by Adriana | Jun 15, 2011 | Calatorii, Restaurante
O vacanta in Laos
Nu exista poate prilej mai bun de a culege povesti ca mersul in vacanta. Povestea incepe inainte a pleca, o data cu alegerea destinatiei si se construieste tacit, pentru a ajunge inapoi acasa doldora de amanunte si fotografii martor.
Bucurosi sa fim naratori, relatam urechilor curioase povestile despre natura, clima, obiective turistice obligatorii, mancare, preturi si moravuri. Povestim si despre oameni, de cele mai multe ori firimituri de informatii extrase din observatie neimplicata sau interactiuni limitate in timp si profunzime.
In vacanta de iarna abia trecuta am fost in Laos pentru 10 zile. Ne-am structurat vacanta in asa fel incat sa vedem si sa cunoastem cat mai multe si pentru aceasta am ales sa fim insotiti permanent de un ghid. Povestea ce urmeaza este despre ghizi si lucrurile, locurile pe care le-am cunoscut prin ochii si cuvintele lor.
Bobby
Din avion pamantul impartit in parcele nenumarate pare crapat de sete. La sol, realizezi ca era doar o parere nefondata. Vegetatia este verde si parca musteste de prospetime. Nici vorba de sete. Mirosul este de fan incalzit de soare. Mai tarziu, in toate plimbarile noastre mirosul avea sa se schimbe, dar niciodata nu a devenit neplacut. In mod curios, saracia laotiana nu miroase, in ciuda aparentei.
Pe Bobby am cunoscut-o la capatul lungului drum Bucuresti-Viena-Bangkok-Vientiane-Pakse. Era dimineata devreme, iar privirea ei era plina de mirare. Ne-a explicat ulterior ca am fost printre ultimii calatori iesiti din aeroport , iar ingrijorarea ei se adancise cand a vazut ca nu avem peste 50 de ani, cat scria pe foaia primita de la agentie. Incurcatura s-a lamurit repede, iar Bobby ne-a fost ghid timp de trei zile.
Sudul Laosului abunda in cascade, iar Bobby este mandra de ele. Ne duce sa le vedem pe Li Phi, Tad Fane si Tad Lo (da, tad inseamna cascada) iar asta presupune uneori exercitiu fizic. Privelistea merita insa toate crampele musculare. Apele coboara maiestuos, uneori in suvoi dublu, alteori involburat si raspandesc in jur efect de inceput de lume.
Pe drum spre platoul Bolaven vizitam o plantatie de ceai si una de cafea, unde ne alaturam pentru cateva minute culegatoarelor. Este prima data cand vad arbori de cafea, iar fructul, rosiatic si carnos, nu imi spune nimic la gustat. Este usor dulceag si lipsit de personalitate. Il vedem apoi multiplicat in milioane de alte boabe intinse pe marginea drumului, pe foi de plastic negru, stand la uscat pentru a deveni gri, precum pietrisul.
Bobby ne explica ca spre deosebire de ceai, care se recolteaza si prelucreaza in fermele de unde provine, prajirea cafelei se face numai la fabrica de stat, unde fiecare isi duce recolta gata uscata.
Republica Populara Democrata Laos are o 6 milioane de locuitori si 80% dintre acestia sunt agricultori de subzistenta; in engleza cuvantul folosit este ‘farmers’ insa realitatea din fata mea nu accepta aceasta impodobire semantica. Oamenii sunt insa senini, prietenosi si veseli.
Bobby vine dintr-un sat de langa Pakse, capitala provinciei Champassak si locuieste intr-altul, la 30 km de oras. Are 28 de ani, dar corpul ei indesat arata mai mult; este casatorita si are un copil de un an si ceva, Tse Tse. Ghidul lucreaza doar 6 luni pe an, in sezonul turistic. In restul timpului sta acasa cu copilul. Sotul ei lucreaza in administratia locala, unde salariul mediu lunar este de circa 700,000 kip pe luna. Asta inseamna vreo 70 de euro, un venit bunicel pentru Laos. In plus, va avea pensie si asigurare medicala.
Pe un alt drum, in alta zi oprim sa vizitam un trib, pe nume nge. Laos are o populatie compusa din numeroase grupuri etnice, iar o impartire aproximativa ia in calcul distribuirea geografica, rezultand astfel Lao Loum (lowlanders), Lao Theung (midlanders) si Lao Soung (highlanders), acestia din urma alcatuiti la randul lor din multe alte minoritati precum Hmong, Yao, Dao, Shan sau triburi de origine tibeto-burmeza.
Tribul pe care il vizitam este animist – crede in spiritele naturii, iar mica comunitate imparte cateva mii de metri patrati de batatura cu o casa a spiritelor in centru si vreo zece locuinte pe stalpi in jur. Toamna a fost prolifica si la tot pasul te impiedici de pui de gaina. Copii dezbracati si femei pe jumatate trebaluiesc in soare printre catei si porci de diverse generatii. Copiii se joaca, iar adultii lucreaza intr-un stil dezlanat, parca fara scop. Dantura cumplita, calcaiele crapate pana la sange si departarea de civilizatie te infioara. Este o saracie lucie, dar nimeni nu cerseste. Ne plimbam printre ei stanjeniti, ca la muzeu, numai ca exponatele sunt vii, in mediul lor natural iar pericolul poate veni din noi, de la constientizarea vinovata a norocului de a te naste in alta parte.
Bobby ne povesteste ca Laosul adaposteste inca multe triburi aflate in stadiul de culegator, care se hranesc cu ce gasesc in padurile nesfarsite. Sunt triburi in care obiceiurile sunt barbare, precum acela care cere femeilor insarcinate sa paraseasca tribul si sa nasca singure; intoarcerea este conditionata de supravietuirea timp de 3 zile. Alte triburi sunt si mai dure, spune Bobby.
Cu multa vreme in urma Laos functiona ca trei regate separate, uneori inrudite la nivel regal. Regatul Champassak, fiind in sud, are inerent ceva din Cambogia aflata la o alunecare de barca pe Mekong. Wat Phou, complexul de monumente pre-angkoriene si monument UNESCO ce trebuie neaparat vizitat aici este o dovada buna in acest sens.
Drumul te duce printr-un sat umbros situat de-a lungul Mekongului, insa, odata ajunsi la poalele muntelui pe care e situat templul, soarele arde atat de tare incat Bobby inchiriaza o umbrela si mergem brat la brat pe drumul oamenilor de rand, printre siruri paralele de linga (simbol al zeului Shiva si al energiei creative masculine). Regii, se pare, aveau un alt drum, paralel, unde poate ca soarele nu batea asa tare, sau umbrelele erau mai largi.
Inaintea scarilor cu 77 de trepte (abrupte si inguste, asa cum ni le aminteam inca de la Angkor Wat) am oferit ofrande unui zeu local, cumparand de la o femeie ce mesteca betel un con de frunze si flori mestesugit realizat. Banii merg la fondul de conservare a sitului, asa ca florile sunt re-vandute si oferite de zeci de ori pe zi, probabil spre plictiseala zeului aducator de noroc.
Mirosea a frangipani, de la florile cazute pe piatra gri, batuta de soare. Vazand ca imi place mirosul, Bobby ma sfatuieste sa nu tin asemenea flori in casa. Imi spune ca frangipani sunt in mod traditional plantati pe langa temple, pentru ca mirosul lor sedeaza trupul si ii pazeste pe calugari de tentatie.
La capatul scarilor, pe micul platou, gasim o localnica pregatind prajiturele din orez, porumb si lapte de cocos. Sunt bune, iar porumbul le face sa semene cu pasatul mancat in copilarie de la tanti Ioana, vecina si prietena bunicii.
Vorbind de mancare, este evident ca laotienilor le plac gustarile. Snack-uri traditionale sunt la tot pasul, pregatite adesea pe loc, pe marginea drumului sau chiar pe feribot, cum aveam sa vad si sa gust. Baby bananas pe gratar sau deep fried, pomelo sau mango gata decojit sau carne de vita uscata sunt cele mai des intalnite.
Preferatul meu a ramas sticky rice cu lapte de cocos, indiferent de preparare – cu mango sau banana, ca budinca sau la gratar in frunza de banan, fumul dandu-i un usor gust de oolong. La polul opus, respins din prima fara degustare este nam, un amestec de carne de porc sau vita tocata si condimente, impachetat in frunze de banan, care se mananca crud, cumparat de pe marginea drumului. Bobby ne spune ca datorita condimentelor, carnea este buna de mancat si dupa 3 zile de tinut in strada, la temperatura ridicata.
Bucataria laotiana ca oricare alta asiatica este pe baza de orez si taitei. Aici sticky rice se serveste dimineata, la pranz si seara, cu sau fara sosuri si carne. Cade greu la stomac si de aceea inhiba foamea, ne spun toti ghizii nostri, fara exceptie. Sosurile sunt gustoase, parfumate cu lemongrass, galangal si multe minunate verdeturi, ce cresc peste tot, mai ales in micile gradini de pe malul Mekongului.
Ajunul revelionului ne prinde pe Don Khone, o insula mica din Siphandon, adica cele 4000 de insule de pe Mekong. Trecem cu feribotul – o plaforma de barne rare trasa de un motor vechi. Pe inserat, in linistea adanca sparta doar de farurile masinii, lumea noastra pare si mai departe. Ma uit pe fereastra cu capul lipit de geam si ma gandesc la Bobby, femeia care ne zambeste larg cand ne povesteste de ce a cumparat mai devreme o pasare fripta. O va savura mai tarziu, in camera ei din hotelul ghizilor. Este 31 decembrie, iar noi suntem pe o insula uitata de lume – este alegerea noastra. Pentru Bobby, este un revelion petrecut departe de fiul si familia ei, la munca.
In prima dimineata din 2011 Bobby este in continuare vesela. A petrecut alaturi de ceilalti ghizi, impartind cu ei pasarea fripta si primind in schimb bere Lao, excelenta si asemanatoare la gust cu berile noastre de alta data, zice sotul meu.
Mai tarziu, inca pe insula, ne propune sa inchiriem biciclete. Suntem de acord, numai ca eu nu stiu sa merg. Nu-i nimic, spune ea, mergi cu mine si ma duce usurel, desi drumul de pamant are hartoape, suisuri si coborasuri, iar ea e o mana de om, mai scunda ca mine.
Parasim insula si pe sosea vedem niste rotocoale la uscat, pe un pat de lemn. Sunt cu zecile. Bobby ne explica ca sunt foi de orez, din care se vor face ulterior taitei. Cer sa le vad, iar Bobby intra in curtea unor oameni ca si cum ii cunoaste de o viata. Are un mod de a saluta cald si melodios si se vede ca oamenii o plac instantaneu. Asa se intampla si acum, caci intram in ograda si o scormonim cu privirea ca si cum am fi la noi acasa. Fotografiem dupa bunul plac, iar Bobby ne explica procesul de productie al taiteilor, umbland printre echipamentele rudimentare, ridicand una, amestecand in alta.
Souk
Souk, prescurtarea unui nume mai lung si imposibil de retinut, a fost al doilea ghid si ne-a preluat in Vientiane pentru a ne duce pana in Luang Prabang.
Cu Souk relatia a fost de natura intelectuala; comunicarea se baza pe schimburi de informatii, mai putin de sentimente sau povesti. Ca absolvent al facultatii de istorie, el a facut ca lucrurile sa capete ancorare si perspectiva. Pe masura ce orele petrecute impreuna s-au inmultit, discutia a evoluat si am fost creditati cu incredere. Ne-am gasit repede teren comun, ca de la o tara comunista la o tara fost-comunista. Uimit de similitudini, ghidul nostru a indraznit sa povesteasca frustrarile sale de tanar ambitios (vrea sa devina arheolog) aflat intr-o tara socialista, saraca si corupta, desi supra-numita ‘bateria Asiei de Sud-Est’.
Cu el am vizitat Vientiane, capitala Laosului – un oras cu regim de inaltime mic, relativ nou si care ar putea trece usor drept lipsit de stralucire, daca nu ar gazdui un monument luminos cum nu e altul – Pha That Luang. Cea mai pretioasa stupa din lume, dupa cum ii spune numele, a fost, de mult, acoperita toata in aur, desi in interior nu adaposteste nimic altceva decat o imagine a lui Budha. Este simbol al Laosului si un loc minunat pentru cateva momente de liniste, in templul de langa.
Vientiane a avut ghinionul sa fie mereu in calea si planurile invadatorilor tailandezi, cu care Laosul are in comun nu doar limba, ci si portiuni de teritoriu si mase de populatie ce au apartinut de-a lungul istoriei cand unuia, cand celuilalt. Acest lucru a facut ca tot ce a fost vechi in oras sa fie obiectul distrugerii succesive. Au mai ramas vreo 2 temple si aceasta stupa magnifica, insa, spre deosebire de sud, unde turistul e privit si primit ca fiind de al casei, aici e plin de tarabe cu suveniruri si vanzatori de mango, ananas si alte fructe zemoase.
Parasim Vientiane pentru a merge acolo unde nici agentiile de turism nu recomanda. Plain of Jars este un sit megalitic misterios, aflat la 9 ore de capitala datorita unui drum sinuos ca o ghem de noodles, de doar 300 de km. Soferul claxoneaza inaintea fiecarei serpentine in unghi drept, adica la fiecare 3 minute. Nu este insa deloc derajant. Satele prin care trecem sunt frumoase in simplitatea si saracia lor. Viata laotianului, a copiilor si animalelor lui se petrece in afara casei pe stalpi, in curte, sub casa sau in strada. Nu exista magazine, ci mici platforme de lemn acoperite, de pe care se vind legume si dulciuri ambalate in plastic chinezesc. Nu exista scoli, caci nu sunt profesori. Cele doua universitati din Laos formeaza tineri care, abia scapati de saracie, nu se intorc pentru a-I educa pe cei ramasi; de aceea, la tot pasul vezi antene satelit. Televiziunea poate fi un factor de educare, spera guvernul. Nu exista stalpi de electricitate. Exista insa solutii – pe cursurile de apa repezi, oamenii au creat mici turbine care produc suficienta energie pentru a alimenta un televizor sau un frigider.
Drumul spre Phonsavan, in provincia Xieng Khuoang ne-a oferit povestea lui Souk. Descendent al unei familii care la noi s-ar fi chemat nobila (bunicul facea parte din anturajul fostului rege), tatalui i s-a negat dreptul la o cariera intelectuala; a urmat schimbarea numelei de familie si o viata de agricultori. La varsta de 9 ani, prietenul cel mai bun al lui Souk a intrat intr-un templu, ca novice. Souk l-a urmat. A primit asfel masa, casa si carte gratuit, studiind atat budismul cat si materiile normale varstei lui. A stat acolo 12 ani, deoarece atat a considerat necesar. I-a placut mult. A mers in sate fara scoli impreuna cu colegi novici si a predat copiilor. A mers apoi la facultatea de istorie, pentru ca la vremea respectiva nu exista una separata de arheologie. Mai are un frate care studiaza in Japonia si o sora care a ramas acasa, cu parintii.
Plain of jars, pe care am insistat atat sa il vedem, este o campie plina cu obiecte ciudate ce seamana a borcane; unele au si capac. Situl a suscitat interesul multor arheologi, iar existenta diferitelor ipoteze impiedica obtinerea statutului de monument UNESCO. Datand din Epoca de Fier (500 A.C-500 D.C), monumentul sta intr-o zona in care cratere si obuze nexplodate amintesc constant ca Laos este cea mai bombardata tara din lume (in timpul razboiului din Vietnam). Potecile sunt semnalizate cu semne rosii si albe, legenda aratand fie teren curatat de mine, fie teren verificat superficial la suprafata.
Sunt peste 100 de astfel de borcane. Ca pentru a demonstra usurinta cu care privesc viata cei de aici, o legenda spune ca vasele au fost create de un rege in urma unei victorii importante, pentru a distila orez si a produce un rachiu cunoscut acum sub numele de whisky de orez. Cel mai probabil insa, spun arhelogii, borcanele au fost construite ca morminte.
In drum spre Luang Prabang oprim in Vang Vieng, o statiune tip Vama Veche, insorita si plina de europeni blonzi, ei barbosi, ele bronzate, complet relaxati si absorbiti de multitudinea de activitati in oferta- tiroliana, canoe, etc. Cumparam maieuri inscriptionate cu Beer Lao si mananc ciocolata pentru prima data de cand am plecat de acasa.
Dee
Este mic de statura, ceea ce ma pune intr-o situatie noua si delicata – aceea de a ma uita de sus la un barbat . Si el are un nume mai lung, greu de retinut in absenta vizualizarii lui.
Ne spune cu mandrie ca vine de la munte, dintr-un trib aflat la doua ore distanta – una cu masina, una pe jos. Este animist, desi in cei sapte ani de cand a parasit tribul nu a mai respectat intr-totul stilul de viata. De exemplu, la nevoie cheama medicul, nu samanul. Sotia lui vinde la night market suveniruri facute din textile brodate; sora lui, la fel. Sunt hmong, o minoritate etnica ce se regaseste azi in Tailanda, China, Vietnam si Laos, dar si in Statele Unite ale Americii, Australia sau Franta.
Dee este ghidul nostru in Luang Prabang, orasul cu o minunata atmosfera coloniala. Dintre toti ghizii nostri, este cel mai detasat de noi. Suntem clienti si asta se simte.
Ne duce la 6 dimineata sa vedem ritualul culegerii ofrandelor de catre calugari. Ne explica ceremonialul, ne leaga o esarfa pe piept si ne fotografiaza in timp ce le oferim calugarilor si novicilor orez si dulciuri. Ne invita apoi in templu, pentru a vedea ce se intampla acolo, unde localnicii duc mancarea gatita. Tot cu el urcam cele cateva sute de trepte pe Phou Si Mountain, pentru a vedea apusul.
Ne povesteste ca ii place sa vaneze – mamifere mici, dar si maimute. Este momentul in care inteleg de ce nu imi place. Recunoaste ca dupa ce impusca o maimuta si ii vede mainile, are remuscari pentru ca seamana cu oamenii. Rade insa si i se pare normal sa ucida animale de distractie, nu de foame. Il intreb daca tribul lui are un totem, un animal din care se trage. Imi raspunde ca da, o pasare de rau, care este interzis a fi vanata. Mai bine se trageau din Darwin si nu ucideau maimute.
Fosta capitala a regatului Lang Xang este fara indoiala cel mai vizitat oras al Laosului si probabil si cel mai cunoscut in Europa. Pe langa atmosfera de dolce farniente, orasul are multe povesti de spus. Resedinta regala este acum muzeu si adaposteste o copie a lui Emerald Buddha, o statuie cu o viata aventuroasa care acum se gaseste in Wat Phra Kaew, Bangkok. La doua ore cu barca pe Mekong se gasesc pesteri cu sute de statui ale lui Buddha, acolo unde fluviul negru intalneste pe cel alb. La intoarcere, se pot vizita ateliere de fabricare a whisky-ului artizanal, asezonat cu labe de urs, iguane sau serpi veninosi.
Luang Prabang este genul de oras in care ai vrea sa ramai mult timp; nu stii cat, dar stii din prima secunda ca oricat ar fi, nu e suficient. Are arhitectura coloniala franceza bine conservata, boutique hotel-uri cu free tea & pound cake, Mekongul curge tacut printre plaje inguste si frunze umbroase de palmier, magazinele de arta sunt cochete, iar restaurantele excelente. Ne pare bine ca ne-am sfarsit periplul prin Laos aici, ne pare rau ca nu i-am alocat mai mult timp.
La sfarsitul vacantei, privind in urma am inteles ca fiecare din ghizii nostri ne-a oferit o fereastra catre sufletul laotian; Bobby a fost povestitoarea, femeia simpla care ne-a tratat ca pe niste prieteni, care mi-a facut cadou o esarfa de ziua mea si ne-a aratat Laosul patriarhal fara artificii.
Souk a fost curajosul, cel care vede si spune realitatii pe nume. El este cel care aduce argumente de natura istorica si un plan de dezvoltare personala clar, aratandu-ne ca viata e la fel indiferent de geografie.
Dee este hibridul, omul ce traieste la limita intre doua lumi, incercand sa le stapaneasca pe fiecare si renuntand pe zi ce trece la putin din istoria lui, la fel ca multe alte minoritati.
Laos este destinatia perfecta pentru o vacanta in care factorul comercial lipseste aproape cu desavarsire si prin urmare oamenii zambesc sincer. Natura este impresionanta, lipsa civilizatiei asa cum o stim noi reconfortanta, iar istoria provocatoare. Cu sau fara Bobby, Souk sau Dee, Laosul ni s-ar fi revelat oricum; povestile oamenilor lui insa, nu sunt scrise in niciun ghid de calatorie, iar fara ei, povestea noastra numai buna de spus la intoarcere nu ar fi fost aceeasi.
Text: Adriana Sohodoleanu Foto: Gabriel Chimisliu
Publicat in Premium Ziarul Financiar, 25.02.2011
by Adriana | Oct 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Draft 1
Vazuta de pe mare, Grecia nu pare prietenoasa. Prea mult teren arid, case pitice si inghesuite peste tot pe unde malul apei s-a dovedit prielnic, soare si liniste. Din barca ta cu pinze incepi sa intelegi ca lucrurile se intampla in apa si pe apa – viata este in apa, culoarea este in apa, ba chiar si ritmul e dat de pesti si pescarusi. Grecia terestra se dezvaluie treptat in pauzele de navigat, dar atunci stii déjà ca frumusetea ii e data tot de apa.
Se spune ca luna august este lipsita de vant puternic si furtuni in Grecia, de aceea este o perioada buna pentru vacante lenese pe barci cu vele. Asa a fost si luna trecuta, cu toate ca putin vant in plus nu ar fi stricat.
Am plecat din marina Alimos pe 23 august cu Kos, un velier de 14m inchiriat de la Kavas si pana pe 2 septembrie am stat pe barca, zi de zi si noapte de noapte. Grupul pe care-l formam numara 3 skipperi (conducator de ambarcatiune cu vele), 3 musi/bucatari/turisti si un baietel, toti romani.
Capitanul nostru, un arhitect de 26 ani din Ploiesti, a avut mereu marea in gand, chiar daca permisul si l-a luat anul acesta. Dovada sta lucrarea de licenta, unde si-a ales ca subiect designul de ambarcatiune. A pregatit expeditia in Golful Saronic inca din februarie, fiind prima lui iesire cu barca in afara tarii.
Si am pornit. Cu motorul, caci asa se iese din port. Am mers si cu velele, perioade mai scurte, datorita vantului lenes. Barca aluneca atunci bucuroasa si se inclina sprintara. Lasam in urma insule pustii, de pe care se auzeau uneori clopote de capre.
Hydra mi-a parut cea mai dragalasa dintre insule, iar acest lucru se datoreaza in intregime magarusilor cu panglici in coama. Din barca cobori direct pe terasa unei taverne, iar mesele le imparti cu pisici multicolore tolanite mieros in jurul tau.
In Poros recomand ca obligatorie masa la Poseidon, un mic restaurant in port, unde calamarul este proaspat, iar pisicile sunt la datorie. Mancare delicioasa si o atmosfera ca la mama acasa se gasesc si la Leonidion, unde doamna Margareta umple masa bunataturi si zambete.
Am innoptat pe barca in golfurii azurii, cu bancuri de pesti lacomi roind si zburand literalmente in jurul celor din apa. Am stat pe Spetses si ne-am bucurat de apa clara si plaja pietroasa.
Am oprit si la Nafplio, vechea capital elena strajuita de o cetate venetiana. Vizitarea acesteia ofera bucuria unor vestigii bine conservate, lipsite insa de ghid sau pliante explicative. Este preferabila vizitarea dimineata devreme, caci soarele si cele 999 de scari ce duc la ea nu fac casa buna impreuna. Daca timpul o permite, se poate vizita Micene, o cetate si o civilizatie legendara marcata de nume precum Agamemnon si Clitemnestra, aflata la nici 20 de km departare cu trenul.
Inainte sa merg pe mare ma agatam de temeri si prejudecati terestre. Timpul petrecut pe o barca aflata mai mult sau mai putin in voia marii il vedeam ca pe o pierdere, prilej de nesfarsita motaiala ce-ti amorteste simturile. Nu puteam sa gresesc mai mult. Motive pentru care trebuie mers pe mare sunt multe. Ma gandesc la linistea pe care mi-o da marea; la ragazul de a ma intoarce la mine. Voi merge inca o data pentru emotia pura a intalnirii cu un delfin.
***
Draft 2
O ambarcatiune cu vele iti ofera libertate. Viata pe barca insa, te priveaza de ea. Am trait paradoxul timp de 10 zile, ca membru al echipajului unui velier inchiriat, ce a navigat sub pavilion grecesc timp de 12 zile in golfurile Saronic si Argolic. A fost prima data cand am inoptat, gatit si trait pe un velier aflat in miscare.
Neincrederea
Nu stiu sa inot si nici soarele nu ma place foarte tare. Marea inseamna pentru mine o umbrela in buza apei, o carte buna si un ceai rece. E limpede ca atunci cand s-a pus problema unei vacante pe barca, nu a sunat bine. Am respins gandul instantaneu, ca pe o musca ce-ti da tarcoale cand citesti; fara sa o privesti, o alungi cu un dos de palma in timp ce intorci pagina.
Intocmai precum musca, gandul m-a bazait o vreme, incurajat si de argumentele sufletului pereche, iubitor de mare si detinator de brevet de skipper. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac si pe asta, sa impartasesc pasiunea lui si sa imi infrunt natura terestra. Intrebari la care nu m-as fi gandit vreodata imi treceau acum prin cap – oare noaptea ar trebui sa dorm cu vesta de salvare pe mine? Exista aer conditionat? Am unde sa imi incarc laptopul? Cate carti ar trebui sa iau cu mine, avand in vedere viteza cu care citesc? Nu ar fi mai bine sa imi comand un e-reader, ca sa nu depasesc greutatea maxim admisa la bagaje? SPF 30 sau 50? Cat de mult se inclina barca si oare nu ar fi indicat sa stau mereu pe langa catarg? Nu excludeam nici eventualitatea legarii de acesta, precum tovarasii lui Ulise vrajiti de cantecul sirenei. Am cautat informatii despre efectele secundare date de Emetiral si alte medicamente contra raului de miscare. Viitorul nu suna bine, dar eram dispusa sa il infrunt, pregatindu-ma pentru ce e mai rau.
Constrangerea
Si am plecat. Cu haine putine si doar 2 perechi de incaltari (si acelea papuci), cu carti care ma pun pe ganduri, cu SPF 15 pentru el si 30 pentru mine, o rezerva secreta de ciocolata si credinta ca 12 zile trec repede, m-am imbarcat pe Kos 33. Barca, un Jeanneau Sun Odyssey de 43 picioare ce dezminte traditia nomenclatorului feminin, mi-a fost gazda buna in acea prima noapte de duminica spre luni. Abia de a doua zi avea sa isi arate adevarata fata.
Am plecat din marina Alimos, de langa Atena. In acele prime zile gandeam ca viata pe barca e ca panglica lui Moebius; indiferent pe care parte o intorci, arata la fel si nu vrea sa sa sfarseasca. Erau insa acele zile in care mi se confirmase temerea ca nu raspund bine la privatiuni. Restrangerea zonei de comfort imi bloca mintea. S-ar fi zis ca, fiind atat de limitate optiunile de activitate fizica, mintea imi va fi obligata sa se intoarca inspre ea si sa mediteze.
Imi propusesem la plecare sa profit de timp si claustrare pentru a scrie, pentru a face astfel acel exercitiu scriitoricesc mult visat. Nu s-a putut. Ca om ce si-a petrecut liceul si facultatea citind pe o banca in parc, barca imi parea un cort mai mare, batut de soare si purtat de apa. Viata pe cortul plutitor insemna sa dorm intr-un spatiu ingust, sa imi programez parcimonios dusul, sa accept limitarile unui aragaz rudimentar si provocarea unui dulap de haine minuscul si neprietenos. Mai numaram eu pe lista nefericirilor mele lipsa aerului conditionat si a internetului, precum si echimozele tot mai infloritoare de pe maini, picioare, coaste sau fata. Ca orice neofit trebuia sa trec printr-o serie de probe ale initierii. Botezul a culminat cu o parama dezlantuita de vant si croita pe buza mea superioara, strivind-o de dinti si umfland-o pentru cateva ore. Orice activitate serioasa se construieste cu sacrificiu uman, iar marea si-a cerut portia. Am concluzionat relativ repede ca traiul frugal si in natura nu e pentru mine. Dar asta o stiam de acasa.
Daca tot ajunsesem acolo, trebuia sa gasesc alte ganduri, mai pasnice cu care sa imi umplu mintea si sufletul. Entuziasmul Schimbarea s-a produs in starea de veghe; am descoperit repede ca somnul este un antidot polivalent – indeparteaza senzatia de rau sau plictiseala si face sa treaca timpul. Se pricepe asa de bine la asta inca am pierdut usor urma zilelor, devenind un anti-Robinson Crusoe esuat pe o barca si lipsit de vointa. Cu toate acestea, nu am dormit prea mult; timpul de fapt se dilata si oferea spatiu nesfarsit gandurilor. Neingradite, acestea veneau la mine cu perspective si solutii noi, cu proiecte si idei ce ma faceau sa numar iar si iar zilele ramase pana la intoarcere. Era un semn bun! Atunci cand coc proiecte noi pentru dupa-vacanta inseamna ca relaxarea functioneaza. Cartile luate cu mine isi faceau si ele treaba; nu cea gandita acasa, insa. Dupa cateva zeci de pagini de istorie a Golman Sachs, trebuia sa iau o pauza. Mergeam atunci pe punte si imi pierdeam privirea in albastrul de cerneala al marii. Ascultam comenzile skipper-ului si urmaream amuzata actiunile celorlalti skipper-i, membri ai echipajului. Apoi, mi s-au dat mie comenzi. Mie, musul musului musului! M-am executat, nesimtindu-ma in forma pentru o revolta. In definitiv, nici Kos nu era Bounty, nici insulele pe care ma puteau debarca nu era locuite.
Am invatat sa fac noduri si sa leg fenderele. Uneori, recuperam paramele. Alteori descurcam scotele. La volta, lasam capul jos. La acostare, protejam lateralele. Am invatat si uitat despre ghiu, foc, rai, ocheti, tacheti, hula si chila; un limbaj paralel, creat de marinari pentru a-i intimida pe musi, bucatari si vizitatori necalificati. Am avut vant slab in mare parte a timpului. Au fost si zile in care se mergea cu velele. Acelea erau chiar frumoase. Dupa cum era incredibil sa stai pe spate pe punte seara la asfintit; sa privesti stelele, sa incerci sa le numeri, sa le cauti pe cele cazatoare si sa uiti de tine. Sa mergi cu privirea pas cu pas pe Calea Lactee si sa ai impresia ca daca intanzi mana culegi o stea. Sau sa fi acostat la cheu, in porturi pitoresti, in fiecare seara altul si sa asculti viata insulei. Sa o simti pulsand din ce in ce mai tare, cu fiecare minut cu care soarele isi slabeste ardoarea. Sa nu iti mai vina tie, animal de oras, sa cauti disperat retea wireless.
Am avut norocul sa ne insoteasca un delfin, desi pentru scurt timp; jucausul a transformat ziua in sarbatoare caci a
venit insotit de o doamna delfin, cu puiul inotand cuminte deasupra, ca si cum ii era anexat ca aripioara. Am sa imi amintesc de doamna delfin si puiutul ei cu aceeasi emotie cu care pretuiesc maimutica ce s-a urcat pe mine gales, pentru a-si lua singura portia de baby bananas. Sunt intalniri care te intoc in timp, in vremea cand viata era simpla si emotia prima.
Prima oprire a fost pe Hydra, o insula de pe care masinile au fost izgonite, iar transportul se face cu magarusi. Cand am ajuns prima data pe Hydra, acum un an, un om fragezea o caracatita. O izbea ritmic de ciment, refuzandu-i dreptul la rigor mortis, oferindu-i in schimb nemurirea unui sos de lamaie picurat pe gratar. Anul acesta Hydra mi s-a dezvaluit ca insula celor o suta de pisici ghiftuite, din care sapte cerseau gratios si in grup la mesele tavernei din fata barcii noastre. A urmat apoi un golf singuratic, in care apa e turcoaz de transparenta, iar pestii mici si mari inoata bucurosi sa capete de mancare. Pe acesta l-am vizitat si la intoarcere, ramanand iar peste noapte si ratacindu-ma iar pe Calea Lactee.
Am mers apoi in Spetses, o insula frumusica si casa a Bouboulinei, eroina razboiului de independenta din 1821. Vaduva la acea vreme, Laskarina Bouboulina a construit nave de razboi, si-a organizat propria armata si a condus blocada navala. Dupa independenta castigata de la turci si cu ajutorul ei (lucru pentru care a primit postum medalia de amiral de la rusi), Bouboulina a murit intr-un conflict civil, ucisa de familia fetei cu care fugise unul din fiii sai. Pe Spetses urma sa aiba loc, chiar in ziua in care am ajuns noi, nunta fiului fostului rege al Greciei. De pe barca am putut urmari sosirea invitatilor la biserica – siluete in costume impecabile si rochii vaporoase, aduse la mal de Action man, o barca cu motor mandra sa fie taxi in aceasta zi. Desi interzise pe insula, nuntasii au sosit si in masini, siruri lungi de Mercedes-uri Sprinter, argintii si oficiale.
Dimineata, ancora noastra era angajata intr-o relatie intima cu Gratsia, ancora vecinilor italieni. Dupa negocieri transmise din gura in gura si cu 10 maini, scafandrul a acceptat sa ne deznoade pentru 60 de euro de barca si a purces la treaba. Italienii, s-a dovedit, nu stiau engleza. Nu stiau nici sailing, imi era evident dupa nodurile de ageamii pe care le facusera la fendere. A fost singurul incident prin care a trecut Kos si a fost unul minor. Bavaria, barca cu care naviga un grup de prieteni in paralel, si-a pierdut elicea.
Nu am vorbit deloc de mancare, pentru ca pana la acest moment nu a stralucit. Au fost preparate oneste, dar lipsite de savoarea pe care o asteptam. M-am dezmatat culinar insa la restaurantul Margaritei din Leonidion, o marina micuta, cu vreo 2 taverne si un magazin de tara. Margarita este o doamna la vreo 50 de ani, imbracata in negru, vesela si hotarata. Ne-a intampinat spunandu-i pe nume skipper-ului si ne-a informat ca legumele sunt cultivate de sotul ei, in gradina proprie. Fiul servea la mese si dupa cum aveam sa descoperim putin mai tarziu, mama sau soacra curata cartofi la bucatarie. Mancarea a fost excelenta, cu o dorada impecabila, calamari deliciosi si cataif pregatit special pentru noi. In piata de peste din Poros un pescar casatorit cu o suceveanca ne-a vandut 8 sardine si 8 creveti proaspat scosi din mare cu 6 euro. Intamplarea a facut ca uleiul de masline sa se termine tocmai cand gateam crevetii, asa ca l-am inlocuit cu putin unt. Am aromat cu usturoi ras fin si coaja de lamaie si am rumenit acolo crevetii, racorindu-i la final cu sucul lamaii. Au fost cei mai bni creveti mancati vreodata.
Intr-o dupa amiaza am sosit la Nafplio, in Peloponez. Vandut francezilor pe la 1388, cucerit de turci pe la 1540, orasul a fost recucerit de venetieni in 1685 si imbogatit de ei cu Palamidi, ultima mare constructie venetiana din afara republicii. Recuperata de turci, fortareata construita in stil baroc tipic este extrem de bine conservata si astazi, iar accesul se face la fel de dureros ca in trecut – se urca 857 trepte abrupte pana la intrare, peste 1000 pana in varf de unde se vede o panorama impresionanta asupra golfului Argolic. Nafplio, prima capitala a Greciei moderne are azi un centru vechi extrem de viu, cu taverne expunand fructe de mare si mici magazine de delicatese locale. In alta zi, am luat trenul pentru a merge la Micene, aflata la 20 km distanta de port. Zorita de venirea serii, vizitarea legendarei cetati a testat amintirile din vremea in care scandam Iliada in ritm iambic la orele de literatura universala. Am trecut pe sub poarta cu lei si ne-am plimbat printre granare, puturi-morminte si turnuri de aparare, rememorand crima Clitemnestrei si polemizand asupra adevaratului motiv al razboiului troian. Dezgropand aici o masca mortuara de aur, Schliemann ar fi spus ‘am privit fata lui Agamemnon’.
Ziua lasam in urma insule plesuve, cu talangi de capre si golfuri primitoare. Se facea baie – ei, se faceau fotografii – eu. Alunecam tacut si lasam in urma noastra un canal de valuri alburii, pe care Hansel si Gretel l-ar fi dibuit cu usurinta. Stateam pe punte, intinsa sub vele, inchizand ochii si avand sufletul deschis. Inspiram sare, zgomot de val sfios, luciri de pesti in gasca si tresariri de pescarusi. Expiram stresul cabinei de 2×2, dezamagirea barbunului lipsa din meniu si oboseala vietii de acasa.
Imi placea. Ma gandeam ca a calatori pe mare schimba perspectiva si focusul. Vacanta pe uscat pune accent pe destinatie, iar drumului nu ii cerem decat sa fie decent si suportabil. Calatoria ramane chiar si in cel mai bun caz un instrument, un mod de a-ti atinge scopul, de a ajunge la tinta. Pe mare, lucrurile stau invers. Ceea ce inseamna drum, devine destinatie, scop, obiectiv. Ceee ce traiesti pe uscat, in scurtele rastimpuri de alimentare sau vizitare, e pus intre paranteze. Sunt pauze menite sa puncteze calatoria; sunt semnele de circulatie ce ii articuleaza itinerariul. In plus, pe mare, incetezi sa fii subiectul si predicatul existentei tale mai mult ca oriunde. Te pierzi voit sau pe furate in imensitatea inconjuratoare. Pe o barca cu vele, subiect si predicat e numai vantul. As mai face-o odata? Cu siguranta. Doar ca de data aceasta vreau o barca de cel putin 49 de picioare, vant de 14-16 noduri, card de internet si o oprire obligatorie la Margarita din Leonidion!
Publicat in Ziarul Financiar Premium 24.09.2010
by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Opinii
Desi nu sunt rockerita (in ciuda admiratiei mele netarmurite pentru non-culoarea neagra), m-am nimerit la concertul AC/DC de la Atena saptamana trecuta. Spun m-am nimerit gandindu-ma la (in)apetenta pentru acest gen de muzica, si nu la partea logistica – bilet concert, bilet avion, cazare – in care am fost mai mult sau mai putin implicata.
Calatoritul in scopuri muzical-culturale a fost pentru mine o ocazie de a ma imprieteni cu un oras judecat in pripa intr-o prima calatorie, acum 3 ani. Atena este mare, cu peste 5 milioane de locuitori carora le revin pe cap de locuitor cel putin cate 10 artefacte si 2 coloane de temple (ionice, dorice sau corintice; mai stiti sa faceti diferenta?)
Oamenii sunt prietenosi si devin si mai prietenosi cand aud ca esti din Romania. No need for country branding here! Mancarea e buna; de fapt este atat de buna incat a devenit leitmotivul celor 4 zile petrecute la greci. In plus, mancarea devine cu atat mai buna cu cat taverna in care o mananci e mai departe de centru sau arata mai putin infloritor. Vremea a fost faina, salvata de briza care alunga parte din cele 30 de grade la soare.
Cam acestea ar fi coordonatele demo-gaastro-meteorologice. Intrind in detaliu, peste tot in Plaka, zona veche similara Lipscaniului nostru sau a bazarului istanbulic, intalneai tricouri negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, impodobite cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere.
Pe la ora intrarii in stadion tricourile negre marsaluiau cuviincios spre porti. Cateva se opreau sa-si cumpere fistic, alune sau bere – Amstel la cutie, singura disponibila si care, culmea, nu isi facea reclama ca sponsor al evenimentului.
Pentru mine, prioritatea momentului a fost sa devin si eu un tricou negru; cumva, pe parcursul zilei baby-doll-ul meu alb cu broderii florale nu mi s-a mai parut potrivit. O data intamplata traansformarea (multumesc seller-ului pentru usurarea alegerii – pentru fete nu aveau decat un model, o marime) am inceput sa privesc in jur, de pe bucata mea de gazon sectiunea stanga-fata.
Nu a fost greu sa fac o segmentare a publicului; erau tricouri negre, tricouri negri si tricouri negre. Toate categoriile, marimile si intentiile – de la cel care i-a vazut pe AC/DC la debut, cand el insusi purta pantaloni scurti, la cei abia trecuti in tagma oamenilor cu familie care remorcau una bucata jumatate, la cei cu copii adolescenti la pachet; de la rockeri tineri, umbland in haita la batrani lupi solitari cu par lung si tricouri afisand concerte din ani de mult trecuti.
Pe stadion erau peste 50,000 oameni, toti ca unul. Un balaur cu mii de capete dublate de cornite vesele de dracusor aprins. Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Bill si Angus au inceput sa cante, tricoul meu cel negru m-a invatat sa sar, sa tip in cor, sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu restul lumii rock. Care e acel punct nu stiu, dar a fost incredibila submersia intr-un sentiment comun imens, creat de muzica acestei trupe de la care nu recunosteam inainte decat 2 melodii.
Cat despre papusa gonflabila si care e legatura ei cu Acropolele, povestea e urmatoarea: vizitand pentru a doua oara vestigiile am avut bunul simt sa cedam insistentelor unei ghide cam zurlii. Am angajat-o si pentru o ora am fost conectati la o suma de informatii, teorii si mandrii nationale din care am retinut ca fiind mind-blowing raspunsul la intrebarea – de ce virginitatea era bunul cel mai de pret in antichitate? Simplu, practic si extrem de balcanico-machist. Pai intr-o epoca in care nu existau antibiotice iar STD-urile (i.e. bolile cu transmitere sexual) colcaiau in voie, nevasta trebuia pastrata cat mai sanatoasa pentru a creste copiii si a asigura perpetuarea casei. Astfel, luata virgina si intrebuintata in scopuri strict de procreare aceasta isi ducea la indeplinire menirea; legatura cu papusa gonflabila? Va las pe voi sa o descoperiti. Va mai spun doar ca AC/DC a avut o mega si relativ-decenta papusa gonflabila pe scena, iar in antichitate existau 3 categorii de femei – neveste, curtezane si preotese.
A, si inca ceva – coloanele ionice sunt acelea cu capitelul sub forma unor coarne de berbec stilizat, in caz ca va intrebati!
by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Mi-am permis sa dau acestei postari titlul unei carti scrise de Sever Noran. Este cartea care mi-a deschis apetitul pentru calatorii. Aveam 12-13 ani cand am descoperit-o in biblioteca parintilor mei si a devenit my go to book pentru orice. Tata a lucrat in Siria in anii ’70 la rafinaria Banyas, apoi in Iraq prin ’90; am crescut cu Calciu Sandoz, puloveras Audi si salopeta de jeans rosii si cate altele din Siria si mi-am hranit imaginatia cu povestile palatelor irakiene. Pentru mine Siria drumuri de legeda a fost carte de calatorii, legende, gastronomie si limba araba si mi-e draga si acum ca si atunci. In 2009 cand s-a pus problema vacantei de iarna am propus Siria fara sa am convingerea ca va fi acceptata, dar micul nostru grup de patru calatori a fost de acord. A fost cea mai inspirata miscare, avand in vedere ca in 2011 a inceput conflictul.
Oriunde te-ai afla in Siria, esti la mica distanta de tarile vecine; capitala este, de exemplu, la 80 km de Beirut, 176 de Amman si 750 de Bagdad. In plus, parca nu esti intr-o tara bine delimitata administrativ si politic ci inapoi in timp, in vremurile in care pamantul rosu al Mesopotamiei apartinea unui singur mare popor, acela al celor 1001 de nopti. Nu sunt prea multe semne de circulatie, iar cele in engleza sunt si mai putine. Ochii tai au insa parte de mult desert pietros, castele bine conservate, femei in negru de poliester, zaharicale, cate un magarus ici colo si un cer plin de minarete, de oriunde te-ai uita.
Siria nu mi-a produs o revelatie la primul contact; de fapt, nici la al doilea; nu i-am simtit aroma la coborarea din avion, nu am luat in stapanire linia orizontului in desertul pietros si nu m-am topit in multimea de pe strada. M-am simtit mereu altfel, venit de departe, prea alba, prea ne-imbrobodita, prea straina, si totusi oarecum de-acolo. E tara care nu mi-a apartinut nici o secunda si care a scapat mereu catalogarii. A fost mereu ca si cum micile ei asezari pierdute intr-un vast desert ma goleau de orice gand sau farama de sentiment. Am inceput sa o inteleg abia cand m-am intors acasa, dar nu imi cereti o concluzie. Inca astept sa se formeze, dar stiu deja ca mi-e draga.
Ce urmeaza sunt fragmente de ganduri, informatii si senzatii, fara o logica calendaristica sau un fir narativ evident. Aceasta este Siria mea si tot ce pot spune acum este ca fara ea, harta lumii mele ar fi avut o pata alba.
***
First glimpse
Aeroportul e mic, scund si in mod evident rudimentar. Polistitul de frontiera are uniforma cu doua numere mai mare si arata neglijent. Mai tarziu imi voi da seama ca asta e moda pe aici. Ma intreaba ce job am si ma blochez – oare ce sunt mai nou, si, mai important ce ar trebui sa fiu ca sa nu ii trezesc suspiciuni?. Cea dinaintea mea a raspuns, nu stiu daca in gluma sau serios ‘my job is employee’.
Iesim sa-l cautam pe taximetristul care ne asteapta si stand acolo ne atrage atentia un sirian in haina lunga traditionala. E primul pe care il vedem astfel. Nu trece insa mult si il vedem bruscandu-si sotia, impingand-o intr-un perete. Sora mea ma sfatuieste prin sms sa raman low profile si sa stau pe langa G.
***
Serjilla, oras fantoma
L-am gasit cu greu in lipsa indicatoarelor in limba aproximativ-engleza (acelasi oras poate fi scris in 3 versiuni diferite pe 4 semne de circulatie). Oras mort, construit in 473 si abandonat la venirea arabilor, prin 600 si ceva. Cateva case sunt inca in picioare si cu putin efort iti poti inchipui ca pana mai ieri aici au locuit oameni. Poate sunt plecati la camp si se intorc? Nu se intorc, iar locul are un aer fantomatic. Impresia ia o forma mai violenta in momentul in care un grup de copii si mamele lor ma inconjoara, la inceput prietenosi si bilingvi, apoi onomatopeici si cu maini febrile ce ma pipaie si ma ciupesc de brate si fata. Reusesc sa ma eliberez si inteleg pe deplin senzatia omului abuzat. Yak. Nu trece mult si le inteleg uimirea exacerbata – lumina este alba ceea ce face ca pielea mea alba sa devina translucida. Arat probabil ca o stafie, apartin locului. Sau mai degraba sunt un animal de circ pentru cei de aici, maslinii cu o fascinatie bolnavicioasa pentru tenul alb si parul blond.
***
Palmyra
Mandra regina Zenobia probabil nu s-a gandit ca din cetatea ei vor ajunge tocmai in Dacia strabuna vreo 5000 de palmirieni, veniti ca parte a trupelor romane sa colonizeze noile teritorii. Daca ei au venit la noi, si noi am fost la ei. Oaza in desert, Palmyra a cunoscut maretia si caderea, de ambele fiind responsabila regina amintita. Dupa ce si-a ajutat sotul sa treaca in nefiinta, Zenobia a cucerit Siria si Egiptul inferior si l-a infruntat pe Aurelian, pentru ca in 272 sa cada prizoniera. Palmyra nu si-a mai revenit la inflorirea anterioara, iar astazi turistul viziteaza mormintele etajate, templul lui Ba’al si orasul roman, foarte bine pastrat – amfiteatru, agora, decumanus.
La muzeul din oras, directorul este roman si sirian; vorbeste romaneste cu b in loc de p si spune ca se simte roman; si-a facut doctoratul in Romania si are cetatenie. Ne da carti de vizita pentru a le folosi in loc de bilete de intrare si ne povesteste pe unde sa ne blimbam prin Balmyra. Ne blace orasul, iar Jumma, ghidul tocmit la intrarea in templul lui Ba’al vorbeste bine engleza. Ne da cartea de vizita si ne roaga sa ii trimitem cele mai reusite fotografii pentru a le include in galeria foto. Sa imi pun un semn sa nu uit sa i le trimit!
***
First full glimpse.
Este seara si mergem sa ne intalnim cu un prieten sirian ce locuieste de 15 ani in Romania. Vine cu prieteni localnici si impreuna, romani si sirieni, ne infratim la un hummus si un kebap cu visine. Se comanda intregul meniu (nu e scurt si nici lipsit de gust) si se sta la masa pana la ora 2 dimineata.
Daca am nevoie de o confirmare a faptului ca Siria este o super-destinatie de vacanta, nu e nevoie sa caut departe. Mancarea este fabuloasa. Naranj a fost primul si ultimul restaurant la care am mancat in Siria, si desi nici cele dintre nu au fost mai prejos, ii voi pastra mereu o vie amintire. Nu rostiti in fata mea cuvinte sau franturi de vorbe care aduc a hummus, lentil soup sau knafe. Voi reveni asupra subiectului cu retete si recomandari.
***
Arhitectura si picioare desculte
Asa am petrecut o buna parte din zi, hoinarind prin moscheea Omeiazilor si cautand unghiuri bune pentru poze artistice. Adica, eu cautam unghiurile si le pasam fotografului. Rezultatul se poate vedea in magazinul gourmet Biscuit, de pe Bd N Balcescu nr 26.
Moscheea are o arhitectura remarcabila, coplesitoare pe alocuri daca stai in curtea interioara si-ti simti micimea in fata divinitatii. In afara moscheii mi-a mai placut mult sucul de rodii, coloana romana si stinghera si casa care avea mereu covoare agitate pe balcon, toate punctate cromatic de copii vanzand carti postale, turisti nauci si porumbei multi, dar pasnici.
***
Day three to six
Stam in Damasc si exploram orasul vechi (Damascul se bate cu Alep pentru titlul de cel mai vechi oras locuit fara pauza). Orasul vechi este fantastic; are strazi inguste pietruite, avand in parte un acoperis arcuit, pe alocuri ciuruit de gloantele rev
olutiei anti-franceze din din 1925. Mare parte din oras este souk sau piata sau bazar si in el se intra prin cateva porti, cu nume ca in 1001 nopti – Bab Touma in cartierul crestin, Bab Kisan inspre catedrala Sf Paul, Bab Sharki, Bab Al-Faradees.
Pentru ca nu imi gasesc cuvintele sa vorbesc despre Damasc, o las pe mai tarziu. Promit sa pun si poze.
by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Oprim direct la muzeu. That is Guggenheim, of course. Proiectat de Frank O Gehry, placat cu titanium si cu o statuie a unui catel necunoscut (noua) din flori si plante de sezon (20-22 grade ziua) muzeul imi pare o farfurie zburatoare, iar impresia nu tine doar de rotunjimile cupolei cat de dimensiune si amplasament, pe malul unui rau pe care altfel l-ai ghici ca fiind provincial.
Norocul ma urmareste; fara a fi planuit asta, vizita este incununata de o expozitie Frank Lloyd Wright, arhitectul care mi-e drag pentru ca a re-integrat casa in natura. Cele 2 etaje dedicate lui Wright prezinta cateva proiecte de locuinte si spatii publice schitate pe hartie de calc, cu sute si mii de detalii care te fac sa iti doresti sa fii asemeni lui, demiurgul ce construia lumi dupa chipul si asemanarea clientului. Merita vazut sau macar cautat pe Wikipedia proiectul centrului urban din Pittsburg, din pacate ramas fara finalizare practica, dar si planetariumul. Mi-au placut si salile de proiectie video, cu televizoare cat peretele, dar si expozitia permanenta ‘The matter of time’ a lui Richard Serra, in care niste bucati uriase de fier ruginit ofera calatorii in timp, dar limitate in spatiu la forme eliptice, sinuoase, nesfarsite si pe alocuri claustrofobice.
De la muzeu mergem sa mancam. Ne indreptam spre un mic port la vreo 20 de km de Bilbao, insa pana la parcare ma opresc in curtea muzeului pentru a quick bite. Sunt lesinata de foame inca din avion asa ca imi iau 3 tapas. Se dovedesc a fi delicioase si regret ca nu am luat mai multe. In sfarsit, pornim spre port. Cautam un restaurant al carui nume nu il stim, dar care este din sticla si e ultimul de pe faleza. Drumul este pitoresc, case carora noi le-am spune castele se sumetesc mandre pe mici coline de-a lungul drumului si te provoaca sa le gasesti utilizarea. Au un aer usor fanat, de fosta frumusete, cu piatra masiva sculptata decadent, vrejuri napadindu-le colturile si ferestre fara viata. Restaurantul se dovedeste a fi acolo unde ni s-a spus si este plin ochi. Ne facem loc spre masa si pana acolo ne taie respiratia 3 monstri lafaindu-se prajiti in farfuriile de pe drum. Se numesc monk fish; il stim, am mai mancat dar 3 dintre noi nu se pot abtine si-l comanda, pe langa portia dubla de shrimp, cea simpla de prawns si tocanita de ansoa. Mancarea eeste delicioasa si la masa aud numai povesti despre tapas-urile gustate de ceilalti inainte. Ei au venit cu 3 zile mai devreme. Aflu de exemplu ca in San Sebastian (Donostia in limba basca), oras modest cu vreo 20.000 locuitori restaurantele au adunat 12 stele Michelin. Mda, aud ca si la noi Heritage a incercat sau incearca sa o obtina pe prima. Prima din Romania.
Se pare ca mancarea este extrem de importanta aici; un leaflet luat de la aeroport mentioneaza un numar impresionant de produse alimentare cu denumire de origine controlata, plus inca altele bio sau in curs de acreditare. Decidem cu totii ca merita revenit, pentru o porceala planificata.
De la restaurant (deloc scump la vreo 280 euro, incluzand 2 sticle vin si desert pentru 4 insi) incercam sa ajugem la un pod mobil, unul din putinele in lume. Nu reusim. Nu stim daca e vina soferului (relaxat dupa masa copioasa) sau a GPS-ului (relaxat de felul lui). Dupa 3 intersectii ratate, 30 km in plus si 2 strazi cu un singur capat am decis sa renuntam si ne-am intors la Bilbao. Era timpul sa implinim lucrul pentru care venisem. Era vremea Rammstein. Am lasat masina la hotel si am luat metroul. Statiile de metrou din Bilbao merita vazute si incercate. Sunt proiectate de un arhitect tanar si se vede – sunt infoiate ca o coada de paun la exterior si aerisite in subteran. Se coboara 2 nivele, iar tavanul este cu adevarat inalt. In ceea ce priveste pasagerii, sunt mai rau ca ai nostri la orade varf. Multi cat incape si galagiosi cat cuprinde.
Concertul are loc la Bizkaia Arena, care nu, nu este un stadion ci un centru expozitional. Da, Rammstein concerteaza intr-un spatiu inchis, civilizat si asta nu deranjeaza deloc. Locul se umple rapid de tricouri negre. E prima data cand simt ca va fi un concert rock in oras. In cursul zilei am vazut putine prin oras; erau vreo doua ratacite la muzeu; de pe unul din ele am aflat despre un turneu din 2004; incepuse in Munchen, atat am putit citi. Vorbind de tricouri, merita amintit si cel pe care scria Guinness; era negru, deci adecvat. Favoritul meu e altul insa, tot negru insa misterios prin mesajul sau obtuz artsy craftsy freaks. Nu stiu de ce, dar m-am simtit usor vizata …
Nu am prins deschiderea voluntar; involuntar nu am prins nici locuri bune.
Privita de sus (din tribuna, ce va inchipuiti?) marea de oameni de pe peluza parea a fi o mare, intr-adevar. O mare in adancurile sale tulburi, reflectand o lumina calda, aurie in care bancuri masive de polipi se miscau sacadat, intr-un singur sens, inainte spre inapoi, spre inainte, spre inapoi. Polipii erau bineinteles mainile fanilor care ascultau, cantau si dadeau din maini la unison, aproape hypnotic (daca poate fi astfel un rock in limba germana).
Privind de sus, din coltul meu ingrat, inghiontita de un pitic chel si chitara lui imaginara, calcata pe picioare de tineri basci cu limba darza si privirea incetosata de iarba atot-fumegatoare ma simteam ca Jacques Yves Cousteau. Eram fascinata de cuvintele care le ieseau cu atata usurinta de pe buze – doar erau in germana, scheize! Ma uluia rezistenta muschilor gatului, flexat de zeci si sute de ori pe ora. Ma soca indaratnicia mainii drepte care indiferent de individul de care era atasata, facea aceeasi miscare, inclinata la acelasi unghi si pe aceleasi coordonate geo-ritmice.
Ascultat de sus, din stanga scenei, Rammstein suna bine, dar parca mai bine e in masina, in trafic de dimineata bucuresteana, lent si galagios. Concertul in sine a fost fain, merita mers cu siguranta. Fanii Rammstein ar spune mai multe; pe scara mea de gradare a atractivitatii, a luat un scor bun – a fost intre Rolling Stones si AC/DC. E bine de stiut ca de la Madonna am plecat dupa 45 min, iar la Pearl Jam am dormit efectiv. Prefer insa sa ascult Rammstein in masina, pe drumul dinspre Constanta, in somnolenta dupa amiezii de duminica. Parca ma simt mai prietena cu limba germana in felul acesta.
Dupa concert am incercat sa gasim un bar de tapas deschis; am mers pret de vreun ceas fara noroc; alti avusesera insa, judecand dupa vacarmul strazilor si paharele inca pline cu care plecasera dupa ei, spre cluburi. Ne-am intors la hotel trezi si usor infometati; dimineata micul-dejun mi-a razbunat partial pofta noptii trecute; aveau jamon si queso Manchego. Ne-am facut bagajele si am plecat aeroport.
Lasam in urma amintirea unei zile cat o vacanta si frustrarea unui festin gastronomic. In plus, a fost singura vacanta in care nu am stiut nici o clipa numele strazii pe care aveam hotelul. La ora 11:55 am luat avionul inapoi spre casa, via Munchen.
Fain de vizitat:
http://www.guggenheim-bilbao.es/secciones/programacion_artistica/nombre_exposicion_imagenes.php?idioma=en&id_exposicion=64
by Adriana | Jun 15, 2009 | Calatorii, Restaurante
In caz ca va intrebati, am facut 2+10+9+2 ore de la Bucuresti la Marea Bariera de Corali.
Cand eram mici, sora mea credea ca, daca sapi o groapa in pamant, oriunde, chiar sub picioarele tale, vei ajunge in China. Toti copiii credeau asta cand erau mici, cel putin pe vremea mea, in locul in care am crescut eu. Ce era original la sora mea insa, era modul in care a reusit sa priceapa notiunea de continent. Singura comparatie cu care s-a putut imprieteni a fost aceea de bloc, cu tari diferite la fiecare etaj. Gandindu-ma la Australia, tara vizitata iarna trecuta, nu ma pot abtine sa ma gandesc cum oare i-am fi explicat Roxanei ideea de tara-continent.
2+10+9+2 inseamna calatoria pana in insula Hayman, prima noastra oprire in downunder. Au fost 2 ore pana la Zurich, 10 pana in Hong Kong, aproape 9 ca sa ajungem in Sydney si inca 2 pana la Marea Bariera de Corali.
Humongous George de la Marea Bariera de Corali
Orice vacanta venita dupa un an de munca trebuie inceputa cu cateva zile de stat la soare. Aceasta este regula in grupul nostru, asa ca am inceput cu Hayman, o insula din Marea Bariera de Corali – singurul organism viu vizibil din spatiu si locul perfect pentru a incepe vacanta. Pentru lenesi are sezlonguri confortabile, pentru obositi masaj la umbra de palmier, pentru romantici plaja perfecta pentru nunta, iar pentru curiosi 900 de insule cu 2900 de corali independenti imprejur.
O zi in Marea Bariera de Corali incepe prin debarcarea dintr-un hidroavion plin de onomatopee admirative si camere foto la foc continuu. Imediat ce cobori pe platforma marina Fantasea faci cunostinta cu George, the groper. Daca ai in grup americani, atunci inainte de a vedea auzi, iar ce auzi nu poate fi altceva decat ‘humongous’ caci George este intr-adevar un peste imens. La Fantasea el era un fel de mascota care apare la circa 1m de suprafata fericit sa provoace silabisiri afectate (pronuntati cuvantul, cu voce tare sau in gand si imi veti da dreptate – hu-mon-gous).
Indiferent ca alegi barca cu fund de sticla sau snorkeling/ diving vezi corali si pesti mici galbeni, si pesti mai mari negri si din nou pesti mici, dar portocalii si multi, apoi o anemona, si inca una, si formatiuni tepoase de corali si o, Doamne, cea mai dragalasa (si nonsalanta) broasca testoasa posibila, si iar pesti, si stele de mare, atat de multe, de colorate si animate de un ritm ascuns, incat nu stii unde sa te uiti, ce sa gandesti, cum sa reactionezi. Din pacate, unde e bine e si rau, si unde e alb e si negru. In Marea Bariera de Corali raul se vedea cu ochiul liber – tufe moarte de corali, candva frumosi ca nimeni altii, din 1998 morti datorita efectelor lui El Nino. Specialistii se tem ca temperatura apei va creste si in viitor, la 29-30 grade Celsius, ceea ce va avea ca urmare disparitia a circa 95% din coralii de aici.
Simbioza din Daintree Forest
A doua oprire a fost in Port Douglas, linistit orasel de provincie cu lilieci atarnati de copaci ziua in amiaza mare si hotel plin de americani octogenari sarbatorind Craciunul. Nu tocmai imbietor, insa nu pentru asta eram acolo.
Am trecut raul pentru a intra in parcul national Daintree usor confuzi din cauza unor semne de circulatie care aratau o pasare mare care ba se ciocnea de o masina, ba era insotit de cuvantul ‘caution’.
Pana sa intelegem ce e cu el, am facut o calatorie cu barca in cautarea crocodililor, fara success insa. Ultimul vazut si capturat acolo se intamplase prin anii 20.
Daintree este una din cele mai vechi paduri tropicale de pe Pamant (peste 135 milioane de ani) si ceea ce vezi acolo pare un prototip ecologic al unei fabrici de oxigen. Fiecare copac si fiecare fir de iarba, animal sau strop de ploaie are rolul sau bine definit si, pentru binele nostru, nimic nu ar trebui sa strice mecanismul. Cel mai bun exemplu este chiar pasaroiul protejat la fiecare colt de poteca. Il cheama caswary, este ruda albastra si motata a strutului, la fel de mare si voinic si partner intr-o relatie de simbioza perfecta. Ce il face special? Dieta. Se hraneste cu fructele copacilor,pe care apoi le digera partial si le excreta. Acest lucru prieste semintelor, care germineaza astfel mai cu spor. Vizita in acest parc este ca o aventura a lui Guliver in tara uriasilor, in care te astepti parca sa apara si un T Rex flamand sau macar un Tarzan pe vreo liana.
Uluru Rock, sufletul rosu al tribului Anangu
Ne-am trezit la 5 dimineata, cand fluturii si mustele sunt inca adormiti si am mers in noapte, pret de o ora spre piatra-sacra, jumatate adormiti, jumatate inghetati. Cand am ajuns in tara pamantului rosu si plin de musculite al tribului Anangu, am uitat insa de toate. Ghizii te tarasc pana aici la o ora infernala tocmai pentru acest lucru – sa vezi soarele luminand muntele, mentru cu metru pana cand caramiziul intens te copleseste si te lasa fara cuvinte.
Uluru Rock si Kata Tjuta, sau The Olgas, sunt formatiuni de conglomerate ramase dupa disparitia marii care acoperea zona cu 500 milioane ani in urma. Povestite in cifre si notiuni geologice, capata greutate stiintifica insa nu acest lucru le defineste; dimensiunea religioasa si antropologica este cea care conteaza. Pietrele sunt spatiul primordial al spriritualitatii Anangu si membrii tribului isi pastreaza inca zone private in crevasele lor pentru ritualuri si meditatie. Acestea sunt inacesibile turistilor, carora li se cere sa pastreze linistea pe tot parcursul excursiei si a caror neascultare este sanctionata de un bluestem ancestral, asa cum se cuvine unui monument sacru.
Descoperite de europeni in 1872 pietrele sunt inundate de turisti, iar excursia include un tur imprejurul pietrei, povesti si legende si o initiere in tainele plantelor tamaduitoare folosite inca de membrii tribului Anangu. Acestia traiesc precum stramosii lor, nu au acte de stare civila sau obligativitatea mersului la scoala. Unii dintre ei parasesc rezervatia si se integreaza in lumea ‘civilizata’, altii raman insa si duc mai departe traditia, unii lucrand cu turistii ca ghizi (Uluru si Kata Tjuta apartin tribului, insa acesta a intrat intr-o schema de tip shared management cu asociatia parcurilor nationale din Australia).
Pentru a intelege ce inseamna Uluru, va trebuie un ghid bun, si mai bun decat perechea Frank – Uncle Leroy nu cred sa existe. Cu pielea tabacita de soare, tatuaje, pantaloni scurti si sosete de lana pana la genunchi, cei doi petrec 6 luni pe an cu familia Anangu care i-a adoptat. Stau in salbaticie, fara nici un ajutor din lumea de afara. Ii ajuta sa tina legatura cu ce este adevarat in viata, spun ei. Si tot ei se implica in propagarea acestui adevar prin organizarea de tabere pentru adolescente din toata lumea. Fetele renunta la telefon si Ipod pentru a trai cateva zile precum un Anangu, in cort, muncind cot la cot cu ei si invatand un alt stil de viata.
Melbourne is for foodies
Este tot ce pot spune in trei cuvinte despre acest oras din lumea veche, ridicat in cea noua probabil de nostalgia englezului departe de casa, pe la 1835.
In Melbourne nu am stat decat 2 zile, suficiente din pacate pentru doar 3 activitati principale – vizita la Twelve Apostoles, cina la Nobu si inlocuirea gentii Billabong, strasnic tovaras de calatorie de vreo 5 ani incoace, cu un impersonal dar trainic Samsonite.
Pe o raza de 5 km de hotel, la pas grabit, de turist dornic de imbuibare culturala am gasit locuri cu sushi la fiecare colt si mijloc de strada si tot aici am vazut pentru prima oara sushi roll, lung de vreo 12-14 cm si mancat prozaic, ca un hot-dog, la numai 4 dolari australieni bucata (cca 2.65 euro) Democratizarea sushi-ului nu afecteaza insa deloc miriadele de restaurante fine ce se insira pe malul raului Yarra, intr-un setting spectaculos seara.
Nobu este unul dintre acestea, si, pentru devoratorii de peste crud, este cu siguranta un must-try. Pentru mine revelatia a venit insa tot de la o vegetala, un mic si necunoscut citric cu o aroma si gust pe care le vanez de atunci in toate calatoriile. Numele ii este yuzu, iar aroma de grapefruit tanar, binecuvantat de o mandarina. Se potriveste cu pestele dar in imaginatia mea de cofetar ne-nascut o vad alaturi de val spumos de mascarpone pe blat molcom de pain d’espagne bine-crescut. Acestea fiind zise, ma intorc insa in realitate si marturisesc ca visul mi-a ramas in continuare vis, caci amintita fructa nu binevoieste a se lasa exportata proaspata niciunde. La Nobu mancarea a fost perfecta, insa Robert de Niro nu vine prea des in Australia, ne-a spus ospatarita.
Great Ocean Road
Sau 243 km de sosea de-a lungul coastei de sud-est a Australiei construiti ca memorial pentru cei cazuti in primul razboi mondial si populati de camionete cu placi de surf si baieti blonzi in cautarea valului perfect. Acesta din urma pare a fi de gasit in Torquay, capitala surfului si sediu central pentru Ripcurl si Quicksilver.
In ciuda soarelui cu dinti fiecare golf e plin de o multime de puncte negre, siluete in neopren negru, pinguini veseli stapani pe valuri uriase.
Tinta noastra a fost insa monumental natural The Twelve Apostles, in realitate 11 si in curand 10. Vorbesc despre formatiuni de calcar, rupte din malul inalt de care se sparg valuri imense si infinit de albastre. Sunt inalte de pana la 70 m iar eroziunea a inceput acum 10-20 milioane de ani. Zgomotul facut de apa este infernal, iar vantul care bate pe faleza, la fel, Spectacolul este insa unic si merita, iar bonusul poate fi vederea unui grup de koala in mediu natural, dormind pe cate o creanga.
Laid back Sydney
Gust de mare, de soare, de iarba proaspat tunsa si australieni relaxati, in slapi si cu un linistitor ‘no worries, mate’ in vocabularul de imediata intrebuintare – Sydney ar putea fi fara efort unul din orasele preferate ale oricarui european. Eu cred insa ca insa ca si in preferinte trebuie sa fim pragmatici si in consecinta, fiind la capatul pamantului, Sydney iese rapid din ecuatie.
In Sydney trebuie mers pe strazile mari si trebuie mers pe strazile mici. Trebuie mers pe pamant si trebuie mers pe mare. Trebuie incercat tot si mai ales, trebuie sa o faci relaxat, iar Revelionul este poate cel mai bun moment. Pe langa ocazia de a fotografia Opera in mii de culori si umbre, pregatirea pentru show este cu adevarat reprezentativa pentru oras – incepand cu ora 6-7 dupa-amiaza 1 milion de oameni, localnici sau turisti migreaza spre port, unde, odata ajunsi se aseaza pe un petic de asfalt si asteapta miezul noptii care vine precedat de un mini-show de artificii, destinat copiilor si tinut la ora 22.00.
Trebuie vazuta si gradina zoologica caci sunt sanse ca doar aici sa vezi un cangur – deloc spectaculos in captivitate. Noi am stat la coada pentru a face fotografii cu o koala. In secret eu am sperat ca voi putea tine in brate unul, asa acum stiam ca e posibil la alte gradini zoologice din Autralia unde ‘pet the koala’ este bineinteles cel mai bun instrument de marketing posibil. Nu a fost cazul insa, iar dragalasii nu au binevoit sa se trezeasca nici dupa cele 40 de minute de asteptare in rand. E amuzant de stiut ca la nastere puiul de koala nu este mai mare decat un bob de mazare; in plus, este orb, fara urechi sau par si locuieste timp de 6 luni in marsupiul mamei. La maturitate, stau agatati pe cate o craca si dorm cam toata ziua, caci hrana pe care o consuma – frunze de eucalipt – e saraca in proteine si nu le ofera energie si pentru altceva.
Daca mai e ceva de mentionat si care sa se incadreze in cele 9000 de semne cu spatii incluse alocate de editor, ar fi Bondi Beach, pentru plimbat catei, surf si magazine de suveniruri. A, si neaparat de luat cina la Aria, langa Opera.
Australia nu poate avea o concluzie decat o continuare; pentru mine, trigger-ul va fi ‘pet a koala’ cu siguranta!
Publicat in Premium, Ziarul Financiar aprilie 2010
Fotografii de Gabriel Chimisliu
Entuziasmul Schimbarea s-a produs in starea de veghe; am descoperit repede ca somnul este un antidot polivalent – indeparteaza senzatia de rau sau plictiseala si face sa treaca timpul. Se pricepe asa de bine la asta inca am pierdut usor urma zilelor, devenind un anti-Robinson Crusoe esuat pe o barca si lipsit de vointa. Cu toate acestea, nu am dormit prea mult; timpul de fapt se dilata si oferea spatiu nesfarsit gandurilor. Neingradite, acestea veneau la mine cu perspective si solutii noi, cu proiecte si idei ce ma faceau sa numar iar si iar zilele ramase pana la intoarcere. Era un semn bun! Atunci cand coc proiecte noi pentru dupa-vacanta inseamna ca relaxarea functioneaza. Cartile luate cu mine isi faceau si ele treaba; nu cea gandita acasa, insa. Dupa cateva zeci de pagini de istorie a Golman Sachs, trebuia sa iau o pauza. Mergeam atunci pe punte si imi pierdeam privirea in albastrul de cerneala al marii. Ascultam comenzile skipper-ului si urmaream amuzata actiunile celorlalti skipper-i, membri ai echipajului. Apoi, mi s-au dat mie comenzi. Mie, musul musului musului! M-am executat, nesimtindu-ma in forma pentru o revolta. In definitiv, nici Kos nu era Bounty, nici insulele pe care ma puteau debarca nu era locuite.
venit insotit de o doamna delfin, cu puiul inotand cuminte deasupra, ca si cum ii era anexat ca aripioara. Am sa imi amintesc de doamna delfin si puiutul ei cu aceeasi emotie cu care pretuiesc maimutica ce s-a urcat pe mine gales, pentru a-si lua singura portia de baby bananas. Sunt intalniri care te intoc in timp, in vremea cand viata era simpla si emotia prima.
Nu am vorbit deloc de mancare, pentru ca pana la acest moment nu a stralucit. Au fost preparate oneste, dar lipsite de savoarea pe care o asteptam. M-am dezmatat culinar insa la restaurantul Margaritei din Leonidion, o marina micuta, cu vreo 2 taverne si un magazin de tara. Margarita este o doamna la vreo 50 de ani, imbracata in negru, vesela si hotarata. Ne-a intampinat spunandu-i pe nume skipper-ului si ne-a informat ca legumele sunt cultivate de sotul ei, in gradina proprie. Fiul servea la mese si dupa cum aveam sa descoperim putin mai tarziu, mama sau soacra curata cartofi la bucatarie. Mancarea a fost excelenta, cu o dorada impecabila, calamari deliciosi si cataif pregatit special pentru noi. In piata de peste din Poros un pescar casatorit cu o suceveanca ne-a vandut 8 sardine si 8 creveti proaspat scosi din mare cu 6 euro. Intamplarea a facut ca uleiul de masline sa se termine tocmai cand gateam crevetii, asa ca l-am inlocuit cu putin unt. Am aromat cu usturoi ras fin si coaja de lamaie si am rumenit acolo crevetii, racorindu-i la final cu sucul lamaii. Au fost cei mai bni creveti mancati vreodata.
Recent Comments