Olanda. Drumurile trec prin stomac, 2013
După ce cucereau un teritoriu, romanii continuau prin a construi drumuri. Conectau astfel noile provincii la centru, pompau apa şi cultura prin viaducte, cărau alimente, obiecte casnice şi manuscrise pe spinarea animalelor de povară şi răspândeau inovaţia. Dezvoltau zona.
În oraşe, cultura venea pe via, intra pe cardo maximo, cotea pe decumanus şi de acolo intra în case prin apeducte şi băi, ingrediente din provincii de la celălalt capăt al imperiului, sclavi şi idei filosofice, discursuri şi obiecte domestice.
Cu ajutorul drumurilor, provinciile erau polenizate încrucişat, ceea ce se întâmplă şi astăzi – cum este cazul micii provincii Limburg, din sudul Olandei, în care am ajuns pentru un weekend luna trecută. Stein este un sat olandez normal, poate puţin mai mare ca altele. Are 25.000 de locuitori, este preponderent rezidenţial şi deci foarte liniştit, locuitorii merg la brutărie şi concerte cu bicicleta, iar mallul a ars acum patru ani şi este în reconstrucţie. Nimic neobişnuit, până acum, pentru această parte de lume.
Din punct de vedere culinar, Olanda nu oferă multe, însă poate părea paradoxal că opţiunile sunt nenumărate în ceea ce priveşte restaurantele etnice. Multitudinea etniilor imigrante strămutate în nordul european pe căi rutiere, maritime sau aeriene aduce la o aruncătură de băţ cam tot ce ţi-ai putea dori în materie gastronomică, de la restaurante de fine dining la take-away, all-you-can-eat şi lanţuri de supermarketuri asiatice pe mii de metri pătraţi.
Graţie geografiei generoase – de ţară aflată la graniţa cu Belgia şi Germania –, oameni care nu ieşit vreodată din marele sat european sunt versaţi în meniurile japoneze şi particularităţile patiseriei franceze. Săteni olandezi care poate nu au mers vreodată cu avionul îşi prepară micul dejun pe pâine nemţească, pot avea scoici aburite în bere la prânz în Liege – doar 40 km mai departe, prilej să alimenteze la benzinăria de acolo (că e mai ieftin) – sau să mănânce sushi ori specialităţi indiene în satul vecin.
Acelaşi lucru se întâmplă în zonele de confluenţă franceză-elveţiană-germanică. Ştiu familii care locuiesc în Franţa, lucrează în Elveţia, fac cumpărăturile în Germania, iar copiii trec graniţa cu bicicleta pentru a merge la şcoală.
Europa provinciala este uneori mai cosmopolita decat unele capitale est-europene.
Geografia nu este însă singura responsabilă pentru această globalizare culinară şi nu numai. Drumurile sunt impecabile, indiferent că mergi prin sate sau treci graniţa, iar aceasta din urmă practic nu mai există. Acum eşti în Olanda, două clipiri mai târziu vezi deja semne de circulaţie în franceză şi flamandă, iar din Ungaria ajungi în Austria cu preţul câtorva ore.
Uşurinţa şi rapiditatea contribuie decisiv. În definitiv şi noi am merge mai des la Istanbul sau Budapesta dacă nu ar trebui să o facem pe drumurile Bulgariei sau serpentinele de pe Dealul Negru. Şi mai e ceva – curiozitatea. Mobilitatea fizică este dublată de una a minţii şi a gustului. Poate are de-a face cu secolele de aventurare pe mare sau uscat şi spiritul cuceritor şi colonizator. Poate este ceva dezvoltat în urma evoluţiei economice şi edilitare – bugete familiale mai generoase şi infrastructură rutieră inter-urbana.
Poate ţine de timpul liber. Şi la noi se trece graniţa; perioada imediat următoare după ’89 a însemnat şi ultimul val de cucerire otomană – cea comercială, de data aceasta. Se fac cumpărături în Ungaria şi Austria (logic, mai mult de către cei care locuiesc în vest). Se merge pe podul de flori la fraţii de aceeaşi limbă din nord-est (normal, mai mult de către cei din Moldova). Se face plajă de weekend şi pe nisipurile de aur (trist, de către din ce în ce mai mulţi dintre noi).
Uuneori nu sunt strabatute nici macar drumuri scurte, ca de exemplu catre un fast-food vietnamez, in restaurant francez sau o carmangerie siriana. De multe ori raionul de produse exotice de la supermarketul din colţul străzii este la milioane de kilometri distanţă ca mentalitate. Puţin ghimbir în placinta cu mere a bunicii poate fi o surpriză delicioasă, după cum o reţetă chinezească s-ar putea să dea o şansă acelui broccoli banal.
Ca şi componentă a culturii unui popor, gastronomia are nevoie de drumuri şi de curiozitate. Pe primele ne duce la ea acasă sau vine la noi, însă, odată ajunsă, are nevoie de curiozitate ca ultim şi esenţial vehicul. Ea este cea care aduce noutatea gastronomiei străine în gura şi în mintea noastră.
Bucătăria unui popor este rezultatul unui proces de osmoză şi poartă particularităţile istorice, climatic-geografice, religioase, economic-politice şi artistice ale poporului care o găteşte.
Mâncarea, ca purtător de conotaţii antropologice, devine accesibilă cu ajutorul drumurilor-şosele sau al drumurilor-procese cognitive. În cazul ei aş îndrăzni să spun că destinaţia este mai importantă decât parcursul, în sensul că este ideal să pornim de la rezultat – familiarizarea cu o anume bucătărie sau ingredient – şi să mergem, opţional dar atât de captivant, către rădăcinile acestora.
De aceea vă doresc cât mai multe călătorii culinare şi destinaţii cu adevărat de senzaţie, pe drumuri mai lungi sau mai scurte, după posibilităţile financiar-edilitare ale zonelor în care trăim.
Hotarele nu mai au aproape nicio semnificaţie culinară. Pretutindeni pot fi găsite ingrediente specifice bucătăriei asiatice, africane sau americane, iar restaurantele etnice sunt răspândinte prin te miri ce unghere de ţări.
Articol publicat in Business Magazin, 2013
11Nov2015
Dupa cativa ani buni. La fel de umed, ploios, gri si mirosind a gogosi, si, mda, a iarba. Minunat!
Atmosfera generala de oras cu oameni asezati, inalti si cu greutate, calarind negre biciclete vechi pe care bucuresteanul nu s-ar lasa vazut nici mort. Biciclete cu navete de plastic pe post de cos.
Canale cu rate si barci si case pe barci. Cladiri cu ferestre largi dar fara perdele. Oameni care iau masa in sufrageria-vitrina. Oameni goi pusca care iau micul dejun la geam. Oameni care au arta la limita pornografiei pe perete.
Oras curat cu mii de biciclete alergand pe langa canale, carand oameni de la munca, parinti cu pana la doi copii pe ghidon, oameni de afaceri cu trollere ruland cu viteza pe langa roata bicicletei.
Arhitectura frumoasa, de poveste, aliniata cuminte si modest. Restaurante si baruri in care designul este uitat in favoarea utilului si a pretului. Hipstereala multa.
Van Gogh. Pronuntat Van Hoh. Vincent si culorile noroiului. respectul pentru tarani, minerii in mijlocul carora a fost pastor, cartofii pe care i-au impartit la cina. Vincent si florile soarelui. Culorile verii si ale Arles-ului lui Gaugain si a nebuniei; al sinuciderii. Vincent si noptile instelate.
Desi preferata mea Starry night este de ceva vreme la MOMA, New York, mi-am gasit alta Starry night over Rouen. Nu-i minunata? ‘Just as we take the train to Taracsone or Rouen we take death to go to a star’.
Sursa: Pinterest
Florea soarelui si variantele ei sunt in Amsterdam, dar ca sa ajungi acolo trebuie sa vizitezi si expozitia paralela Van Gogh si Edvard Munch. Stiti florile soarelui pictate de cofetarul de la Biscuit pe tortul care acum e expus la Artmark? Da, sunt o replica a lui Van Gogh ????
La muzeu am aflat si despre sindromul Stendhal, acel vertij care ti se intampla cand esti coplesit de emotiile transmise de arta.
Si tot aici am vazut sculptura lui Rodin ‘she who was the helmet’s maker’s once-beautiful wife’ replica la Misery a lui Desbois. Memento mori….
Nici la casa lui Rembrand lucrurile nu sunt mai optimiste, avand in vedere faptul ca pictorul nu a putut achita ratele locuintei cumparate in 1639 pentru 13000 guldeni, o suma exorbitanta la acea vreme. In ciuda succesului dobandit mai ales cu tabloul The Night Watch a fost declarat falimentul in 1656, iar doi ani mai tarziu a fost vanduta la licitatie pentru 11000 guldeni. Vizita a fost insa placuta si instructiva, pe langa bucataria comfortabila si paturile-in-dulap la moda in epoca muzeul oferind si o demonstratie de gravura pe placa de cupru, indeletnicire la care Rembrandt se pare ca excela.
Si ultimul muzeu, Scheepvaartmuseum – muzeul maritim, o mare dezamagire cu exceptia replicii East Indiaman pe care o poti vizita si unde gasesti informatii fain prezentate, inclusiv mici actiuni interactive, ca de exemplu sa ghicesti ce au depozitat in butoaie mirosindu-le ???? De evitat insa Voyage at sea, unde, vorba unui amic, trebuie sa intri fumat ca sa poti gusta experienta.
Inapoi la partea mundana a orasului.
Cartofi prajiti – vlaamse frites peste tot. Supa de mazare cu carnati si iar cartofi si iar carne ca mancare traditionala. Deserturi masive, bazate mai mult pe coca/ aluat fainos: briose, brownies (cu si fara aroma de verde), turta dulce multa si variata. Clatite, numite aici panekoeken si gaufre, numite waffles. Bune cand sunt calde. Banale si cu Nutella, cam peste tot. In schimb surpriza vine de la poffertjes, un alt tip de clatite olandeze, micute cat o nuca si pufoase, care se mananca cu unt si zahar pudra. Daca mai pui si niste stafide in rom, povestea este deja cu maxim happy end.
Den Halle – locul perfect pentru o dupa amiaza ploioasa in Amsterdam. Zeci de mici restaurante cool sub un acoperis cu mancare excelenta si bautura pe masura. A fost locul in care am reintalnit raclette si soft shell crab sub forma de burger si unde am descoperit un delicios Petit Clos, Sauvignon Blanc, Marlborough, NZ.
In rest branza multa. Branza galbena. Branza peste tot. Branza delicioasa.
Si bitterballen, adica chiftele din orice legat cu pasta de ou si faina si prajit bine ca sa iasa o crusta care ascunde un miez moale.
Piata de flori neschimbata. Ba nu, caci acum se vand si starter kit-uri de crestere marijuana.
Si da, multe magazine de profil. Si multi vizitatori in ele. Magic mushroom si Bulldog si Grey Area. In prima am intrat ca sa vad multa guma de mestecat si bombonele vesele. Pe langa a doua am trecut. In a treia am intrat ca sa vad ce ii place lui Snoop Doggy acolo. Rappers, miros greu, coada la tejghea si sute de nume pe post-its pe pereti. Dat fiind faptul ca nu am obiceiuri de consum ci doar curiozitati sterile, numele meu a ramas nescris.