by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Mi-am permis sa dau acestei postari titlul unei carti scrise de Sever Noran. Este cartea care mi-a deschis apetitul pentru calatorii. Aveam 12-13 ani cand am descoperit-o in biblioteca parintilor mei si a devenit my go to book pentru orice. Tata a lucrat in Siria in anii ’70 la rafinaria Banyas, apoi in Iraq prin ’90; am crescut cu Calciu Sandoz, puloveras Audi si salopeta de jeans rosii si cate altele din Siria si mi-am hranit imaginatia cu povestile palatelor irakiene. Pentru mine Siria drumuri de legeda a fost carte de calatorii, legende, gastronomie si limba araba si mi-e draga si acum ca si atunci. In 2009 cand s-a pus problema vacantei de iarna am propus Siria fara sa am convingerea ca va fi acceptata, dar micul nostru grup de patru calatori a fost de acord. A fost cea mai inspirata miscare, avand in vedere ca in 2011 a inceput conflictul.
Oriunde te-ai afla in Siria, esti la mica distanta de tarile vecine; capitala este, de exemplu, la 80 km de Beirut, 176 de Amman si 750 de Bagdad. In plus, parca nu esti intr-o tara bine delimitata administrativ si politic ci inapoi in timp, in vremurile in care pamantul rosu al Mesopotamiei apartinea unui singur mare popor, acela al celor 1001 de nopti. Nu sunt prea multe semne de circulatie, iar cele in engleza sunt si mai putine. Ochii tai au insa parte de mult desert pietros, castele bine conservate, femei in negru de poliester, zaharicale, cate un magarus ici colo si un cer plin de minarete, de oriunde te-ai uita.
Siria nu mi-a produs o revelatie la primul contact; de fapt, nici la al doilea; nu i-am simtit aroma la coborarea din avion, nu am luat in stapanire linia orizontului in desertul pietros si nu m-am topit in multimea de pe strada. M-am simtit mereu altfel, venit de departe, prea alba, prea ne-imbrobodita, prea straina, si totusi oarecum de-acolo. E tara care nu mi-a apartinut nici o secunda si care a scapat mereu catalogarii. A fost mereu ca si cum micile ei asezari pierdute intr-un vast desert ma goleau de orice gand sau farama de sentiment. Am inceput sa o inteleg abia cand m-am intors acasa, dar nu imi cereti o concluzie. Inca astept sa se formeze, dar stiu deja ca mi-e draga.
Ce urmeaza sunt fragmente de ganduri, informatii si senzatii, fara o logica calendaristica sau un fir narativ evident. Aceasta este Siria mea si tot ce pot spune acum este ca fara ea, harta lumii mele ar fi avut o pata alba.
***
First glimpse
Aeroportul e mic, scund si in mod evident rudimentar. Polistitul de frontiera are uniforma cu doua numere mai mare si arata neglijent. Mai tarziu imi voi da seama ca asta e moda pe aici. Ma intreaba ce job am si ma blochez – oare ce sunt mai nou, si, mai important ce ar trebui sa fiu ca sa nu ii trezesc suspiciuni?. Cea dinaintea mea a raspuns, nu stiu daca in gluma sau serios ‘my job is employee’.
Iesim sa-l cautam pe taximetristul care ne asteapta si stand acolo ne atrage atentia un sirian in haina lunga traditionala. E primul pe care il vedem astfel. Nu trece insa mult si il vedem bruscandu-si sotia, impingand-o intr-un perete. Sora mea ma sfatuieste prin sms sa raman low profile si sa stau pe langa G.
***
Serjilla, oras fantoma
L-am gasit cu greu in lipsa indicatoarelor in limba aproximativ-engleza (acelasi oras poate fi scris in 3 versiuni diferite pe 4 semne de circulatie). Oras mort, construit in 473 si abandonat la venirea arabilor, prin 600 si ceva. Cateva case sunt inca in picioare si cu putin efort iti poti inchipui ca pana mai ieri aici au locuit oameni. Poate sunt plecati la camp si se intorc? Nu se intorc, iar locul are un aer fantomatic. Impresia ia o forma mai violenta in momentul in care un grup de copii si mamele lor ma inconjoara, la inceput prietenosi si bilingvi, apoi onomatopeici si cu maini febrile ce ma pipaie si ma ciupesc de brate si fata. Reusesc sa ma eliberez si inteleg pe deplin senzatia omului abuzat. Yak. Nu trece mult si le inteleg uimirea exacerbata – lumina este alba ceea ce face ca pielea mea alba sa devina translucida. Arat probabil ca o stafie, apartin locului. Sau mai degraba sunt un animal de circ pentru cei de aici, maslinii cu o fascinatie bolnavicioasa pentru tenul alb si parul blond.
***
Palmyra
Mandra regina Zenobia probabil nu s-a gandit ca din cetatea ei vor ajunge tocmai in Dacia strabuna vreo 5000 de palmirieni, veniti ca parte a trupelor romane sa colonizeze noile teritorii. Daca ei au venit la noi, si noi am fost la ei. Oaza in desert, Palmyra a cunoscut maretia si caderea, de ambele fiind responsabila regina amintita. Dupa ce si-a ajutat sotul sa treaca in nefiinta, Zenobia a cucerit Siria si Egiptul inferior si l-a infruntat pe Aurelian, pentru ca in 272 sa cada prizoniera. Palmyra nu si-a mai revenit la inflorirea anterioara, iar astazi turistul viziteaza mormintele etajate, templul lui Ba’al si orasul roman, foarte bine pastrat – amfiteatru, agora, decumanus.
La muzeul din oras, directorul este roman si sirian; vorbeste romaneste cu b in loc de p si spune ca se simte roman; si-a facut doctoratul in Romania si are cetatenie. Ne da carti de vizita pentru a le folosi in loc de bilete de intrare si ne povesteste pe unde sa ne blimbam prin Balmyra. Ne blace orasul, iar Jumma, ghidul tocmit la intrarea in templul lui Ba’al vorbeste bine engleza. Ne da cartea de vizita si ne roaga sa ii trimitem cele mai reusite fotografii pentru a le include in galeria foto. Sa imi pun un semn sa nu uit sa i le trimit!
***
First full glimpse.
Este seara si mergem sa ne intalnim cu un prieten sirian ce locuieste de 15 ani in Romania. Vine cu prieteni localnici si impreuna, romani si sirieni, ne infratim la un hummus si un kebap cu visine. Se comanda intregul meniu (nu e scurt si nici lipsit de gust) si se sta la masa pana la ora 2 dimineata.
Daca am nevoie de o confirmare a faptului ca Siria este o super-destinatie de vacanta, nu e nevoie sa caut departe. Mancarea este fabuloasa. Naranj a fost primul si ultimul restaurant la care am mancat in Siria, si desi nici cele dintre nu au fost mai prejos, ii voi pastra mereu o vie amintire. Nu rostiti in fata mea cuvinte sau franturi de vorbe care aduc a hummus, lentil soup sau knafe. Voi reveni asupra subiectului cu retete si recomandari.
***
Arhitectura si picioare desculte
Asa am petrecut o buna parte din zi, hoinarind prin moscheea Omeiazilor si cautand unghiuri bune pentru poze artistice. Adica, eu cautam unghiurile si le pasam fotografului. Rezultatul se poate vedea in magazinul gourmet Biscuit, de pe Bd N Balcescu nr 26.
Moscheea are o arhitectura remarcabila, coplesitoare pe alocuri daca stai in curtea interioara si-ti simti micimea in fata divinitatii. In afara moscheii mi-a mai placut mult sucul de rodii, coloana romana si stinghera si casa care avea mereu covoare agitate pe balcon, toate punctate cromatic de copii vanzand carti postale, turisti nauci si porumbei multi, dar pasnici.
***
Day three to six
Stam in Damasc si exploram orasul vechi (Damascul se bate cu Alep pentru titlul de cel mai vechi oras locuit fara pauza). Orasul vechi este fantastic; are strazi inguste pietruite, avand in parte un acoperis arcuit, pe alocuri ciuruit de gloantele rev
olutiei anti-franceze din din 1925. Mare parte din oras este souk sau piata sau bazar si in el se intra prin cateva porti, cu nume ca in 1001 nopti – Bab Touma in cartierul crestin, Bab Kisan inspre catedrala Sf Paul, Bab Sharki, Bab Al-Faradees.
Pentru ca nu imi gasesc cuvintele sa vorbesc despre Damasc, o las pe mai tarziu. Promit sa pun si poze.
by Adriana | Jun 15, 2010 | Calatorii, Restaurante
Oprim direct la muzeu. That is Guggenheim, of course. Proiectat de Frank O Gehry, placat cu titanium si cu o statuie a unui catel necunoscut (noua) din flori si plante de sezon (20-22 grade ziua) muzeul imi pare o farfurie zburatoare, iar impresia nu tine doar de rotunjimile cupolei cat de dimensiune si amplasament, pe malul unui rau pe care altfel l-ai ghici ca fiind provincial.
Norocul ma urmareste; fara a fi planuit asta, vizita este incununata de o expozitie Frank Lloyd Wright, arhitectul care mi-e drag pentru ca a re-integrat casa in natura. Cele 2 etaje dedicate lui Wright prezinta cateva proiecte de locuinte si spatii publice schitate pe hartie de calc, cu sute si mii de detalii care te fac sa iti doresti sa fii asemeni lui, demiurgul ce construia lumi dupa chipul si asemanarea clientului. Merita vazut sau macar cautat pe Wikipedia proiectul centrului urban din Pittsburg, din pacate ramas fara finalizare practica, dar si planetariumul. Mi-au placut si salile de proiectie video, cu televizoare cat peretele, dar si expozitia permanenta ‘The matter of time’ a lui Richard Serra, in care niste bucati uriase de fier ruginit ofera calatorii in timp, dar limitate in spatiu la forme eliptice, sinuoase, nesfarsite si pe alocuri claustrofobice.
De la muzeu mergem sa mancam. Ne indreptam spre un mic port la vreo 20 de km de Bilbao, insa pana la parcare ma opresc in curtea muzeului pentru a quick bite. Sunt lesinata de foame inca din avion asa ca imi iau 3 tapas. Se dovedesc a fi delicioase si regret ca nu am luat mai multe. In sfarsit, pornim spre port. Cautam un restaurant al carui nume nu il stim, dar care este din sticla si e ultimul de pe faleza. Drumul este pitoresc, case carora noi le-am spune castele se sumetesc mandre pe mici coline de-a lungul drumului si te provoaca sa le gasesti utilizarea. Au un aer usor fanat, de fosta frumusete, cu piatra masiva sculptata decadent, vrejuri napadindu-le colturile si ferestre fara viata. Restaurantul se dovedeste a fi acolo unde ni s-a spus si este plin ochi. Ne facem loc spre masa si pana acolo ne taie respiratia 3 monstri lafaindu-se prajiti in farfuriile de pe drum. Se numesc monk fish; il stim, am mai mancat dar 3 dintre noi nu se pot abtine si-l comanda, pe langa portia dubla de shrimp, cea simpla de prawns si tocanita de ansoa. Mancarea eeste delicioasa si la masa aud numai povesti despre tapas-urile gustate de ceilalti inainte. Ei au venit cu 3 zile mai devreme. Aflu de exemplu ca in San Sebastian (Donostia in limba basca), oras modest cu vreo 20.000 locuitori restaurantele au adunat 12 stele Michelin. Mda, aud ca si la noi Heritage a incercat sau incearca sa o obtina pe prima. Prima din Romania.
Se pare ca mancarea este extrem de importanta aici; un leaflet luat de la aeroport mentioneaza un numar impresionant de produse alimentare cu denumire de origine controlata, plus inca altele bio sau in curs de acreditare. Decidem cu totii ca merita revenit, pentru o porceala planificata.
De la restaurant (deloc scump la vreo 280 euro, incluzand 2 sticle vin si desert pentru 4 insi) incercam sa ajugem la un pod mobil, unul din putinele in lume. Nu reusim. Nu stim daca e vina soferului (relaxat dupa masa copioasa) sau a GPS-ului (relaxat de felul lui). Dupa 3 intersectii ratate, 30 km in plus si 2 strazi cu un singur capat am decis sa renuntam si ne-am intors la Bilbao. Era timpul sa implinim lucrul pentru care venisem. Era vremea Rammstein. Am lasat masina la hotel si am luat metroul. Statiile de metrou din Bilbao merita vazute si incercate. Sunt proiectate de un arhitect tanar si se vede – sunt infoiate ca o coada de paun la exterior si aerisite in subteran. Se coboara 2 nivele, iar tavanul este cu adevarat inalt. In ceea ce priveste pasagerii, sunt mai rau ca ai nostri la orade varf. Multi cat incape si galagiosi cat cuprinde.
Concertul are loc la Bizkaia Arena, care nu, nu este un stadion ci un centru expozitional. Da, Rammstein concerteaza intr-un spatiu inchis, civilizat si asta nu deranjeaza deloc. Locul se umple rapid de tricouri negre. E prima data cand simt ca va fi un concert rock in oras. In cursul zilei am vazut putine prin oras; erau vreo doua ratacite la muzeu; de pe unul din ele am aflat despre un turneu din 2004; incepuse in Munchen, atat am putit citi. Vorbind de tricouri, merita amintit si cel pe care scria Guinness; era negru, deci adecvat. Favoritul meu e altul insa, tot negru insa misterios prin mesajul sau obtuz artsy craftsy freaks. Nu stiu de ce, dar m-am simtit usor vizata …
Nu am prins deschiderea voluntar; involuntar nu am prins nici locuri bune.
Privita de sus (din tribuna, ce va inchipuiti?) marea de oameni de pe peluza parea a fi o mare, intr-adevar. O mare in adancurile sale tulburi, reflectand o lumina calda, aurie in care bancuri masive de polipi se miscau sacadat, intr-un singur sens, inainte spre inapoi, spre inainte, spre inapoi. Polipii erau bineinteles mainile fanilor care ascultau, cantau si dadeau din maini la unison, aproape hypnotic (daca poate fi astfel un rock in limba germana).
Privind de sus, din coltul meu ingrat, inghiontita de un pitic chel si chitara lui imaginara, calcata pe picioare de tineri basci cu limba darza si privirea incetosata de iarba atot-fumegatoare ma simteam ca Jacques Yves Cousteau. Eram fascinata de cuvintele care le ieseau cu atata usurinta de pe buze – doar erau in germana, scheize! Ma uluia rezistenta muschilor gatului, flexat de zeci si sute de ori pe ora. Ma soca indaratnicia mainii drepte care indiferent de individul de care era atasata, facea aceeasi miscare, inclinata la acelasi unghi si pe aceleasi coordonate geo-ritmice.
Ascultat de sus, din stanga scenei, Rammstein suna bine, dar parca mai bine e in masina, in trafic de dimineata bucuresteana, lent si galagios. Concertul in sine a fost fain, merita mers cu siguranta. Fanii Rammstein ar spune mai multe; pe scara mea de gradare a atractivitatii, a luat un scor bun – a fost intre Rolling Stones si AC/DC. E bine de stiut ca de la Madonna am plecat dupa 45 min, iar la Pearl Jam am dormit efectiv. Prefer insa sa ascult Rammstein in masina, pe drumul dinspre Constanta, in somnolenta dupa amiezii de duminica. Parca ma simt mai prietena cu limba germana in felul acesta.
Dupa concert am incercat sa gasim un bar de tapas deschis; am mers pret de vreun ceas fara noroc; alti avusesera insa, judecand dupa vacarmul strazilor si paharele inca pline cu care plecasera dupa ei, spre cluburi. Ne-am intors la hotel trezi si usor infometati; dimineata micul-dejun mi-a razbunat partial pofta noptii trecute; aveau jamon si queso Manchego. Ne-am facut bagajele si am plecat aeroport.
Lasam in urma amintirea unei zile cat o vacanta si frustrarea unui festin gastronomic. In plus, a fost singura vacanta in care nu am stiut nici o clipa numele strazii pe care aveam hotelul. La ora 11:55 am luat avionul inapoi spre casa, via Munchen.
Fain de vizitat:
http://www.guggenheim-bilbao.es/secciones/programacion_artistica/nombre_exposicion_imagenes.php?idioma=en&id_exposicion=64
by Adriana | Jun 15, 2009 | Calatorii, Restaurante
In caz ca va intrebati, am facut 2+10+9+2 ore de la Bucuresti la Marea Bariera de Corali.
Cand eram mici, sora mea credea ca, daca sapi o groapa in pamant, oriunde, chiar sub picioarele tale, vei ajunge in China. Toti copiii credeau asta cand erau mici, cel putin pe vremea mea, in locul in care am crescut eu. Ce era original la sora mea insa, era modul in care a reusit sa priceapa notiunea de continent. Singura comparatie cu care s-a putut imprieteni a fost aceea de bloc, cu tari diferite la fiecare etaj. Gandindu-ma la Australia, tara vizitata iarna trecuta, nu ma pot abtine sa ma gandesc cum oare i-am fi explicat Roxanei ideea de tara-continent.
2+10+9+2 inseamna calatoria pana in insula Hayman, prima noastra oprire in downunder. Au fost 2 ore pana la Zurich, 10 pana in Hong Kong, aproape 9 ca sa ajungem in Sydney si inca 2 pana la Marea Bariera de Corali.
Humongous George de la Marea Bariera de Corali
Orice vacanta venita dupa un an de munca trebuie inceputa cu cateva zile de stat la soare. Aceasta este regula in grupul nostru, asa ca am inceput cu Hayman, o insula din Marea Bariera de Corali – singurul organism viu vizibil din spatiu si locul perfect pentru a incepe vacanta. Pentru lenesi are sezlonguri confortabile, pentru obositi masaj la umbra de palmier, pentru romantici plaja perfecta pentru nunta, iar pentru curiosi 900 de insule cu 2900 de corali independenti imprejur.
O zi in Marea Bariera de Corali incepe prin debarcarea dintr-un hidroavion plin de onomatopee admirative si camere foto la foc continuu. Imediat ce cobori pe platforma marina Fantasea faci cunostinta cu George, the groper. Daca ai in grup americani, atunci inainte de a vedea auzi, iar ce auzi nu poate fi altceva decat ‘humongous’ caci George este intr-adevar un peste imens. La Fantasea el era un fel de mascota care apare la circa 1m de suprafata fericit sa provoace silabisiri afectate (pronuntati cuvantul, cu voce tare sau in gand si imi veti da dreptate – hu-mon-gous).
Indiferent ca alegi barca cu fund de sticla sau snorkeling/ diving vezi corali si pesti mici galbeni, si pesti mai mari negri si din nou pesti mici, dar portocalii si multi, apoi o anemona, si inca una, si formatiuni tepoase de corali si o, Doamne, cea mai dragalasa (si nonsalanta) broasca testoasa posibila, si iar pesti, si stele de mare, atat de multe, de colorate si animate de un ritm ascuns, incat nu stii unde sa te uiti, ce sa gandesti, cum sa reactionezi. Din pacate, unde e bine e si rau, si unde e alb e si negru. In Marea Bariera de Corali raul se vedea cu ochiul liber – tufe moarte de corali, candva frumosi ca nimeni altii, din 1998 morti datorita efectelor lui El Nino. Specialistii se tem ca temperatura apei va creste si in viitor, la 29-30 grade Celsius, ceea ce va avea ca urmare disparitia a circa 95% din coralii de aici.
Simbioza din Daintree Forest
A doua oprire a fost in Port Douglas, linistit orasel de provincie cu lilieci atarnati de copaci ziua in amiaza mare si hotel plin de americani octogenari sarbatorind Craciunul. Nu tocmai imbietor, insa nu pentru asta eram acolo.
Am trecut raul pentru a intra in parcul national Daintree usor confuzi din cauza unor semne de circulatie care aratau o pasare mare care ba se ciocnea de o masina, ba era insotit de cuvantul ‘caution’.
Pana sa intelegem ce e cu el, am facut o calatorie cu barca in cautarea crocodililor, fara success insa. Ultimul vazut si capturat acolo se intamplase prin anii 20.
Daintree este una din cele mai vechi paduri tropicale de pe Pamant (peste 135 milioane de ani) si ceea ce vezi acolo pare un prototip ecologic al unei fabrici de oxigen. Fiecare copac si fiecare fir de iarba, animal sau strop de ploaie are rolul sau bine definit si, pentru binele nostru, nimic nu ar trebui sa strice mecanismul. Cel mai bun exemplu este chiar pasaroiul protejat la fiecare colt de poteca. Il cheama caswary, este ruda albastra si motata a strutului, la fel de mare si voinic si partner intr-o relatie de simbioza perfecta. Ce il face special? Dieta. Se hraneste cu fructele copacilor,pe care apoi le digera partial si le excreta. Acest lucru prieste semintelor, care germineaza astfel mai cu spor. Vizita in acest parc este ca o aventura a lui Guliver in tara uriasilor, in care te astepti parca sa apara si un T Rex flamand sau macar un Tarzan pe vreo liana.
Uluru Rock, sufletul rosu al tribului Anangu
Ne-am trezit la 5 dimineata, cand fluturii si mustele sunt inca adormiti si am mers in noapte, pret de o ora spre piatra-sacra, jumatate adormiti, jumatate inghetati. Cand am ajuns in tara pamantului rosu si plin de musculite al tribului Anangu, am uitat insa de toate. Ghizii te tarasc pana aici la o ora infernala tocmai pentru acest lucru – sa vezi soarele luminand muntele, mentru cu metru pana cand caramiziul intens te copleseste si te lasa fara cuvinte.
Uluru Rock si Kata Tjuta, sau The Olgas, sunt formatiuni de conglomerate ramase dupa disparitia marii care acoperea zona cu 500 milioane ani in urma. Povestite in cifre si notiuni geologice, capata greutate stiintifica insa nu acest lucru le defineste; dimensiunea religioasa si antropologica este cea care conteaza. Pietrele sunt spatiul primordial al spriritualitatii Anangu si membrii tribului isi pastreaza inca zone private in crevasele lor pentru ritualuri si meditatie. Acestea sunt inacesibile turistilor, carora li se cere sa pastreze linistea pe tot parcursul excursiei si a caror neascultare este sanctionata de un bluestem ancestral, asa cum se cuvine unui monument sacru.
Descoperite de europeni in 1872 pietrele sunt inundate de turisti, iar excursia include un tur imprejurul pietrei, povesti si legende si o initiere in tainele plantelor tamaduitoare folosite inca de membrii tribului Anangu. Acestia traiesc precum stramosii lor, nu au acte de stare civila sau obligativitatea mersului la scoala. Unii dintre ei parasesc rezervatia si se integreaza in lumea ‘civilizata’, altii raman insa si duc mai departe traditia, unii lucrand cu turistii ca ghizi (Uluru si Kata Tjuta apartin tribului, insa acesta a intrat intr-o schema de tip shared management cu asociatia parcurilor nationale din Australia).
Pentru a intelege ce inseamna Uluru, va trebuie un ghid bun, si mai bun decat perechea Frank – Uncle Leroy nu cred sa existe. Cu pielea tabacita de soare, tatuaje, pantaloni scurti si sosete de lana pana la genunchi, cei doi petrec 6 luni pe an cu familia Anangu care i-a adoptat. Stau in salbaticie, fara nici un ajutor din lumea de afara. Ii ajuta sa tina legatura cu ce este adevarat in viata, spun ei. Si tot ei se implica in propagarea acestui adevar prin organizarea de tabere pentru adolescente din toata lumea. Fetele renunta la telefon si Ipod pentru a trai cateva zile precum un Anangu, in cort, muncind cot la cot cu ei si invatand un alt stil de viata.
Melbourne is for foodies
Este tot ce pot spune in trei cuvinte despre acest oras din lumea veche, ridicat in cea noua probabil de nostalgia englezului departe de casa, pe la 1835.
In Melbourne nu am stat decat 2 zile, suficiente din pacate pentru doar 3 activitati principale – vizita la Twelve Apostoles, cina la Nobu si inlocuirea gentii Billabong, strasnic tovaras de calatorie de vreo 5 ani incoace, cu un impersonal dar trainic Samsonite.
Pe o raza de 5 km de hotel, la pas grabit, de turist dornic de imbuibare culturala am gasit locuri cu sushi la fiecare colt si mijloc de strada si tot aici am vazut pentru prima oara sushi roll, lung de vreo 12-14 cm si mancat prozaic, ca un hot-dog, la numai 4 dolari australieni bucata (cca 2.65 euro) Democratizarea sushi-ului nu afecteaza insa deloc miriadele de restaurante fine ce se insira pe malul raului Yarra, intr-un setting spectaculos seara.
Nobu este unul dintre acestea, si, pentru devoratorii de peste crud, este cu siguranta un must-try. Pentru mine revelatia a venit insa tot de la o vegetala, un mic si necunoscut citric cu o aroma si gust pe care le vanez de atunci in toate calatoriile. Numele ii este yuzu, iar aroma de grapefruit tanar, binecuvantat de o mandarina. Se potriveste cu pestele dar in imaginatia mea de cofetar ne-nascut o vad alaturi de val spumos de mascarpone pe blat molcom de pain d’espagne bine-crescut. Acestea fiind zise, ma intorc insa in realitate si marturisesc ca visul mi-a ramas in continuare vis, caci amintita fructa nu binevoieste a se lasa exportata proaspata niciunde. La Nobu mancarea a fost perfecta, insa Robert de Niro nu vine prea des in Australia, ne-a spus ospatarita.
Great Ocean Road
Sau 243 km de sosea de-a lungul coastei de sud-est a Australiei construiti ca memorial pentru cei cazuti in primul razboi mondial si populati de camionete cu placi de surf si baieti blonzi in cautarea valului perfect. Acesta din urma pare a fi de gasit in Torquay, capitala surfului si sediu central pentru Ripcurl si Quicksilver.
In ciuda soarelui cu dinti fiecare golf e plin de o multime de puncte negre, siluete in neopren negru, pinguini veseli stapani pe valuri uriase.
Tinta noastra a fost insa monumental natural The Twelve Apostles, in realitate 11 si in curand 10. Vorbesc despre formatiuni de calcar, rupte din malul inalt de care se sparg valuri imense si infinit de albastre. Sunt inalte de pana la 70 m iar eroziunea a inceput acum 10-20 milioane de ani. Zgomotul facut de apa este infernal, iar vantul care bate pe faleza, la fel, Spectacolul este insa unic si merita, iar bonusul poate fi vederea unui grup de koala in mediu natural, dormind pe cate o creanga.
Laid back Sydney
Gust de mare, de soare, de iarba proaspat tunsa si australieni relaxati, in slapi si cu un linistitor ‘no worries, mate’ in vocabularul de imediata intrebuintare – Sydney ar putea fi fara efort unul din orasele preferate ale oricarui european. Eu cred insa ca insa ca si in preferinte trebuie sa fim pragmatici si in consecinta, fiind la capatul pamantului, Sydney iese rapid din ecuatie.
In Sydney trebuie mers pe strazile mari si trebuie mers pe strazile mici. Trebuie mers pe pamant si trebuie mers pe mare. Trebuie incercat tot si mai ales, trebuie sa o faci relaxat, iar Revelionul este poate cel mai bun moment. Pe langa ocazia de a fotografia Opera in mii de culori si umbre, pregatirea pentru show este cu adevarat reprezentativa pentru oras – incepand cu ora 6-7 dupa-amiaza 1 milion de oameni, localnici sau turisti migreaza spre port, unde, odata ajunsi se aseaza pe un petic de asfalt si asteapta miezul noptii care vine precedat de un mini-show de artificii, destinat copiilor si tinut la ora 22.00.
Trebuie vazuta si gradina zoologica caci sunt sanse ca doar aici sa vezi un cangur – deloc spectaculos in captivitate. Noi am stat la coada pentru a face fotografii cu o koala. In secret eu am sperat ca voi putea tine in brate unul, asa acum stiam ca e posibil la alte gradini zoologice din Autralia unde ‘pet the koala’ este bineinteles cel mai bun instrument de marketing posibil. Nu a fost cazul insa, iar dragalasii nu au binevoit sa se trezeasca nici dupa cele 40 de minute de asteptare in rand. E amuzant de stiut ca la nastere puiul de koala nu este mai mare decat un bob de mazare; in plus, este orb, fara urechi sau par si locuieste timp de 6 luni in marsupiul mamei. La maturitate, stau agatati pe cate o craca si dorm cam toata ziua, caci hrana pe care o consuma – frunze de eucalipt – e saraca in proteine si nu le ofera energie si pentru altceva.
Daca mai e ceva de mentionat si care sa se incadreze in cele 9000 de semne cu spatii incluse alocate de editor, ar fi Bondi Beach, pentru plimbat catei, surf si magazine de suveniruri. A, si neaparat de luat cina la Aria, langa Opera.
Australia nu poate avea o concluzie decat o continuare; pentru mine, trigger-ul va fi ‘pet a koala’ cu siguranta!
Publicat in Premium, Ziarul Financiar aprilie 2010
Fotografii de Gabriel Chimisliu
Recent Comments