Cambogia. 2017.
Cand privesti pe fereastra in goana masinii, Cambogia nu pare sa se fi schimbat mult in cei zece ani de la ultima vizita. Satele isi ofera privirii casele simple din scandura, cocotate pe stalpi ce le feresc de apele sezonului ploios; femeile isi vad in continuare de munca domestica sub umbra ‘terasei-pat’ pe stalpi; copiii pana in 2-3 ani tot mai alearga gaini schiloade imbracati sumar-spre-goi-pusca. Toaletele lipsesc in continuare, dupa cum ma informeaza un studiu recent pe igiena multi-country al unui ONG international.
Magazinele raman inchise in mici camarute de 3x3x2m sau pe tarabe improvizate pe marginea drumului, pe acele paturi cu acoperis, suite pe stalpi sub care oamenii suporta caldura stand turceste. Piata se face si acum zilnic, lipsa electricitatii si deci a frigiderelor aducand avantajul aprovizionarii zilnice si a gatitului cotidian cu produse proaspete, locale si de sezon (iata, dezideratul slow-food implementat de nevoie).
Au aparut insa tractoare noi si amuzante, ca un trup de albina carat de furnici dar si Porsche si Range Rover. In oras – Siem Reap, principala destinatie turistica gratie complexului de temple de la Angkor Wat – hotelurile sunt acum multe si marunte. A fost amuzant si placut sa stam la acelasi loc ca acum zece ani caci hotelul isi poarta bine varsta si ramane unul din cele mai faine.
Si restaurantele sunt mult mai multe si marunte, unele cu adevarat cochete, cu design oriental dar bucatarii din inox, mancare buna si toalete curate (nicaieri nu intelegi cat de importante sunt ca in vacantele in locuri in care obiceiuri precum igiena sunt concepte exotice). Coruptia e tot aceeasi, premierul si el acelasi, de 32 de ani in functie.
Curios, templele s-au schimbat insa si, desi intelegem motivatia, ne simtim norocosi ca le-am vazut atunci cand nu aveau scari si pasaje de lemn, zone de vegetatie manicurata, vanzatori de apa, palarii si umbrele made in China. Cand conceptul visitor safety era inca departe de gandul si fapta departamentului de turism am simtit templele autentice, salbatice, neatinse de hoardele de mai tarziu. Angkor Wat este monument UNESCO si primeste anual intre peretii sai circa milioane de turisti si in ciuda modernizarii si globalizarii este la fel de impresionant ca acum 10 ani, dar Ta Prohm ramane preferatul meu, fiind templul in care copacii au napadit constructia in asa fel incat daca tai copacii se darama constructia, dar daca nu ii tai, se darama constructia. Beng Mealea este minunat, de asemenea.
Sate pe stalpi lacustre, care nici ele nu mai au farmecul de alta data. Casele sunt mai mari poate si parca mai inalte si mai comasate in mici comunitati liniare, dar lipsesc custile de porci construite deasupra custilor de crocodile, crescuti pentru a fi vanduti mai apoi manufacturierilor de genti si curele straini. Era ceva atat de ne-natural in linistea cu care porcii isi purtau soriciul la 30 de centimetri de coltii viitoarei posete.
Mai jos este raionul de deserturi de la piata dintr-un sat din apropierea Sieam Reap – modul corect de a gusta deserturile inseamna sa incepi desigur cu ceva sarat – un ou de rata cu embrion in el (aduce noroc) si abia apoi continui cu selectia de dulciuri pe baza de orez, lapte de cocos si banane.
Am participat si la un cooking class cu Ben, cel care continua visul unui occidental de a avea grija de copiii orfani. Asociatia se finanteaza cu taxa pe atelierele de gatit si ofera casa si masa unui numar de peste 70 de copii. Cand am ajuns acolo, fetele dorm intr-o cladire simpla, cu o singura camera, insa din caramida spre deosebire de casele traditionale din lemn. Baietii primesc saci de dormit si petrec noaptea pe terasa acoperita pe care am facut noi cursul.
Am gatit la foc deschis spring rolls, chicken amok si budinca de dovleac cu lapte de cocos. Yum, super yum primele doua si kind of yak ultima, caci budinca inseamna oua multe si lapte putin, coapte la abur intr-un dovleac mic si apoi mancata calduta. as I said, yak!
Ah, si am mancat greiere. Deep fried. Crunchy, salty and a bit oily. Ok-ish. As fi mancat si carabus daca nu mi-ar fi fost oferit de ghid cu aceleasi degete pe care si le linsese dupa greiere 🙂
Si la final Phnom Penh intr-o zi care a combinat in cel mai ciudat mod un muzeu cutremurator (inchisoarea folosita de regimul kmerilor rosii cu mii de fotografii ale celor ucisi) si restaurante minunate (think sos pentru pui facut dintr-un ferment de furnici rosii, lemongrass si piele de peste – picant, parfumat si grunjos, bun).
Recent Comments