care in spate era gandita ca un cabinet de miniaturi, care prezenta chiar si o clienta in baie, basca o camerista in oficiu.
https://www.dorchestercollection.com/en/london/the-dorchester/
Brunch: Borough Market
Alt loc in care merg de absolut fiecare data cand sunt in Londra. Este ideal pentru bruch si pentru window/actual shopping. De aici imi iau pentru acasa parmezanul invechit in Barolo, carapacele de stridii (golite de jumatatea mea) si St Jacques (golite de yours truly), placintele cu vita si old Cheddar sau ‘shrooms si ceapa.
Aici imi mananc prajiturile de casa, beau cidru fiert si savurez mancaruri noi, cum ar fi cea etiopiana (doua tipuri de linte gatite independent, pui si orez in loc de injera, painea locala) sau egipteana (am descoperit saptamana trecuta koshari, un alt tip de mic dejun muncitoresc si plin de savoare, care combina straturi de orez, pasta, linte, sos rosu si dukhah aromata). Cafea sa luati de la Monmouth de langa. Atentie piata e inchisa duminica.
http://boroughmarket.org.uk
Domo arigato gozaimas: Sosharu
Ii multumesc lui Alex Craciun, executive chef, pentru ceea ce face la Sosharu, restaurant izakaya cu o mancare excelenta si cele mai bune deserturi japoneze mancate vreodata (includ aici si pe cele mancate in la mama lor acasa).
Un cremos tort de clatite cu matcha si o surprinzatoare interpretare a unei monaka, desert cu fasole azuki si foi de napolitana, care la Shosharu are si zmeura si yuzu.
http://sosharulondon.com
Alte locuri:
Winter Wonderland in Hyde Park, bigger and better ca annual trecut, churros la fel de buni si judecand dupa cate fete cu ursi de plus am vazut in metro, se si castiga la toate jocurile si concursurile propuse.
Carnaby Street pentru Craciunul modern imaginat de ei pentru decorul strazii. Ah, si pentru Kingly Court cu a sa atmosfera speciala si restaurante faine. Incercati-l pe cel cu stridii, unde este in chelner italian care promite ca-si da camasa jos daca nu eliberezi masa la ora corecta.
Covent Garden pentru zumzetul multimii si magazinasele cochete. Trafalgar Square pentru a vedea leii trasi de coada si funduri dolofane fortandu-se sa para agile cand ii incaleca.
Vitrinele de la Selfridges, Fortnum & Mason (unde o plimbare la food hall este un absolu must) si Liberty. Va invit sa descoperiti detaliul amuzant din imaginea de mai jos (hint: e in partea de jos si cere ochi buni).
Sursa: wikipedia 
Vacanta inseamna deconectare de la ceea ce faci zi de zi for a living, nu si atunci cand ocupatia ta este mancarea, caz in care esti cam tot timpul in priza, chiar si pe avion sau pe strada.
Si e greu. Dar nicaieri nu e mai greu ca in New York. Mm, nici macar in Franta sau Italia, credeti-ma, pe acestea le-am batut mai des with eat-my-way-around-map in mana (obisnuiesc sa imi fac harti si trasee cu locuri/ lucruri de testat; in SUA am plecat de acasa cu 25 de puncte de interes in Manhattanului si cateva rezervari prin Open Table). Greu!
Vacanta de la mancare si mai ales de la desert mi-am luat de trei ori pana acum. In Republica Dominicana (desi asta nedreptateste homarii fresh-out-of-the-water facuti de Happy Harry pe grill), in Cabo Verde ( cu exceptia branzei de capra de pe insula Sfantului Anton – tare, aspra, matura, servita cu dulceata de papaya) si recent in Maldive (sorry, nicio exceptie aici).
In SUA mancarea a atarnat greu de la inceput.
Am inceput in Washington, cu rasfatul gastronomic homemade to Michelin-star perfection oferit cu multa caldura de catre o prietena coreeana de origine.
Am continuat cu pranz la The Source a lui Wolfgang Puck, situat langa Newseum, un muzeu fascinant al stirilor si jurnalistilor, intr-o cladire moderna in care pe sase etaje se desfasoara o istorie vie si la zi a muncii in mass media.
In meniu: o super cremoasa caracatita, coada de taur lipicios de frageda, pachetele cu legume si sos de usturoi bland, carrot cake in 15 straturi si chocolate overdose sub forma unui mousse aparent banal.
M-am plimbat, am cumparat si degustat goodies de la divinul Dean & Deluca, un gourmet food emporium pe care tare mi l-as dori si la noi. Am stat la coada sa cumparam macarons de la Olivia.
Am recidivat intr-un restaurant chinezesc dintr-un strip mall de pe marginea soselei, in Virginia. Exista o explicatie! Acolo au cea mai buna rata Pekin, desigur, dar partea interesanta abia acum vine – rata asta a fost apreciata de cam toti presedintii americani , Psy Gangnam Style si altii, daca iti plimbi privirea pe fotografiile de pe pereti. Au o camera blindata special pentru vizite cu protocol de grad zero. Nu ai zice, cand te uiti de afara. Va aminteste de locul unde manca costite Frank Underwood in House of cards? Mda.
Cateva vorbe si despre rata – cum cea mancata la Simiju (THE place to have duck in Beijing) nu m-a dat pe spate, am acceptat cu retineri bine camuflate. Si mi-am pastrat retinerile si dupa.
Cate ceva despre rata – da, este cea roscovana pe care o vedeti atarnand de gatul lung prin toate China Towns din lume. Ea in sine nu e mare scofala. Ritualul este cel care ii da savoare, atat la propriu cat si la figurat. Rata vine intreaga, dar este transata maiestru de un bucatar pe un gheridon langa tine (ca filetarea pestelui) si pe platou iti ajunge ca solzi cu carne frageda si piele crocanta (plus uneori cu un strat mai gros sau mai subtire de grasime dar yak oricum).
De acolo o iei cu betisoarele si o plasezi bland in mica clatita de orez culcusita un palma stanga; mai pui bete de castravete, sos de prune, ceapa verde franjuri si zahar (double yak, ca parca sosul nu e dulce si el); impaturesti cu ajutorul betisoarelor caci o doamna eleganta nu isi mozoleste degetelele si tot cu betisoarele o aduci spre gura. Pentru un boost de prospetime in loc de clatita de orez se poate impaturi in foi de salata. E ok, dar ok-ul vine de la ce pui pe langa si mai ales de la sosul de prune.
Cu totul altfel stau lucrurile cu rata de la Momofuku Ssam din New York, unde chef David Chang si-a invatat echipa sa aromatizeze rata cu anason, poate un pic de scortisoara? si God knows what else de mananci si plangi din ssam-ul lui cu rata. (Ssam este un wrap coreean). Parere personala, no offense to the Chinese people and their duck eating habits.
Harta Washingtonului a insemnat, pe langa Library of Congres, the House, etc si o degustare de cupcakes. Romanticul si so country-side Georgetown pofteste la mici prajiturele motate atat de tare incat la pranz se fac cozi in afara cofetariilor. Am degustat de la:
1. Georgetown Cupcakes (doua surori, cea mai aclamata din oras, cu magazin si in New Yok mai nou; hm, o traiectorie profesionala de emulat avand in vedere ca Biscuitul a bifat prima parte, cea a legaturii de familie intre asociati J);
2. Sprinkles, magazin mic si roz-laptos ce vinde si mini cupcakes pt catei (choco-free, desigur)
3. Baked & Wired cu un espresso corner uber cool si cupcakes imense puse sub clopote de sticla.
Invingator la puncte a iesit Sprinkles, pentru ca trebuia sa alegem pe cel mai bun dintre cei trei. Subliniez – titlul a fost un superlativ relativ, gatuit, acordat cu retineri majore, caci nimic nu a fost foarte bun.
Lectie de gramatica – degustarea cupcake-urilor este un caz perfect de explicare a gradelor de comparatie in limba romana (desi umanist cu studii de filologie recunosc ca in scoala generala nu mi-a fost usor sa pricep de ce ‘foarte’ il bate pe ‘cel mai’).
Asadar, Georgetown a fost bun, Baked & Wired a fost mai bun, iar Sprinkles a fost cel mai bun. Niciunul nu a fost insa foarte bun. Blat pufos cu crema de unt impotmolit in zahar pudra. Ce asteptari sa ai?
Studiez cupcake-urile de circa un an, la modul practic si teoretic prin degustare, fabricare si informare. La Biscuit coacem frecvent cupcakes cu zecile si sutele. Incercam sa le adaptam gustului local, adica sa inlocuim buttercream cu ceva light, aromat si nu prea dulce. Provocarea este faptul ca acest frosting trebuie sa stea teapan pe prajiturica/ sa isi pastreze forma si acum vine challenge-ul: care este acea crema moale, delicioasa, pe blat pufos si care sa reziste bine, health-wise adica, la temperatura camerei? Caci daca le bagi la frigider, blatul devine fainos, mai tare, isi pierde delicatetea. Iar crema se intareste si nimeni nu vrea sa manance o prajitura care-ti pastreaza amprenta muscaturii.
Anul trecut am studiat cupcakes londoneze – Primrose, Magnolia Bakey, Selfridges. Dulci. Untoase. Liniare. Nici in SUA lucrurile nu au stat mai bine caci de cele mai multe ori descrierea e mai apetisanta ca prajitura – lavender & Early Grey in imagine; suna bine nu?
Mda. Earl Grey inseamna bergamota, un ingredient iubit la Biscuit, la fel ca lavanda; nu le-am pus niciodata impreuna, caci le consideram in competitie una cu cealalta. Cum Georgetown le combina, era clar ca trebuia sa gust. Si am gustat. Un cupcake lila, logic. Si foarte dulce, desigur. Ok, si pufos, daca trebuie neaparat sa ii gasesc o calitate. Unde e aroma, oricare ar fi ea? (e o intrebare pe care as indrazni sa spun ca o consider leitmotivul degustarilor mele americane)
Lucrurile nu se termina insa aici. Ajunsa acasa, la laboratorul Biscuit, voi pune de-o incercare curand.
Nu m-am lasat si am incercat si cupcake-ul de New York, specie bine reprezentata in vitrine. Hummingbird cupcake si chocolate buttercream cupcake. Moist (scuzati, dar umed nu spune acelasi lucru), cu bucati de ananas si crema de branza (care? unde?) doldora de zahar pudra; chec pufos de cacao cu frosting mult prea dulce de ciocolata cu unt.
Citeam candva ca britanicii prefera dulciurile foarte dulci; e o trasatura pe care fie au trimis-o si in America pe Mayflower, fie au imprumutat-o ulterior de peste balta.
(La Biscuit frosting-ul cupcake-urilor este inca work in progress; avem versiuni mai mult decat ok pe baza de ciocolata, merengue, cream cheese si unt lejer dar inca mai cautam.)
O alta curiozitate personala – torturile americane. Retetele de one/ multi-layer cake presupun blaturi groase si eternul butterecream intre ele, plus un strat gros pe deaasupra. Siropul, atat de indragit in Romania, este folosit cu zgarcenie, in putine retete. Umiditatea vine rar, direct din blatul cu unt sau ulei – vezi carrot cake, hummingbird, German. Nu suna apetisant pentru cei dedati la cofetaria franceza (nu suna bine de altfel nici pentru aceia dintre noi care prefera clasicul de cofetarie-comunista-ce-nu-moare-niciodata, adica paine insiropata si crema de margarina/ budinca de la plic)
Trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva timp sa ma incumet sa incerc un astfel de tort; gandul unei creme de unt (caci, sa ne intelegem, buttercream-ul american este 30% unt si 60% zahar, plus aroma, fata de cel frantuzesc sau italian care includ, slava Domnului, ou) ma infioara; but you got to take one for the team, right?
Dupa ce am amanat cat am putut momentul, duminica ora 12:45, dupa o plimbare in Central Park si cu 30 minute inainte de plecarea spre aeroport, m-am prezentat la The Plaza Food Hall si am mancat o prajitura de la Lady M. European-style; ca sa imi fac curaj. Aceasta dupa o tartina cu ricotta cu plum cherry si confit de lamaie de la Tartinery (super-yum)
Am tras aer in piept si am ales un espresso cake de la Billy’s (si matching espresso marshmallows de la Three tarts). Am inghitit in sec cand am vazut ditamai felia (4 degete grosime, 10 cm inaltime, 7 dolari plus taxe) si am incercat sa ma fofilez. Lovely insa era pe post de suport moral (cateodata isi alege ataaat de gresit momentele) si m-a asezat la masa cu lingura in mana.
Nu arata rau (fata de Vanilla Bean, o alternare insipida de pandispan cu buttercream de vanilie, arghhhhh). Am luat o inghititura. Dulce, amorf, pastos de la siropul de kahlua cu care ziceau ca e insiropat blatul.
A doua inghititura – dulce, noroios, slightly chocolatey. Espresso a aparut cand am luat din frosting fara blat. Lovely – ? Eu – hidos.
Concluzia – nu veti vedea la Biscuit compozitii americane; poate doar interpretari si accentuari (intr-o tara in care un XL european este M american, ma mira faptul ca aromele sunt discrete, ca nu se toarna cu galeata, urmand logica if bigger is better, then stronger is better).
****
Un alt punct de maxim interes turistic pe harta mea in USA a fost Buddy Valastro, aka Cake Boss, cunoscut in Romania pentru torturile smechere pe care le face in emisiunile Cake Boss / The next great baker/ etc difuzate de Paprika TV si TLC.