Time travel. Orasul noaptea dupa un gin si-un peste la Beautyfood

Time travel. Orasul noaptea dupa un gin si-un peste la Beautyfood

Peste drum de McDonald’s in Romana este un afis imens cu Minions 2; cativa metri mai incolo prostituate tunate trec ragusit prin vara. Ma intorc acasa pe jos, aproape de miezul noptii, asumat. Nu am mai facut-o de ani de zile iar noaptea aceasta promite ceva racoare si poate, cumva, putin din magia studentiei. Si apoi, mersul pe jos face piciorul frumos ceea ce e nevoie dupa pestele copios de mai devreme. 

Am fost la Beautyfood si am stat in interior suficient cat sa ma apese tristetea bistrourilor si a restaurantelor vara cand totul se muta afara – si veselia si ciripitul si clinchet de pahare si clantanit de cutite si rasete ascutite. Totusi, la Beautyood am stat in interior suficient cat sa ma inveselesc vazand ca au ginul meu preferat, daca unui cvasi non-bautor ii e permis sa zica asta; am primit un cocktail absolut delicios, facut de parca barmanul mi-ar fi locuit in suflet o vreme. Am luat si un peste, iar prietena mea a fost foarte incantata de hummusul sau. Mi s-a parut curios sa regasesc si acolo combinatia peste local cu midii si sarma caci este, sau imi pare doar mie a fi, una destul de des intalnita prin meniuri in ultima vreme; basca singura data cand m-am uitat la Paprika luna asta am vazut-o pe Marry Berry gatind peste cu sos de creveti smantanos, matasos si greu, bun pentru serile de vara britanica (the Great British summer fiind, de altfel, pana anul acesta, o primavara perfecta). La final am impartit o inghetata de leustean minunata. Mi-a placut la Beautyfood caci e locul acela mic pe care toti foodies il viseaza pe ascuns – un loc al meu, in care sa gatesc ce vreau eu, etc, etc. Been there done that sase ani cu cofetaria, ar trebui sa stiu mai bine si sa nu mai surad visatoare cand vad asa ceva. Realitatea cotidiana e dificila indiferent cat de mic e spatiul si de mare visul dar ce bine ca nu renunta toti ca mine. 

wikpedia commons
wikpedia commons

Ca sa ajung la bistro m-am urcat in metrou dupa mai bine de doi ani; calatoria, de la Victoriei la Universitate. a fost exotica in sensul ca totul era pustiu in subteran, un labirint de betoane cu peretii smulsi si tevile expuse dar fara chioscuri, fara vanzoleala. Planuiam sa vin acasa pe jos, sa simt orasul noaptea macar jumatate de ora. 

Orasul noaptea. Cu fricile de rigoare ca e miezul noptii si sunt singura. Dar sunt singura? No way, Jose. Sunt oameni care isi plimba cateii sau iubirea pe sub tei, e liniste, e miros dulceag pe sub copaci, e miros de ulei incins prin fata teraselor. 

Resedintele elitei de altadata de pe Lascar Catargiu sunt luminate in interior si ma intreb – acolo se locuieste?! Ziua par fie pusti fie corporatiste; acum vad lumina, vad perdele si bucati de tavan inalt si intrebarea ramane aninata la coltul unui burlan.  

 

Palatul cu lei auriti e luminat si el, Isus priveste piezis catre cei ce joaca badminton pe Aleea Alexandru. Oamenii stau pe marginea portbagajului cu capota ridicata, oamenii-s asezati pe banci cu bicicleta langa si berea in mana, oamenii iau loc in fata bancilor pline pe scaune de pescar si tin chihuahua in brate in timp ce discuta despre workshop-uri, oamenii strazii dorm pe banci, toti pe Aviatorilor. Trece un Lamborghini verde ca un gandac, trec livratori misunand spre infometatii noptii. 

Motoclicletele pe care le aud noaptea din pat acum par acasa la ele pe sosea si, brusc, imi dau seama ca nu mai vreau sa sun la politie si nici nu ma mai ntreb daca nu le e cald imbracati in piele ci doar cat de cool trebuie sa fie vantul intrand prin crapaturi. 

E ceva in aer, e magic si vreau sa mai stau; ii inteleg pe cei ce vin acasa la ore mici; orasul noaptea e intoxicant, mai ales daca esti la statuie unde se fac liniute (masini, nu prafuri). 

Intru pe straduta mea cu piatra cubica si greieri ma gandesc ca ii sunt recunoscatoare lui Beautyfood ca mi-a fost gazda si pretext sa imi revad orasul cu sufletul de la 20 ani. La poarta mea un paianjen si-a tesut o panza. Cat am lipsit, de fapt?

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Lunch: Arzu

Lunch: Arzu

Nu stiu de unde vine Arzu, mie cuvantul imi suna oarescum de Tara Bascilor dar, fidela principului lui Occam (sic), prefer sa cred ca si Mazi (n.a. Cristina Mazilu, woner) are o bunica care zice si ea cum facea mamaia mea  -“arz-o focul” atunci cand ma juleam de o piatra sau ma-mpiedicam intr-o radacina. 

Bucataria inseamna foc (rog adeptii raw sa se abtina; e stiintific acceptat ca, printre altele, focul a facut ca adultii preistorici fara dinti sa supravietuiasca nu sa moara  de inanitie). Prin urmare, Arzu pentru mine vine de la o ardere, o parpalire in jarul dorintei de a avea o carciuma urmata de fierberea la foc mic pe parcursul amenajarii spatiului si o reactie Maillard, o caramelizare la deschidere sau poate ca, mai degrada, deschiderea a fost un searing si acum la cuptor se definitiveaza, se aduce la textura si gustul perfect. Deci, Arzu vine de la ardere, in farfurie, in suc propriu, consumat de propria dorinta. Nu am intrebat-o pe Cristina; sunt perfect impacata cu explicatia mea. 

wikpedia commons

Arzu e pe lista mea inca dinainte de a se naste; stiam ca, daca Mazi va deschide ceva, voi fi acolo. Nu stiam ca imi va lua jumatate de an sa o fac si asta m-a facut sa ma simt tare vinovata; suparata pe mine si lipsa mea cronica de timp desi sunt, dintre cei pe care-i cunosc, cea mai libera de conditionari familiale si contractuale, m-am strecurat timid pe usa la Arzu cu gandul ca n-o fi Mazi pe tura. Era. 

Arzu e inalt si luminos, in culorile si non-culorile mele preferate – gri-ciment, metal negru, alb curat si verde viu in ghivece de toate marimile si plante de toate foliajele. Desi counter-ul si stilul de mancare este tributar lui Ottolenghi si Mediteranei, interiorul are ceva nordic, ceva japonez, o simplitate studiata in cele mai mici unghiuri, umbre si detalii. Toaleta este locul pentru unfinished business, rafturile cu goodies poarta numele minor comforts, undeva pe un panou luminos o fetita mirata tine intr-o mana un morcov cu o expresie mirata, confuza, delicioasa. A desenat-o Mazi, care ii atribuie anxietate acolo unde eu vad bucuria optiunii – e atat de luminoasa inaltimea interioara a acestei case vechi minunat restaurata incat fricile, frustrarile & co au loc sa se detaseze, sa danseze in suspensie deasupra, cat timp tu stai la masa cu meniul in fata alegandu-ti micile placeri. 

Am luat kofte cu morcovi in glazura de harisa, cu seminte de chimion, sos tahina si ceapa cu sumac. Ezitam intre asta si pate-ul lui Mazi, dar o conversatie placuta cu ospatarita m-a asigurat ca pate-ul este de-al casei, pe cand koftele sunt musafiri, iar vizitele scurte-s cele mai placute. 

Ma tenta mult kisir-ul – bulgur cu pasta de rosii, stafide, seminte de rodie; il fac si eu acasa dar rar. Nici conopida nu suna rau, dar ce te faci cu trei main dish plus desert? Sunt doar o biata fata! Una care a observat ca ambele dish-uri sunt la acelasi pret asa ca i-a propus domnisoarei sa ii faca un platouas cu putin din fiecare la pret de una, ha! In viata trebuie sa te descurci. A fost o alegere excelenta; kofte moi si aromate, morcov dulci potoliti de o harisa blanda ca o bunica si o ceapa prietenoasa. Conopida cuminte a facut casa buna cu kisir-ul fabulos ca o poveste a Seherezadei – fiecare lingura aducea elemente noi, texturi si balansari de gust ce bucurau palatul meu pofticios. 

Apoi nu am mai putut desert. Tragedie? Nu, am luat pentru acasa fursec cu cardamom, fursec brownie si brownie vegan.  

Arzu e un bistro cool, corect, cu papa bun, simplu in pofida numelui si condimentelor de peste mari si tari. E genul de loc confortabil si mancare cu gust care devine rapid familiar si ca atare vizitat in mod repetat. Sper sa ajung pe acolo regulat, desi nu este in zona mea de activitate. Bistro-ul este situat central, pe strada Romulus, in vechiul cartier evreiesc si e bine de ajuns acolo pe jos sau la o ora cu trafic lejer ca sa te bucuri de linstea unui cartier vechi, cu case care plang dar si antreprenori indrazneti care s-au asezat acolo dand a new lease of life unor cladiri superbe  (dupa colt este Noeme, unde isi face de cap Ruxandra Popa la deserturi si nu numai). Ajung rar spre niciodata acolo, dar, asa cum zice ghdul Michelin, pentru unele locuri trebuie sa faci o calatorie inadins.

Puteti urmari contul de https://www.instagram.com/arzu_bucharest/

 

PS. Cristina Mazilu nu stie, insa, in ochii mei este vinovata de cel de-al doilea mare pacat in cartea mea – captive real estate. Pe vremea cand nu existau Facebook si Instagram plopul facea pere si rachita micsunele, iar Mazi edita o revista de food. Good Food era singura revista glossy de felul ei in Romania si perfect comparabila cu cele scumpe din aeroporturi; Cristina Mazilu era oricum unul din putinii oameni care scriau despre mancare cu pofta, patima si talent inainte de aparitia bloggeilor, vloggerilor si influencerilor.

Asa s-a intamplat colectia mea de Good Food, zeci de reviste care ocupa acum, aranjate pe anotimpuri, prime real estate – un intreg raft din biblioteca de carti de bucate (biblioteca cartilor despre bucate, privite antropo-sociologic sau ca istorie sociala e alta mancare de peste). Raft pe care ar incape atatea alte carti surghunite pe nedrept de o situatie locativa stramtorata (care e primul mare pacat in decalogul meu culinar? Lipsa mea de disciplina in a testa retetele din carti de bucate). 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Recenzie: Maimuka

Recenzie: Maimuka

musama si plastic, Tokyo meets Istanbul, o maimuta astronaut si litere luminoase ce transcriu fonetic destinatia spatiului din spatele lor.

masa din spate transformata in separeu pentru noi ca eram 5; in spatele cortinei, a bucatariei si a lumii.

musamaua o fi cool dar sta umflata pe alocuri si ma transporta intr-un trecut cu ciobanasi de ceramica lucioasa si macrameuri imbacsite.

preturi mari dar meniu interesant. sau meniu interesant dar preturi mari.

vinuri din Georgia, fain.

copiii primesc paste cu sos rosu care arata super bine.

cusca DJ-ului ne tine acum hainele, e sambata dimineata si inca nu e cald afara.

tacamuri de metal negre cu cap de unealta.

am luat anchovies – onion jam – brie cheese pizza care-mi parea construit pe o pissaladiere provensala; din pacatea lipia facuta in casa era atat de tare/ veche ca experienta a devenit dureroasa pentru gingii. 

un tom yum cu raci cu creveti foarte bun dar cu crevetia extra fierti si o farfurie super amuzanta cu ciorba care dispare inversand procesul scufundarii unei case.

burned tuna, wasabi, dry egg, ginger bun

matcha choux, kataifi, sour cream la altcineva in farfurie 🙁

 

Gradina cu legume

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

A idee cat de bun este napul ca desert ?