Cand privesti pe fereastra in goana masinii, Cambogia nu pare sa se fi schimbat mult in cei zece ani de la ultima vizita. Satele isi ofera privirii casele simple din scandura, cocotate pe stalpi ce le feresc de apele sezonului ploios; femeile isi vad in continuare de munca domestica sub umbra ‘terasei-pat’ pe stalpi; copiii pana in 2-3 ani tot mai alearga gaini schiloade imbracati sumar-spre-goi-pusca. Toaletele lipsesc in continuare, dupa cum ma informeaza un studiu recent pe igiena multi-country al unui ONG international.
Magazinele raman inchise in mici camarute de 3x3x2m sau pe tarabe improvizate pe marginea drumului, pe acele paturi cu acoperis, suite pe stalpi sub care oamenii suporta caldura stand turceste. Piata se face si acum zilnic, lipsa electricitatii si deci a frigiderelor aducand avantajul aprovizionarii zilnice si a gatitului cotidian cu produse proaspete, locale si de sezon (iata, dezideratul slow-food implementat de nevoie).
Au aparut insa tractoare noi si amuzante, ca un trup de albina carat de furnici dar si Porsche si Range Rover. In oras – Siem Reap, principala destinatie turistica gratie complexului de temple de la Angkor Wat – hotelurile sunt acum multe si marunte. A fost amuzant si placut sa stam la acelasi loc ca acum zece ani caci hotelul isi poarta bine varsta si ramane unul din cele mai faine.
Si restaurantele sunt mult mai multe si marunte, unele cu adevarat cochete, cu design oriental dar bucatarii din inox, mancare buna si toalete curate (nicaieri nu intelegi cat de importante sunt ca in vacantele in locuri in care obiceiuri precum igiena sunt concepte exotice). Coruptia e tot aceeasi, premierul si el acelasi, de 32 de ani in functie.
Curios, templele s-au schimbat insa si, desi intelegem motivatia, ne simtim norocosi ca le-am vazut atunci cand nu aveau scari si pasaje de lemn, zone de vegetatie manicurata, vanzatori de apa, palarii si umbrele made in China. Cand conceptul visitor safety era inca departe de gandul si fapta departamentului de turism am simtit templele autentice, salbatice, neatinse de hoardele de mai tarziu. Angkor Wat este monument UNESCO si primeste anual intre peretii sai circa milioane de turisti si in ciuda modernizarii si globalizarii este la fel de impresionant ca acum 10 ani, dar Ta Prohm ramane preferatul meu, fiind templul in care copacii au napadit constructia in asa fel incat daca tai copacii se darama constructia, dar daca nu ii tai, se darama constructia. Beng Mealea este minunat, de asemenea.
Apsara, dansatoare traditionale
Sate pe stalpi lacustre, care nici ele nu mai au farmecul de alta data. Casele sunt mai mari poate si parca mai inalte si mai comasate in mici comunitati liniare, dar lipsesc custile de porci construite deasupra custilor de crocodile, crescuti pentru a fi vanduti mai apoi manufacturierilor de genti si curele straini. Era ceva atat de ne-natural in linistea cu care porcii isi purtau soriciul la 30 de centimetri de coltii viitoarei posete.
Mai jos este raionul de deserturi de la piata dintr-un sat din apropierea Sieam Reap – modul corect de a gusta deserturile inseamna sa incepi desigur cu ceva sarat – un ou de rata cu embrion in el (aduce noroc) si abia apoi continui cu selectia de dulciuri pe baza de orez, lapte de cocos si banane.
Am participat si la un cooking class cu Ben, cel care continua visul unui occidental de a avea grija de copiii orfani. Asociatia se finanteaza cu taxa pe atelierele de gatit si ofera casa si masa unui numar de peste 70 de copii. Cand am ajuns acolo, fetele dorm intr-o cladire simpla, cu o singura camera, insa din caramida spre deosebire de casele traditionale din lemn. Baietii primesc saci de dormit si petrec noaptea pe terasa acoperita pe care am facut noi cursul.
Am gatit la foc deschis spring rolls, chicken amok si budinca de dovleac cu lapte de cocos. Yum, super yum primele doua si kind of yak ultima, caci budinca inseamna oua multe si lapte putin, coapte la abur intr-un dovleac mic si apoi mancata calduta. as I said, yak!
Ah, si am mancat greiere. Deep fried. Crunchy, salty and a bit oily. Ok-ish. As fi mancat si carabus daca nu mi-ar fi fost oferit de ghid cu aceleasi degete pe care si le linsese dupa greiere 🙂
Greier deep fried Frigarui de sarpe cu sos iute, anyone? Floating market pe Tonle Sap
Si la final Phnom Penh intr-o zi care a combinat in cel mai ciudat mod un muzeu cutremurator (inchisoarea folosita de regimul kmerilor rosii cu mii de fotografii ale celor ucisi) si restaurante minunate (think sos pentru pui facut dintr-un ferment de furnici rosii, lemongrass si piele de peste – picant, parfumat si grunjos, bun).
E mai 2019 si sunt in 787, autobuzul National Express pe ruta Heathrow-Cambridge si voi sta in el trei ore si asa imi trebuie daca am ales sa zbor pe Heathrow si nu Stanstead. Oricum marea problema este bateria pe duca a telefonului si lipsa unui adaptor cu care sa-l incarc la priza dintre scaune (da, asa sunt autobuzele aici). Scot asadar caietul si pixul pregatite pentru conferinta si ma pun pe scris, dezlanat, the old fashioned way. Scap pixul pe jos desigur cand autobuzul coboara o panta, caietul e ba rigid ba mult prea flexibil, cum oare am putut scrie atatia ani fara laptop, tableta sau telefon?!
Am plecat cu telefonul incarcat, nu dati cu piatra, dar pentru ca emailuri, propuneri si oferte clienti acum e gol, acum cand trebuie sa scriu si sa fiu in contact constant cu colegii de la vanzari; sunt multe comenzi de ridicat azi de la Biscuit iar eu sunt un control freak. Sunt in UK pentru The 20th Cambridge Heritage Symposium, o mica adunare care va discuta heritage of food sau food heritage dar eu vreau sa povestesc despre Dragasani, unde am fost pentru prima oara in viata weekendul trecut.
Vreau sa povestesc despre Dragasani pentru ca, vezi tu cititorule (adica mama) Dragasaniul era pentru mine o pata alba pe harta, genul acela de animal fantastic care traia pe hartile de altadata. Acceptam ideea ca exista, desigur – cum altfel ar fi vorbit lumea de tenesii de Dragasani? Cu ce se ocupa oamenii care traiesc in Dragasani? Luata pe nepregatite as zice ca poarta tenesi. Ce fac cand nu poarta tenesi? Fiind desculti zdrobesc strugurii din Dragasani, altfel de ce s-ar chema soiul local Negru de Dragasani? Ok, bine, recunosc, suna aiurea si fitos sa scriu ca nu stiu unde e Dragasaniul cand ma dau cu autobuzul pana la Cambridge-ul de Campie. Anyways, am fost la Dragasani. Silviu e de vina, Silviu care ne cumpara toata ciocolata de casa de la Biscuit si se duce sa o manance in Franta cand alearga dupa vinuri (caci se stie, gastronomia franceza, comparata de Pastorel cu o opera a lui Debussy, nu cunoaste placerea ciocolatei de casa, un fel de foaie verde si-o lalea ca sa pastram tema muzicala). Silviu a zis haideti la petrecerea caritabila Stirbey sambata. Hai, am zis noi doi si ne-am pus pe rezolvat administrativele: invitat o prietena, rezervat cazare. Unde stai in Dragasani? Iubite cititorule, adica draga mama, exista hotel si exista si pensiune cu margarete si mai exista sus pe deal Avincis, o crama cu mic hotel apartinand profesorului de drept civil, senator si fost ministru Valeriu Stoica. Pai stiu ca l-am avut profesor de procedura civila candva de mult (daca va zic ca l-am prins si pe Beleiu pe civil, voi cei din garda veche de juristi, avocati si judecatori va prindeti instant ce varsta am). Am stat la Avincis si fain a fost.
Logica (si Silviu) ne-au spus ca daca tot mergem la Stirbey sambata si stam la Avincis de vineri am putea/ ar trebui sa mergem si la cina in vie de la Crama Bauer de vineri seara. Dar stai, daca tot plecam de vineri de ce sa nu ne oprim si la Crama Cepari, ca familia Apriotesei a fost tare simpatica in vacanta din Cambogia si ne-a invitat pe acolo cand avem drum. Si iacata avem drum. Lumea e un sat global, zice Rietzer. Am ajuns la Hatton Cross abia, mai e ceva de mers, asa ca bear with me, oricum sunt singura care poate povesti ce am facut pe dealul Dragasaniului caci celorlalti nu le prea vin idei pe motiv de (prea mult) vin, intelegeti desigur. Cititorule, sa stii ca eu nu am baut aproape deloc (mama, stii ca te ascult, alcoolul e rau).
Dar sa o iau cu inceputul. Drumul de la Bucuresti la Dragasani nu este nici prea lung si nici prea rau, trei ore in care satele se agata ciorchine de sosea. Sunt preponderent case vechi, gospodarii nici sarace nici prospere, cu o atmosfera linistit-pozitiva dar multe din cele vechi si foarte vechi poarta in perete naframa mortii. Albita de soare si ploi panza e un fel de sentinta in executare; casele se dezmembreaza pe la colturi, daramate psihic se macina si mor ca oamenii care le-au locuit. Pe de alta parte, bucata aceasta de Oltenie abunda in saloane de evenimente, zugravite luminos, cu frontispicii ce amintesc de excursii cu masina in Grecia si peluze cu gazon de la Hornbach. Lasam pe altii sa la calculeze sporul demografic si ne vedem de drum.
Peisajul este liniar pana treci Oltul si urci dealul. Orasul Dragasani e mic si nu prea interesant dar de acolo, de sus, de pe coama dealului lumea se vede seara la apus ca un loc binecuvantat din illo tempore. Raul e o panglica la baza unui deal verde. Pauza, mi-e foame. Nu am mancat decat un flat bread de la M&S Foods (British Airways e un fel de Blue Air cand e vorba de mancare, cumperi din brosura, doar ca englezii nu au avut bani sa plateasca un chef care sa reinventeze sandvisul cu salam de Sibiu si il cumpara de la supermarket). Desfac pachetul luat din aeroport de la Boots (candva farmacie, acum furnizor de de toate; sandvis + suc Naked de mango 5.35 lire pana cand vanzatoarea mi-a recomandat sa iau si un snack ca sa platesc doar 3.99). Molfai sweet pakoras si ma buseste rasul, cum necum se intampla ca prima masa in Anglia sa-mi fie mereu indiana; e o traditie personala, azi respectata involuntar). Molfai si ma uit pe geam la campurile verzi in ploaie, caci e Anglia deci ploua, daca nu e ceata cum a fost la decolarea intarziata pe motiv de fog everywhere, thank you Mr Dickens, manualul de engleza de liceu, anyone? Fog everywhere. Fog up the river, where it flows among green aits and meadows; fog down the river, where it rolls defiled among the tiers of shipping and the waterside pollutions of a great (and dirty) city. Fog on the Essex marshes, fog on the Kentish heights. Fog creeping into the cabooses of collier-brigs; fog lying out on the yards, and hovering in the rigging of great ships; fog drooping on the gunwales of barges and small boats. Fog in the eyes and throats of ancient (Dickens, de pe net). Dar nu de campiile Albionului va vorbeam, pardon, scriam cu pixul pe hartie, how hipster of me! ci de cel al Dragasaniului, terroir minunat cu pante insorite si racorite de curentii de aer de pe Olt. Un pamant care da soiuri precum cramposie (nu cramposenie, Monica, da?), feteasca de trei feluri, cabernet sauvignon si negru de Dragasani. Acesta din urma este minunat si delicios la Cepari unde ne-am inceput preumblarea.
Mai tarziu la Bauer ne asteptau farfurii smaltuite printre lalele si vinuri la rece, printre care un merlot deosebit. Eu am cercetat mai cu aplecare continutul oalelor de lut; multitudinea mezelurilor din vanat m-a dus cu gandul la Piemont si o alta crama vizitata-degustata acolo. Meniul de la Bauer a cuprins mistret, cerb, caprioara alaturi de fasole batuta, zacusca, ciorba de cocos, varza calita si carne la gratar, lipii delicioase luate din tarna, placinte cu branza si crema de zahar ars. Mese pe iarba, caini si copii, vin bun, prieteni alaturi, apus de soare bland, Oltul la picioare in departare. Bliss.
Petrecerea de la Bauer precede o totdeauna pe cea de la Stirbey caci a fost gandita pentru a oferi o activitate celor ce vin in zona de vineri seara. Crama Bauer este a lui Oliver si a Ralucai Bauer, oenologul respectiv marketingul de la Stirbey; ei nu au in proprietate vie ci isi lucreaza vinul cu struguri cumparati de la taranii din zona carora le ofera consultanta pe parcursul lucrarilor agricole ca sa-si asigure calitatea dorita a bobului de strugure. Este un deal bun pentru toata lumea care motiveaza si da asigurari tuturor celor implicati. Ce mai este minunat la Dragasani este faptul ca asociatia vinificatorilor din zona este functionala, lucru mentionat de mai toti cei cunoscuti in acest weekend. Cand ne-am intors la Avincis era noapte de mult, iar noi veneam cu burta plina de placinte si sufletul de Merlot.
Cititorule, daca ajungi la Avincis atunci sa stii ca nu seara e cel mai fain moment acolo ci dimineata, pe racoare in vie, cu o carte si un caine. Eu reluasem stufatul sau esttoufade-ul lui Vlad Macri si-am cautat in ea raspunsul la intrebarea dac-avem sau nu bucatarie nationala. Ora aceea de studiu printre greieri, roua, glicine si-un caine pupacios intra in galeria celor mai faine momente din viata mea de doctorand si sta cot-la-cot cu studiul sub palmieri, cu marea la picioare.
Petrecerea campeneasca de la Stirbey este una caritabila; in seara dinainte am ascultat un invitat de la Bauer vorbind despre necesitatea unei bariere pisihologice – pretul de intrare de 100 ron – care sa tina deoparte pe cei numiti in alte medii piscotari sau party crashers. Banii stransi se duc la o fundatie din Valea Hartibaciului, ceea ce este minunat. Baron Krip, co-proprietar al cramei, este cavaler al ordinului de Malta cunoscut pentru munca de caritate. Evenimentul se intampla totdeauna in jurul datei de 1 mai, celebrand o bunica a doamnei Krip, doamna in al carei arbore genealogic se impletesc nume precum Bibescu, Rosetti, Lahovary, etc.
Crama este situata mai la vale asa ca de la intrarea de sus de pe culme pana la ea este drumul spre castel. Primirea oaspetilor se face cu eleganta discreta de catre amfitrioni care te invita sa-ti lasi semnatura in cartea de onoare, sa le vizitezi crama si sa le degusti vinul si mancarea.
Afisele vechi de pe pereti sunt delicioase exemple de publicitate la inceput de secol XX, iar reclama facuta in mersul trenurilor la 1905 care mentioneaza punctele de desfacere ale vinului Stirbey aminteste de ideea fratilor Michelin si a ghidului lor, publicat doar cinci ani mai devreme.
Nu voi scrie despre vinuri, este evident deja ca-n economia acestei postari vinul e in cantitate neglijabila. Voi mentiona mancarea traditionala, locala si de sezon care a inclus vanat si ied la cazan si voi aminti de formatia de muzica populara de adolescenti de la Sibiu.
Si pentru ca trebuie totusi sa scriu ceva si despre vin as vrea doar sa spun ca verticala de feteasca alba din 2011 incoace a fost unul din acele momente surprinzatoare caci te-ai astepta ca un vin alb sa fie otet dupa 8 ani, corect?Se anunta statia mea in curand, asa ca imi strang posesiunile si ma pregatesc sa cobor. Destul despre Dragasani, incepe povestea cu pe-o campie lata, la colegiu-n in Cambridge oare cine bate.
In vila inchiriata pe o colina ce da intr-un golf cuminte ne intampina un cos cu oua rosii si iepurasi de ciocolata. Cele patruzeci de oua de tara aduse cu noi se uita rusinate la ele. Suntem in Grecia, ortodoxia e la ea acasa, cum de ne-am indoit?
Stam langa Ouranopoli, satul-statiune de unde-si iau oamenii (adica barbatii) permisul de acces pe munte, o viza numita diamonitirion. Din acest port se imbarca apoi pe feribot, singura cale de acces permisa turistilor. Pentru partea femeiasca ramasa la mal (un fel de lasare rusinoasa la vatra pe motiv de pacat originar) locul e plin de ispite la mai mult sau mai putin de 30 de arginti; magazinutele de suveniruri vand de toate: icoane ferecate in metale stralucitoare, tocatoare, castroane si linguri din lemn de maslin, bijuterii opulente si candele, plus multe masline stoarse, pasta, intregi rotofeie sau zbarcite, stafidite, delicioase.
Mai sunt si magneti multi, prosoape, cosmetice pe baza de ulei de masline si ierburi, papuci cu ciucuri, condimente, saruri de bucatarie, trahana – cumpar si eu o punga zambind la amintirea unui Trahanache de demult, din lecturi de adolescenta. Pentru cei care nu au intors pe toate partile comicul de nume caragelian precizez ca trahanaua este un aluat facut la baza din faina si iaurt, lasat sa fermenteze si apoi sa se usuce; se pastreaza luni de zile sub forma de firimituri/ pesmet din care se face la nevoie si dupa gust supa cu apa, lapte sau stoc.
Suntem aici pentru Paste asa ca in noaptea de inviere mergem la o bisericuta de maicute situata intre sate pe un drum de costisa pietruit. Ajungem acolo cu circa jumatate de ora inainte de miezul noptii si intram intr-o curte tacuta ce adaposteste o bisericuta noua. Inauntru sunt cativa localnici, un diacon cu parul ca pana corbului si nicio maicuta. In altar se vede o codita de preot grizonat care se pregateste pentru slujba. Diaconul canta monoton si bizantin si doar pe alocuri mi se pare ca recunosc linia melodica. Ma uit la vecini – observatie participativa pana la un punct cu urme de abordare etnometodologica. Se sta pe scaune ca la spectacol si suntem invitati si noi sa luam loc. Nu putem, ramanem drepti; acasa slujba se duce pe picioare. Sunt nu mai mult de 15-20 de persoane de diverse varste insa toti imbracati elegant. Pe la fara un sfert iese preotul si se alatura diaconului. Imi fac rugaciunile si ma uit pe pereti incercand sa descifrez numele sfintilor si martirilor pictati cu corectitudine stoica. Mai apar inca cativa oameni si un tanc la 2-3 ani cu parul blonzit de soare se plimba prin padurea de picioare. Ceasul arata fara cinci. Canturile continua liniar cu mici variatii si apoi fara vreo avertizare preotul imparte lumina. Luam unii de la altii si ne luam unii dupa altii indreptandu-ne spre iesire intr-un exod vorbit-soptit. Afara preotul se intoarce cu fata la noi si canta. Izbucnesc artificii si il acopera complet; el continua aparent netulburat, la fel si artificiile. Pe cerul opus noua se vad altele, intreaga zona sarbatoreste. Mi se pare ca sunt puse de hotelul de cinci stele din apropiere si-mi reprim greu, pe jumatate, un gand de bestelire. Niciodata nu este un moment bun pentru a-l judeca pe celalt, iar noapte de inviere cu atat mai putin. Scantei ajung si-n primele randuri de enoriasi, dar nu isca prea multe soapte. Grecii se intorc unii spre altii, se pupa pe obraz si isi spun Christos anesti! Un domn cu prestanta imi spune si mie, ma blochez si raspund in romana. Radem amandoi, uniti deasupra unei lumanari. Christos a inviat in greaca anul acesta, dar speranta nu are nevoie de cuvinte.
Miroase a primavara cand plecam tacuti spre masina. Abia dupa cateva minute se leaga jenata o conversatie pe tema artificiilor. Toti ceilalti sunt vehementi, au fost puse de biserica. Parintele Iacob, care ne va acompania la intoarcerea in tara, va confirma ulterior si ne va spune ca se mai trage si cu arma uneori. De la el voi afla si ca biserica este administrata de o singura maicuta, care insa de Paste era la Ierusalim.
De la slujba plecam spre restaurant unde Sava ne asteapta cu masa pusa. Sava e un grec ca bradul, tanar si barbos ce tine Kokkinos, un restaurant fain in Ouranopoli. In seara aceasta meniul este traditional. Punem lumanarile, unele inca aprinse, in pahare si incepem sa ciocnim oua, sa le cojim si sa le mancam cu usoare oftaturi de placere – unii au tinut post. Se cere otet, se primeste lamaie si se face din ou o salata simpla stropita cu ce altceva decat ulei de masline.
In meniu este desigur magiritsa – supa traditionala de Paste, cu orez, mult marar si maruntaie de miel, acrita si ingrosata cu avgolemono, sosul pe baza de ou si lamaie. Culoarea nu e apetisanta, ducand mai mult spre gri decat verde dar ma surprind ocolind atenta carnea si savurand lichidul gros. Mai sunt taramasalata si skordalia, piure rece de cartof cu ulei, lamaie si usturoi (scordoleaua noastra e din aceeasi familie ce cunoaste si imbogatiri cu peste, nuci, masline, etc). Totul cu paine prajita stropita abundent cu ulei de masline si salata de marole cu lamaie.
Vine apoi mielul cu cartofi la cuptor. Mi se spune ca e super bun, dar il sar. Iau doar cativa cartofi si ii compar cu ai mamei. Sava imi spune ca are si kokoretsi si-mi vede sclipirea din ochi cand intreb daca e vorba despre frigarui de intestine. Ele sunt. Le stiu din lecturi si excursii la Istabul unde insa nu am indraznit sa le incerc vreodata. Acum am mai crescut asa ca incuviintez. Frigaruile lui Sava arata bine, intestinele curatate impecabil sunt rumenite peste ficat de miel. Vlad Macri scrie in a sa Stufat sau Estouffade ca kokoretsi sunt corespondentul drobului nostru.
Ma gandesc la ciorba de mate de morun mentionata de Radu Anton Roman si la acel creat a la charentaise (mate si felii de sturion marinate, apoi prajite in unt si la final fierte in lichidul de marinare, cf Vlad Macri). Pe langa acestea, kokoretsi par chiar palatabile. Gust cateva bucatele de mate si mi se par bune, cu usor gust de unt sau lapte. Nu termin totusi portia si prefer sa rontai tsoureki, desert traditional impletit din aluat de brioche mai putin bogat in gust ca um cozonac si fara umplutura, doar cu susan alb deasupra. Se bea vin si retsina.
Mergem adormiti spre casa. Dimineata ma trezesc devreme si primul gand e sa pun o moneda de doi euro intr-o canita; o umplu cu apa si scufund un ou rosu. Imi dau pe obraz cu oul intr-o atingere usoara asa cum m-a invatat tata. Sa fim sanatosi!
Recent Comments