Istorii pe paine: Cafenelele revolutionare

Istorii pe paine: Cafenelele revolutionare

Istorii pe paine

Periculoasele cafenele de la 1600

De ce erau cafenelele periculoase?

Cafenelele au devenit locuri unde “avangarda burgheza a claselor educate a invatat arta dezbaterilor public critice si rationale” (Habermas). Absenta vinului din meniu si a femeilor din peisaj le facea  spatii de discutie sobre, respectabile asa incat sotiile puteau sta linistite cand sotii lor nu lasau sa treaca o zi fara sa mearga la cafenea. 

Aici se aflau cele mai noi vesti – din noile aparute ziare sau direct de la cei care le scriau, jurnalisti care frecventau cafenelele ca sa afle ultimele barfe. Erau pamflete pe masa, ba chiar unele cafenele isi publicau propriile ziare. Un cafengiu din Londra se intalnea zilnic cu un functionar al House of Commons si transcria pentru clientii sai, ilegal desigur, ultimele dezbateri ale parlamentului. Valoarea informatiilor ce puteau fi obtinute intr-o cafenea a crescut atat de mult incat unele locuri percepeau o taxa de un penny la intrare, ceea ce a dus si la o porecla pentru ele – penny universities, recunoscandu-li-se functia educativa. Avand firma agatata la intrare, ele au devenit repere in comunitati si pana si posta le folosea pentru a livra corespondenta acolo. Acest succes a atras atentia autoritatilor mintenas. 

Istoria a consemnat printre altele povestea unor studenti roialisti de la Oxford, suparati ca Oliver Cromwell se declarase conducator al unei Anglii republica, regele Charles I fiind executat in urma razboiului civil. Ei se intalneau sa puna tara la cale in cafenele sau case private, depinde de ce ochi iscoditori erau in zona. Unul din participantii la aceste intalniri secrete era Sir Christopher Wren, arhitectul catedralei St Paul printre altele. Nici in imperiul otoman oamenii nu discutam horticultura la o cafea, de aceea multi au fost executati de sultani cu low self-confidence. “Coffee houses brew sedition” a spus un ultra-roialist, Roger L’Estrange numit de Charles II, alt rege nesigur, cenzor al presei. In 1672 el a da o proclamatie contra “false news [that was helping] to nourish universal jealousie and dissatisfaction in the minds of all His Majesties good subjects’. Nimic nou sub soare, iata. Omul a insistat si in 1675a incercat sa elimine cafenelele cu totul, tot prin proclamatie (ordonanat de urgenta?). Unsprezece zile mai tarziu, legea a fost revocata la explicatiile si presiunile mediului de afaceri care l-a informat despre investitii, chirii, salarii, somaj, etc, etc. 

Inainte sa ajunga third home, cafeneaua a fost second home pentru cei cat de cat avuti care-si permiteau sa piarda timpul, banii si barbatia acolo discutand subiecte esentiale precum culoarea Marii Rosii. Le-am parafrazat aici pe femeile care, satule de absenta sotilor, se considerau coffee houses widows si au publicat un pamflet in care acuzau cafeaua ca le frantuzeste barbatii, ii face impotenti, falimentari si inutili. 

Un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with fiind o oglinda a timpurilor si a oamenilor. Postarile au fist publicate initial pe Facebook si Instagram.
Sursa: Wiliam Sitwell, The restaurant. A history of eating out, 2019
Foto: Fabrizio Magoni/ Unsplash
Istorii pe paine: Cafenelele revolutionare

Istorii pe paine: revolutia industriala

Istorii pe paine

Foggy England

Fog up the river, where it flows among green aits and meadows; fog down the river …mai tineti minte – Bleak House, Dickens? Mda, cam asa arata Anglia cand se uita Charles ganditor pe geam.

Revolutia industriala britanica (1760-1840) a creat numeroase oportunitati dar si poluare. O schimbare majora a venit din faptul ca functia casei, a locuintei s-a schimbat  fundamental – pana atunci casa era baza fata de care locuitorii ei se indepartau putin pentru munca, in curte sau in comunitatea restransa fiind o unitatea de baza a productiei. Mancarea nu doar se gatea ci se cultiva sau crestea in batatura. Aceasta economie domestica este destinata subzistenti familiei. In secolul XIX munca, educatia si distractia se gasesc in afara casei. Mii de noi joburi sunt create – atat in productie industriala cat si ca suport pentru lucratorii acesteia – cantine, baruri, hoteluri, sali de teatru si muzica, restaurante. Pub-urile castiga teren si reputatie. O treime din venitul clasei mijlocii se ducea pe bere – mai sigura ca apa, vanduta in locuri mai confortabile si mai calduroase decat casele bautorilor. 

Stim deja din episodul trecut ca chefs francezi au trecut canalul si s-au adapostit de Teroare in Anglia deschizand restaurante si hoteluri sau anagajandu-se in casele nobililor. Progresul se raspandea insa incet si nu neaparat pe verticala. Standardele de viata al muncitorilor intre 1770 si 1830 par sa fi crescut daca ne luam dupa cresterea salariilor si, corespunzator, a inaltimii indivizilor, acum mai bine hraniti. Mortalitatea infantila a scazut. Daca ne gandim la ceata la Dickens, intrebarea care se ridica este daca mutarea din rural in urbana fost totusi o miscarea sanatoasa. 

Papand banii tatalui sau proprietar de fabrici textile, Engels scria despre Conditia clasei muncitoare in Anglia in 1845. Nu ii place ce vede. Spune ca mancarea este indigesta, compet nepotrivita pentru copii, iar casa neconfortabila, umeda, murdara, repugnatoare si ca totul concura pentru a-i impinge spre bautura. 

In fabrici, muncitorii lucrau si cate 12 ore cu pauza doar pentru cina; micul dejun era neregulat., manca cine apuca caci masinile se opreau arareori. Fabricile nereglementate ofereau rar mancare angajatilor barbati, femei sau copii. In unele zone din industria feroasa li se dadea aproape exclusiv carnea animalelor bolnave, a viteilor prea slabi si porcii sufocati in timpul transportului. 

Un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with fiind o oglinda a timpurilor si a oamenilor. Postarile au fist publicate initial pe Facebook si Instagram.
Sursa: Wiliam Sitwell, The restaurant. A history of eating out, 2019