by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Opinii
Desi nu sunt rockerita (in ciuda admiratiei mele netarmurite pentru non-culoarea neagra), m-am nimerit la concertul AC/DC de la Atena saptamana trecuta. Spun m-am nimerit gandindu-ma la (in)apetenta pentru acest gen de muzica, si nu la partea logistica – bilet concert, bilet avion, cazare – in care am fost mai mult sau mai putin implicata.
Calatoritul in scopuri muzical-culturale a fost pentru mine o ocazie de a ma imprieteni cu un oras judecat in pripa intr-o prima calatorie, acum 3 ani. Atena este mare, cu peste 5 milioane de locuitori carora le revin pe cap de locuitor cel putin cate 10 artefacte si 2 coloane de temple (ionice, dorice sau corintice; mai stiti sa faceti diferenta?)
Oamenii sunt prietenosi si devin si mai prietenosi cand aud ca esti din Romania. No need for country branding here! Mancarea e buna; de fapt este atat de buna incat a devenit leitmotivul celor 4 zile petrecute la greci. In plus, mancarea devine cu atat mai buna cu cat taverna in care o mananci e mai departe de centru sau arata mai putin infloritor. Vremea a fost faina, salvata de briza care alunga parte din cele 30 de grade la soare.
Cam acestea ar fi coordonatele demo-gaastro-meteorologice. Intrind in detaliu, peste tot in Plaka, zona veche similara Lipscaniului nostru sau a bazarului istanbulic, intalneai tricouri negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, impodobite cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere.
Pe la ora intrarii in stadion tricourile negre marsaluiau cuviincios spre porti. Cateva se opreau sa-si cumpere fistic, alune sau bere – Amstel la cutie, singura disponibila si care, culmea, nu isi facea reclama ca sponsor al evenimentului.
Pentru mine, prioritatea momentului a fost sa devin si eu un tricou negru; cumva, pe parcursul zilei baby-doll-ul meu alb cu broderii florale nu mi s-a mai parut potrivit. O data intamplata traansformarea (multumesc seller-ului pentru usurarea alegerii – pentru fete nu aveau decat un model, o marime) am inceput sa privesc in jur, de pe bucata mea de gazon sectiunea stanga-fata.
Nu a fost greu sa fac o segmentare a publicului; erau tricouri negre, tricouri negri si tricouri negre. Toate categoriile, marimile si intentiile – de la cel care i-a vazut pe AC/DC la debut, cand el insusi purta pantaloni scurti, la cei abia trecuti in tagma oamenilor cu familie care remorcau una bucata jumatate, la cei cu copii adolescenti la pachet; de la rockeri tineri, umbland in haita la batrani lupi solitari cu par lung si tricouri afisand concerte din ani de mult trecuti.
Pe stadion erau peste 50,000 oameni, toti ca unul. Un balaur cu mii de capete dublate de cornite vesele de dracusor aprins. Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Bill si Angus au inceput sa cante, tricoul meu cel negru m-a invatat sa sar, sa tip in cor, sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu restul lumii rock. Care e acel punct nu stiu, dar a fost incredibila submersia intr-un sentiment comun imens, creat de muzica acestei trupe de la care nu recunosteam inainte decat 2 melodii.
Cat despre papusa gonflabila si care e legatura ei cu Acropolele, povestea e urmatoarea: vizitand pentru a doua oara vestigiile am avut bunul simt sa cedam insistentelor unei ghide cam zurlii. Am angajat-o si pentru o ora am fost conectati la o suma de informatii, teorii si mandrii nationale din care am retinut ca fiind mind-blowing raspunsul la intrebarea – de ce virginitatea era bunul cel mai de pret in antichitate? Simplu, practic si extrem de balcanico-machist. Pai intr-o epoca in care nu existau antibiotice iar STD-urile (i.e. bolile cu transmitere sexual) colcaiau in voie, nevasta trebuia pastrata cat mai sanatoasa pentru a creste copiii si a asigura perpetuarea casei. Astfel, luata virgina si intrebuintata in scopuri strict de procreare aceasta isi ducea la indeplinire menirea; legatura cu papusa gonflabila? Va las pe voi sa o descoperiti. Va mai spun doar ca AC/DC a avut o mega si relativ-decenta papusa gonflabila pe scena, iar in antichitate existau 3 categorii de femei – neveste, curtezane si preotese.
A, si inca ceva – coloanele ionice sunt acelea cu capitelul sub forma unor coarne de berbec stilizat, in caz ca va intrebati!
by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Mi-am permis sa dau acestei postari titlul unei carti scrise de Sever Noran. Este cartea care mi-a deschis apetitul pentru calatorii. Aveam 12-13 ani cand am descoperit-o in biblioteca parintilor mei si a devenit my go to book pentru orice. Tata a lucrat in Siria in anii ’70 la rafinaria Banyas, apoi in Iraq prin ’90; am crescut cu Calciu Sandoz, puloveras Audi si salopeta de jeans rosii si cate altele din Siria si mi-am hranit imaginatia cu povestile palatelor irakiene. Pentru mine Siria drumuri de legeda a fost carte de calatorii, legende, gastronomie si limba araba si mi-e draga si acum ca si atunci. In 2009 cand s-a pus problema vacantei de iarna am propus Siria fara sa am convingerea ca va fi acceptata, dar micul nostru grup de patru calatori a fost de acord. A fost cea mai inspirata miscare, avand in vedere ca in 2011 a inceput conflictul.
Oriunde te-ai afla in Siria, esti la mica distanta de tarile vecine; capitala este, de exemplu, la 80 km de Beirut, 176 de Amman si 750 de Bagdad. In plus, parca nu esti intr-o tara bine delimitata administrativ si politic ci inapoi in timp, in vremurile in care pamantul rosu al Mesopotamiei apartinea unui singur mare popor, acela al celor 1001 de nopti. Nu sunt prea multe semne de circulatie, iar cele in engleza sunt si mai putine. Ochii tai au insa parte de mult desert pietros, castele bine conservate, femei in negru de poliester, zaharicale, cate un magarus ici colo si un cer plin de minarete, de oriunde te-ai uita.
Siria nu mi-a produs o revelatie la primul contact; de fapt, nici la al doilea; nu i-am simtit aroma la coborarea din avion, nu am luat in stapanire linia orizontului in desertul pietros si nu m-am topit in multimea de pe strada. M-am simtit mereu altfel, venit de departe, prea alba, prea ne-imbrobodita, prea straina, si totusi oarecum de-acolo. E tara care nu mi-a apartinut nici o secunda si care a scapat mereu catalogarii. A fost mereu ca si cum micile ei asezari pierdute intr-un vast desert ma goleau de orice gand sau farama de sentiment. Am inceput sa o inteleg abia cand m-am intors acasa, dar nu imi cereti o concluzie. Inca astept sa se formeze, dar stiu deja ca mi-e draga.
Ce urmeaza sunt fragmente de ganduri, informatii si senzatii, fara o logica calendaristica sau un fir narativ evident. Aceasta este Siria mea si tot ce pot spune acum este ca fara ea, harta lumii mele ar fi avut o pata alba.
***
First glimpse
Aeroportul e mic, scund si in mod evident rudimentar. Polistitul de frontiera are uniforma cu doua numere mai mare si arata neglijent. Mai tarziu imi voi da seama ca asta e moda pe aici. Ma intreaba ce job am si ma blochez – oare ce sunt mai nou, si, mai important ce ar trebui sa fiu ca sa nu ii trezesc suspiciuni?. Cea dinaintea mea a raspuns, nu stiu daca in gluma sau serios ‘my job is employee’.
Iesim sa-l cautam pe taximetristul care ne asteapta si stand acolo ne atrage atentia un sirian in haina lunga traditionala. E primul pe care il vedem astfel. Nu trece insa mult si il vedem bruscandu-si sotia, impingand-o intr-un perete. Sora mea ma sfatuieste prin sms sa raman low profile si sa stau pe langa G.
***
Serjilla, oras fantoma
L-am gasit cu greu in lipsa indicatoarelor in limba aproximativ-engleza (acelasi oras poate fi scris in 3 versiuni diferite pe 4 semne de circulatie). Oras mort, construit in 473 si abandonat la venirea arabilor, prin 600 si ceva. Cateva case sunt inca in picioare si cu putin efort iti poti inchipui ca pana mai ieri aici au locuit oameni. Poate sunt plecati la camp si se intorc? Nu se intorc, iar locul are un aer fantomatic. Impresia ia o forma mai violenta in momentul in care un grup de copii si mamele lor ma inconjoara, la inceput prietenosi si bilingvi, apoi onomatopeici si cu maini febrile ce ma pipaie si ma ciupesc de brate si fata. Reusesc sa ma eliberez si inteleg pe deplin senzatia omului abuzat. Yak. Nu trece mult si le inteleg uimirea exacerbata – lumina este alba ceea ce face ca pielea mea alba sa devina translucida. Arat probabil ca o stafie, apartin locului. Sau mai degraba sunt un animal de circ pentru cei de aici, maslinii cu o fascinatie bolnavicioasa pentru tenul alb si parul blond.
***
Palmyra
Mandra regina Zenobia probabil nu s-a gandit ca din cetatea ei vor ajunge tocmai in Dacia strabuna vreo 5000 de palmirieni, veniti ca parte a trupelor romane sa colonizeze noile teritorii. Daca ei au venit la noi, si noi am fost la ei. Oaza in desert, Palmyra a cunoscut maretia si caderea, de ambele fiind responsabila regina amintita. Dupa ce si-a ajutat sotul sa treaca in nefiinta, Zenobia a cucerit Siria si Egiptul inferior si l-a infruntat pe Aurelian, pentru ca in 272 sa cada prizoniera. Palmyra nu si-a mai revenit la inflorirea anterioara, iar astazi turistul viziteaza mormintele etajate, templul lui Ba’al si orasul roman, foarte bine pastrat – amfiteatru, agora, decumanus.
La muzeul din oras, directorul este roman si sirian; vorbeste romaneste cu b in loc de p si spune ca se simte roman; si-a facut doctoratul in Romania si are cetatenie. Ne da carti de vizita pentru a le folosi in loc de bilete de intrare si ne povesteste pe unde sa ne blimbam prin Balmyra. Ne blace orasul, iar Jumma, ghidul tocmit la intrarea in templul lui Ba’al vorbeste bine engleza. Ne da cartea de vizita si ne roaga sa ii trimitem cele mai reusite fotografii pentru a le include in galeria foto. Sa imi pun un semn sa nu uit sa i le trimit!
***
First full glimpse.
Este seara si mergem sa ne intalnim cu un prieten sirian ce locuieste de 15 ani in Romania. Vine cu prieteni localnici si impreuna, romani si sirieni, ne infratim la un hummus si un kebap cu visine. Se comanda intregul meniu (nu e scurt si nici lipsit de gust) si se sta la masa pana la ora 2 dimineata.
Daca am nevoie de o confirmare a faptului ca Siria este o super-destinatie de vacanta, nu e nevoie sa caut departe. Mancarea este fabuloasa. Naranj a fost primul si ultimul restaurant la care am mancat in Siria, si desi nici cele dintre nu au fost mai prejos, ii voi pastra mereu o vie amintire. Nu rostiti in fata mea cuvinte sau franturi de vorbe care aduc a hummus, lentil soup sau knafe. Voi reveni asupra subiectului cu retete si recomandari.
***
Arhitectura si picioare desculte
Asa am petrecut o buna parte din zi, hoinarind prin moscheea Omeiazilor si cautand unghiuri bune pentru poze artistice. Adica, eu cautam unghiurile si le pasam fotografului. Rezultatul se poate vedea in magazinul gourmet Biscuit, de pe Bd N Balcescu nr 26.
Moscheea are o arhitectura remarcabila, coplesitoare pe alocuri daca stai in curtea interioara si-ti simti micimea in fata divinitatii. In afara moscheii mi-a mai placut mult sucul de rodii, coloana romana si stinghera si casa care avea mereu covoare agitate pe balcon, toate punctate cromatic de copii vanzand carti postale, turisti nauci si porumbei multi, dar pasnici.
***
Day three to six
Stam in Damasc si exploram orasul vechi (Damascul se bate cu Alep pentru titlul de cel mai vechi oras locuit fara pauza). Orasul vechi este fantastic; are strazi inguste pietruite, avand in parte un acoperis arcuit, pe alocuri ciuruit de gloantele rev
olutiei anti-franceze din din 1925. Mare parte din oras este souk sau piata sau bazar si in el se intra prin cateva porti, cu nume ca in 1001 nopti – Bab Touma in cartierul crestin, Bab Kisan inspre catedrala Sf Paul, Bab Sharki, Bab Al-Faradees.
Pentru ca nu imi gasesc cuvintele sa vorbesc despre Damasc, o las pe mai tarziu. Promit sa pun si poze.
by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Oprim direct la muzeu. That is Guggenheim, of course. Proiectat de Frank O Gehry, placat cu titanium si cu o statuie a unui catel necunoscut (noua) din flori si plante de sezon (20-22 grade ziua) muzeul imi pare o farfurie zburatoare, iar impresia nu tine doar de rotunjimile cupolei cat de dimensiune si amplasament, pe malul unui rau pe care altfel l-ai ghici ca fiind provincial.
Norocul ma urmareste; fara a fi planuit asta, vizita este incununata de o expozitie Frank Lloyd Wright, arhitectul care mi-e drag pentru ca a re-integrat casa in natura. Cele 2 etaje dedicate lui Wright prezinta cateva proiecte de locuinte si spatii publice schitate pe hartie de calc, cu sute si mii de detalii care te fac sa iti doresti sa fii asemeni lui, demiurgul ce construia lumi dupa chipul si asemanarea clientului. Merita vazut sau macar cautat pe Wikipedia proiectul centrului urban din Pittsburg, din pacate ramas fara finalizare practica, dar si planetariumul. Mi-au placut si salile de proiectie video, cu televizoare cat peretele, dar si expozitia permanenta ‘The matter of time’ a lui Richard Serra, in care niste bucati uriase de fier ruginit ofera calatorii in timp, dar limitate in spatiu la forme eliptice, sinuoase, nesfarsite si pe alocuri claustrofobice.
De la muzeu mergem sa mancam. Ne indreptam spre un mic port la vreo 20 de km de Bilbao, insa pana la parcare ma opresc in curtea muzeului pentru a quick bite. Sunt lesinata de foame inca din avion asa ca imi iau 3 tapas. Se dovedesc a fi delicioase si regret ca nu am luat mai multe. In sfarsit, pornim spre port. Cautam un restaurant al carui nume nu il stim, dar care este din sticla si e ultimul de pe faleza. Drumul este pitoresc, case carora noi le-am spune castele se sumetesc mandre pe mici coline de-a lungul drumului si te provoaca sa le gasesti utilizarea. Au un aer usor fanat, de fosta frumusete, cu piatra masiva sculptata decadent, vrejuri napadindu-le colturile si ferestre fara viata. Restaurantul se dovedeste a fi acolo unde ni s-a spus si este plin ochi. Ne facem loc spre masa si pana acolo ne taie respiratia 3 monstri lafaindu-se prajiti in farfuriile de pe drum. Se numesc monk fish; il stim, am mai mancat dar 3 dintre noi nu se pot abtine si-l comanda, pe langa portia dubla de shrimp, cea simpla de prawns si tocanita de ansoa. Mancarea eeste delicioasa si la masa aud numai povesti despre tapas-urile gustate de ceilalti inainte. Ei au venit cu 3 zile mai devreme. Aflu de exemplu ca in San Sebastian (Donostia in limba basca), oras modest cu vreo 20.000 locuitori restaurantele au adunat 12 stele Michelin. Mda, aud ca si la noi Heritage a incercat sau incearca sa o obtina pe prima. Prima din Romania.
Se pare ca mancarea este extrem de importanta aici; un leaflet luat de la aeroport mentioneaza un numar impresionant de produse alimentare cu denumire de origine controlata, plus inca altele bio sau in curs de acreditare. Decidem cu totii ca merita revenit, pentru o porceala planificata.
De la restaurant (deloc scump la vreo 280 euro, incluzand 2 sticle vin si desert pentru 4 insi) incercam sa ajugem la un pod mobil, unul din putinele in lume. Nu reusim. Nu stim daca e vina soferului (relaxat dupa masa copioasa) sau a GPS-ului (relaxat de felul lui). Dupa 3 intersectii ratate, 30 km in plus si 2 strazi cu un singur capat am decis sa renuntam si ne-am intors la Bilbao. Era timpul sa implinim lucrul pentru care venisem. Era vremea Rammstein. Am lasat masina la hotel si am luat metroul. Statiile de metrou din Bilbao merita vazute si incercate. Sunt proiectate de un arhitect tanar si se vede – sunt infoiate ca o coada de paun la exterior si aerisite in subteran. Se coboara 2 nivele, iar tavanul este cu adevarat inalt. In ceea ce priveste pasagerii, sunt mai rau ca ai nostri la orade varf. Multi cat incape si galagiosi cat cuprinde.
Concertul are loc la Bizkaia Arena, care nu, nu este un stadion ci un centru expozitional. Da, Rammstein concerteaza intr-un spatiu inchis, civilizat si asta nu deranjeaza deloc. Locul se umple rapid de tricouri negre. E prima data cand simt ca va fi un concert rock in oras. In cursul zilei am vazut putine prin oras; erau vreo doua ratacite la muzeu; de pe unul din ele am aflat despre un turneu din 2004; incepuse in Munchen, atat am putit citi. Vorbind de tricouri, merita amintit si cel pe care scria Guinness; era negru, deci adecvat. Favoritul meu e altul insa, tot negru insa misterios prin mesajul sau obtuz artsy craftsy freaks. Nu stiu de ce, dar m-am simtit usor vizata …
Nu am prins deschiderea voluntar; involuntar nu am prins nici locuri bune.
Privita de sus (din tribuna, ce va inchipuiti?) marea de oameni de pe peluza parea a fi o mare, intr-adevar. O mare in adancurile sale tulburi, reflectand o lumina calda, aurie in care bancuri masive de polipi se miscau sacadat, intr-un singur sens, inainte spre inapoi, spre inainte, spre inapoi. Polipii erau bineinteles mainile fanilor care ascultau, cantau si dadeau din maini la unison, aproape hypnotic (daca poate fi astfel un rock in limba germana).
Privind de sus, din coltul meu ingrat, inghiontita de un pitic chel si chitara lui imaginara, calcata pe picioare de tineri basci cu limba darza si privirea incetosata de iarba atot-fumegatoare ma simteam ca Jacques Yves Cousteau. Eram fascinata de cuvintele care le ieseau cu atata usurinta de pe buze – doar erau in germana, scheize! Ma uluia rezistenta muschilor gatului, flexat de zeci si sute de ori pe ora. Ma soca indaratnicia mainii drepte care indiferent de individul de care era atasata, facea aceeasi miscare, inclinata la acelasi unghi si pe aceleasi coordonate geo-ritmice.
Ascultat de sus, din stanga scenei, Rammstein suna bine, dar parca mai bine e in masina, in trafic de dimineata bucuresteana, lent si galagios. Concertul in sine a fost fain, merita mers cu siguranta. Fanii Rammstein ar spune mai multe; pe scara mea de gradare a atractivitatii, a luat un scor bun – a fost intre Rolling Stones si AC/DC. E bine de stiut ca de la Madonna am plecat dupa 45 min, iar la Pearl Jam am dormit efectiv. Prefer insa sa ascult Rammstein in masina, pe drumul dinspre Constanta, in somnolenta dupa amiezii de duminica. Parca ma simt mai prietena cu limba germana in felul acesta.
Dupa concert am incercat sa gasim un bar de tapas deschis; am mers pret de vreun ceas fara noroc; alti avusesera insa, judecand dupa vacarmul strazilor si paharele inca pline cu care plecasera dupa ei, spre cluburi. Ne-am intors la hotel trezi si usor infometati; dimineata micul-dejun mi-a razbunat partial pofta noptii trecute; aveau jamon si queso Manchego. Ne-am facut bagajele si am plecat aeroport.
Lasam in urma amintirea unei zile cat o vacanta si frustrarea unui festin gastronomic. In plus, a fost singura vacanta in care nu am stiut nici o clipa numele strazii pe care aveam hotelul. La ora 11:55 am luat avionul inapoi spre casa, via Munchen.
Fain de vizitat:
http://www.guggenheim-bilbao.es/secciones/programacion_artistica/nombre_exposicion_imagenes.php?idioma=en&id_exposicion=64
Recent Comments