Drumurile trec prin stomac, 2013
După ce cucereau un teritoriu, romanii continuau prin a construi drumuri. Conectau astfel noile provincii la centru, pompau apa şi cultura prin viaducte, cărau alimente, obiecte casnice şi manuscrise pe spinarea animalelor de povară şi răspândeau inovaţia. Dezvoltau zona.
În oraşe, cultura venea pe via, intra pe cardo maximo, cotea pe decumanus şi de acolo intra în case prin apeducte şi băi, ingrediente din provincii de la celălalt capăt al imperiului, sclavi şi idei filosofice, discursuri şi obiecte domestice.
Cu ajutorul drumurilor, provinciile erau polenizate încrucişat, ceea ce se întâmplă şi astăzi – cum este cazul micii provincii Limburg, din sudul Olandei, în care am ajuns pentru un weekend luna trecută. Stein este un sat olandez normal, poate puţin mai mare ca altele. Are 25.000 de locuitori, este preponderent rezidenţial şi deci foarte liniştit, locuitorii merg la brutărie şi concerte cu bicicleta, iar mallul a ars acum patru ani şi este în reconstrucţie. Nimic neobişnuit, până acum, pentru această parte de lume.
Din punct de vedere culinar, Olanda nu oferă multe, însă poate părea paradoxal că opţiunile sunt nenumărate în ceea ce priveşte restaurantele etnice. Multitudinea etniilor imigrante strămutate în nordul european pe căi rutiere, maritime sau aeriene aduce la o aruncătură de băţ cam tot ce ţi-ai putea dori în materie gastronomică, de la restaurante de fine dining la take-away, all-you-can-eat şi lanţuri de supermarketuri asiatice pe mii de metri pătraţi.
Graţie geografiei generoase – de ţară aflată la graniţa cu Belgia şi Germania –, oameni care nu ieşit vreodată din marele sat european sunt versaţi în meniurile japoneze şi particularităţile patiseriei franceze. Săteni olandezi care poate nu au mers vreodată cu avionul îşi prepară micul dejun pe pâine nemţească, pot avea scoici aburite în bere la prânz în Liege – doar 40 km mai departe, prilej să alimenteze la benzinăria de acolo (că e mai ieftin) – sau să mănânce sushi ori specialităţi indiene în satul vecin.
Acelaşi lucru se întâmplă în zonele de confluenţă franceză-elveţiană-germanică. Ştiu familii care locuiesc în Franţa, lucrează în Elveţia, fac cumpărăturile în Germania, iar copiii trec graniţa cu bicicleta pentru a merge la şcoală.
Europa provinciala este uneori mai cosmopolita decat unele capitale est-europene.
Geografia nu este însă singura responsabilă pentru această globalizare culinară şi nu numai. Drumurile sunt impecabile, indiferent că mergi prin sate sau treci graniţa, iar aceasta din urmă practic nu mai există. Acum eşti în Olanda, două clipiri mai târziu vezi deja semne de circulaţie în franceză şi flamandă, iar din Ungaria ajungi în Austria cu preţul câtorva ore.
Uşurinţa şi rapiditatea contribuie decisiv. În definitiv şi noi am merge mai des la Istanbul sau Budapesta dacă nu ar trebui să o facem pe drumurile Bulgariei sau serpentinele de pe Dealul Negru. Şi mai e ceva – curiozitatea. Mobilitatea fizică este dublată de una a minţii şi a gustului. Poate are de-a face cu secolele de aventurare pe mare sau uscat şi spiritul cuceritor şi colonizator. Poate este ceva dezvoltat în urma evoluţiei economice şi edilitare – bugete familiale mai generoase şi infrastructură rutieră inter-urbana.
Poate ţine de timpul liber. Şi la noi se trece graniţa; perioada imediat următoare după ’89 a însemnat şi ultimul val de cucerire otomană – cea comercială, de data aceasta. Se fac cumpărături în Ungaria şi Austria (logic, mai mult de către cei care locuiesc în vest). Se merge pe podul de flori la fraţii de aceeaşi limbă din nord-est (normal, mai mult de către cei din Moldova). Se face plajă de weekend şi pe nisipurile de aur (trist, de către din ce în ce mai mulţi dintre noi).
Uuneori nu sunt strabatute nici macar drumuri scurte, ca de exemplu catre un fast-food vietnamez, in restaurant francez sau o carmangerie siriana. De multe ori raionul de produse exotice de la supermarketul din colţul străzii este la milioane de kilometri distanţă ca mentalitate. Puţin ghimbir în placinta cu mere a bunicii poate fi o surpriză delicioasă, după cum o reţetă chinezească s-ar putea să dea o şansă acelui broccoli banal.
Ca şi componentă a culturii unui popor, gastronomia are nevoie de drumuri şi de curiozitate. Pe primele ne duce la ea acasă sau vine la noi, însă, odată ajunsă, are nevoie de curiozitate ca ultim şi esenţial vehicul. Ea este cea care aduce noutatea gastronomiei străine în gura şi în mintea noastră.
Bucătăria unui popor este rezultatul unui proces de osmoză şi poartă particularităţile istorice, climatic-geografice, religioase, economic-politice şi artistice ale poporului care o găteşte.
Mâncarea, ca purtător de conotaţii antropologice, devine accesibilă cu ajutorul drumurilor-şosele sau al drumurilor-procese cognitive. În cazul ei aş îndrăzni să spun că destinaţia este mai importantă decât parcursul, în sensul că este ideal să pornim de la rezultat – familiarizarea cu o anume bucătărie sau ingredient – şi să mergem, opţional dar atât de captivant, către rădăcinile acestora.
De aceea vă doresc cât mai multe călătorii culinare şi destinaţii cu adevărat de senzaţie, pe drumuri mai lungi sau mai scurte, după posibilităţile financiar-edilitare ale zonelor în care trăim.
Hotarele nu mai au aproape nicio semnificaţie culinară. Pretutindeni pot fi găsite ingrediente specifice bucătăriei asiatice, africane sau americane, iar restaurantele etnice sunt răspândinte prin te miri ce unghere de ţări.
Articol publicat in Business Magazin, 2013
Recent Comments