Restaurante | Biscuit

Pe langa Athos. 2019

by Adriana | May 20, 2019 | Calatorii, Restaurante

In vila inchiriata pe o colina ce da intr-un golf cuminte ne intampina un cos cu oua rosii si iepurasi de ciocolata. Cele patruzeci de oua de tara aduse cu noi se uita rusinate la ele. Suntem in Grecia, ortodoxia e la ea acasa, cum de ne-am indoit?

Stam langa Ouranopoli, satul-statiune de unde-si iau oamenii (adica barbatii) permisul de acces pe munte, o viza numita diamonitirion. Din acest port se imbarca apoi pe feribot, singura cale de acces permisa turistilor. Pentru partea femeiasca ramasa la mal (un fel de lasare rusinoasa la vatra pe motiv de pacat originar) locul e plin de ispite la mai mult sau mai putin de 30 de arginti; magazinutele de suveniruri vand de toate: icoane ferecate in metale stralucitoare, tocatoare, castroane si linguri din lemn de maslin, bijuterii opulente si candele, plus multe masline stoarse, pasta, intregi rotofeie sau zbarcite, stafidite, delicioase.

Mai sunt si magneti multi, prosoape, cosmetice pe baza de ulei de masline si ierburi, papuci cu ciucuri, condimente, saruri de bucatarie, trahana – cumpar si eu o punga zambind la amintirea unui Trahanache de demult, din lecturi de adolescenta. Pentru cei care nu au intors pe toate partile comicul de nume caragelian precizez ca trahanaua este un aluat facut la baza din faina si iaurt, lasat sa fermenteze si apoi sa se usuce; se pastreaza luni de zile sub forma de firimituri/ pesmet din care se face la nevoie si dupa gust supa cu apa, lapte sau stoc.

(sursa: http://mag.politismosmuseum.org/healthy-foods-trahanas/)

Suntem aici pentru Paste asa ca in noaptea de inviere mergem la o bisericuta de maicute situata intre sate pe un drum de costisa pietruit. Ajungem acolo cu circa jumatate de ora inainte de miezul noptii si intram intr-o curte tacuta ce adaposteste o bisericuta noua. Inauntru sunt cativa localnici, un diacon cu parul ca pana corbului si nicio maicuta. In altar se vede o codita de preot grizonat care se pregateste pentru slujba. Diaconul canta monoton si bizantin si doar pe alocuri mi se pare ca recunosc linia melodica. Ma uit la vecini – observatie participativa pana la un punct cu urme de abordare etnometodologica. Se sta pe scaune ca la spectacol si suntem invitati si noi sa luam loc. Nu putem, ramanem drepti; acasa slujba se duce pe picioare. Sunt nu mai mult de 15-20 de persoane de diverse varste insa toti imbracati elegant. Pe la fara un sfert iese preotul si se alatura diaconului. Imi fac rugaciunile si ma uit pe pereti incercand sa descifrez numele sfintilor si martirilor pictati cu corectitudine stoica. Mai apar inca cativa oameni si un tanc la 2-3 ani cu parul blonzit de soare se plimba prin padurea de picioare. Ceasul arata fara cinci. Canturile continua liniar cu mici variatii si apoi fara vreo avertizare preotul imparte lumina. Luam unii de la altii si ne luam unii dupa altii indreptandu-ne spre iesire intr-un exod vorbit-soptit. Afara preotul se intoarce cu fata la noi si canta. Izbucnesc artificii si il acopera complet; el continua aparent netulburat, la fel si artificiile. Pe cerul opus noua se vad altele, intreaga zona sarbatoreste. Mi se pare ca sunt puse de hotelul de cinci stele din apropiere si-mi reprim greu, pe jumatate, un gand de bestelire. Niciodata nu este un moment bun pentru a-l judeca pe celalt, iar noapte de inviere cu atat mai putin. Scantei ajung si-n primele randuri de enoriasi, dar nu isca prea multe soapte. Grecii se intorc unii spre altii, se pupa pe obraz si isi spun Christos anesti! Un domn cu prestanta imi spune si mie, ma blochez si raspund in romana. Radem amandoi, uniti deasupra unei lumanari. Christos a inviat in greaca anul acesta, dar speranta nu are nevoie de cuvinte.

Miroase a primavara cand plecam tacuti spre masina. Abia dupa cateva minute se leaga jenata o conversatie pe tema artificiilor. Toti ceilalti sunt vehementi, au fost puse de biserica. Parintele Iacob, care ne va acompania la intoarcerea in tara, va confirma ulterior si ne va spune ca se mai trage si cu arma uneori. De la el voi afla si ca biserica este administrata de o singura maicuta, care insa de Paste era la Ierusalim.

De la slujba plecam spre restaurant unde Sava ne asteapta cu masa pusa. Sava e un grec ca bradul, tanar si barbos ce tine Kokkinos, un restaurant fain in Ouranopoli. In seara aceasta meniul este traditional. Punem lumanarile, unele inca aprinse, in pahare si incepem sa ciocnim oua, sa le cojim si sa le mancam cu usoare oftaturi de placere – unii au tinut post. Se cere otet, se primeste lamaie si se face din ou o salata simpla stropita cu ce altceva decat ulei de masline.

In meniu este desigur magiritsa – supa traditionala de Paste, cu orez, mult marar si maruntaie de miel, acrita si ingrosata cu avgolemono, sosul pe baza de ou si lamaie. Culoarea nu e apetisanta, ducand mai mult spre gri decat verde dar ma surprind ocolind atenta carnea si savurand lichidul gros. Mai sunt taramasalata si skordalia, piure rece de cartof cu ulei, lamaie si usturoi (scordoleaua noastra e din aceeasi familie ce cunoaste si imbogatiri cu peste, nuci, masline, etc). Totul cu paine prajita stropita abundent cu ulei de masline si salata de marole cu lamaie.

Vine apoi mielul cu cartofi la cuptor. Mi se spune ca e super bun, dar il sar. Iau doar cativa cartofi si ii compar cu ai mamei. Sava imi spune ca are si kokoretsi si-mi vede sclipirea din ochi cand intreb daca e vorba despre frigarui de intestine. Ele sunt. Le stiu din lecturi si excursii la Istabul unde insa nu am indraznit sa le incerc vreodata. Acum am mai crescut asa ca incuviintez. Frigaruile lui Sava arata bine, intestinele curatate impecabil sunt rumenite peste ficat de miel. Vlad Macri scrie in a sa Stufat sau Estouffade ca kokoretsi sunt corespondentul drobului nostru.

Ma gandesc la ciorba de mate de morun mentionata de Radu Anton Roman si la acel creat a la charentaise (mate si felii de sturion marinate, apoi prajite in unt si la final fierte in lichidul de marinare, cf Vlad Macri). Pe langa acestea, kokoretsi par chiar palatabile. Gust cateva bucatele de mate si mi se par bune, cu usor gust de unt sau lapte. Nu termin totusi portia si prefer sa rontai tsoureki, desert traditional impletit din aluat de brioche mai putin bogat in gust ca um cozonac si fara umplutura, doar cu susan alb deasupra. Se bea vin si retsina.

Mergem adormiti spre casa. Dimineata ma trezesc devreme si primul gand e sa pun o moneda de doi euro intr-o canita; o umplu cu apa si scufund un ou rosu. Imi dau pe obraz cu oul intr-o atingere usoara asa cum m-a invatat tata. Sa fim sanatosi!

Bali. Room 4 Dessert 2019

by Adriana | Feb 20, 2019 | Calatorii, Restaurante

Imi pare ciudat ca mi-am gasit timp sa scriu despre experienta mea la Room 4 Dessert tocmai acum cand Biscuitul e temporar inchis, victima a ghetii si a neglijentei vecinilor de deasupra. Poate ca tocmai acum este insa momentul sa scriu despre Will Goldfarb si incercarile prin care a trecut inainte sa isi implineasca visul in Bali, insula pe care am revizitat-o in vacanta de Craciun. Despre Bali voi scrie putin si numai de bine; las deoparte problema gunoiului care pare sa sufoce din ce in ce mai multe insule si chinezaria din Ubud Market si aleg sa amintesc doar cateva locuri minunate pentru cei care poate sunt in cautare de idei oentru vacanta, asta insa la finalul postului.

Despre Will nu stiam nimic pana prin noiembrie cand my significant other mi-a comandat de pe Amazon cartea lui. A aparut astfel intr-o zi o carte galben-aurie, pe masa. Recunosc ca i-am mangaiat coperta din matase caserata, i-am citit titlul – Room 4 Dessert – si am abandonat-o dupa o rasfoiala scurta, pe aceeasi masa. Era deja aglomerat la Biscuit , decembrie aducand multe proiecte faine dar si oameni mai putini in echipa. Nu aveam nu vreme ci chef sa mai citesc despre inca un chef smecher care-si permite sa testeze orice nebunie pentru ca are cu ce, cu cine si mai ales pentru cine. La Biscuit nebuniile se vand bine dar in cantitati mici si doar daca-s temperate/ temporare. Deocamdata, sper.

L-am abandonat pe Goldfarb ca sa ma lupt cu demonii mei, fara sa stiu ca lectura lui mi-ar fi facut bine. Lectie invatata.

La final de luna de la Biscuit am plecat aproape direct in vacanta iar acolo norocul, zana buna, soarta m-a scos in calea unui restaurant cu nume de restaurant fain din Cluj si asa am ajuns sa primesc cateva recomandari de restaurante faine in Bali, thanks Dan! Printre ele era si Room 4 Dessert! A fost un dus rece, un soc din care m-am trezit suficient de rapid cat sa reusesc sa fac o rezervare pe ultimul loc liber in ultima zi de vacanta. Lucky again!

Asa am ajuns duminica 6 ianuarie la ora 16:55 in fata restaurantului de desert, asteptand sa se deschida alaturi de un grup de oameni in mod evident la fel de obsedati de desert si amuzati ca stam la coada sa se deschida. Mi-amintesc ca am mai facut asta doar de doua ori: prima data in fata la H&M in Spania (nu aruncati cu piatra eram proaspat corporatista in 2001 iar brandul avea atunci alta imagine pentru noi, est europenii nescosi in lume); a doua oara am asteptat pe rue de Poisonniere sa se deschida atelierul lui Christophe Michalak – inchis lunea, deschidea martea la pranz iar eu aveam avion spre casa in doar careva ore; da, aceeasi disperare dar pentru o cauza mai buna).

Cand usa s-a deschis cel care a iesit era chiar Will Golfarb, dar cum sa fi stiut? Cartea nu i-am citit-o, despre episodul dedicat lui de Chef’s table tocmai aflasem acolo; uitasem sau ignorasem cu desavarsire sa ma informez, oboseala din decembrie ma epuizase mai mult ca oricand (vacanta asta practic am zacut la soare sub pretextul ca am mai fost in Bali, been there done that etc). Chef Glodfarb s-a intretinut cu noi toti cateva minute, aratandu-ne locul viitoarei gradini si spunandu-i sotului meu ca sotia lui e din Romania si-si vizitase mama soacra in Bucuresti de curand! Ne-a asezat la mese, iar noi am nimerit la bar unde echipa asambla farfuriile – minunata pozitie pentru a vedea nu doar tehnici dar si modalitati de depozitare a elementelor si plating.

Restaurantul ofera doar deserturi si exclusiv degustari, a caror componenta se schimba periodic. Sezonul nostru s-a numit The prince is seldom told the truth sau cam asa si a inclus 9 deserturi. Degustarea este gandita pentru doi oameni impartind aceeasi farfurie si chiar daca unele portii ar parea mici, ca la orice chef care stie meserie cantitatea de mancare este mai mult decat suficienta. My soul mate si-a luat si degustarea de cocktailuri recomandata ca pairing si desigur mi-am bagat si eu nasul si nu numai. Great pairing!

Este momentul sa recunosc ca atunci a fost momentul in care m-am informat despre chef. Da, I googled cu nerusinare pe sub masa. Asta sunt, nu ma ascund (bine, acolo m-am ascuns). Cat si-a tinut speech-ul de intro eu am citit despre inceputurile lui, despre stagiul la El Bulli cu Albert Adria si insuccesul de la New York, unde, spune chiar el, erau mereu dat afara de la job, despre primul Room 4 Dessert de acolo si perioada buna in care criticii l-au imbratisat cu entuziasm si despre cum asociatii au inchis restaurantul nestiind cu sa faca fata succesului lui. Si daca asta nu e nimic, cand totul parea inchis in New York si a hotarat cu sotia sa emigreze in Bali a venit cancerul. Restaurantul de acum este rezultatul a tot ceea ce este si i-a fost dat sa fie Will Goldfarb. Are o echipa locala tanara pe care o ghideaza atent si relaxat (boala i-a subminat mult capacitatea de a munci fizic) si un spatiu fain industrial-rococo intr-o cladire independenta in afara zonei comerciale din Ubud. L-am intrebat pe Will daca primeste stagiari; ma vedeam stand o luna in Bali la iarna si muncind in bucataria lui. Din pacate pentru mine insa din fericire pentru localnici, legislatia muncii nu ofera permis de munca decat strainilor supra-specializati, care sunt astfel incurajati sa vina si sa instruiasca forta de munca locala, nu sa le ia locul. Ca sa ma aline probabil, cand imi semna meniul, Will mi-a cerut la final sa ii trimit detalii despre Biscuit, fara sa realizeze ce mica ma simt si suntem in comparatie.

Deserturile sunt atent lucrate iar povestea lor se simte, se gusta, nu sunt cuvinte goale ca-n multe meniuri. Mi-a placut modul in care Bali era prezent in fiecare desert – bezeaua de cocos, zaharul brun de trestie, jammu (bautura din plante fermentate) si cafea, ierburi si legume exotice noua. Din cele noua deserturi ne-au placut multe si chiar si cele care nu au ajuns pe lista scurta m-au intrigat. Ca om care intra in fiecare in laborator ba chiar isi sufleca mainile si desi nu se considera cofetar pricepe totusi destule, inca stau si ma gandesc la tehnicile folosite si incerc sa ghicesc ce si cum. Sunt constienta ca multe functioneaza pentru ca sunt deserturi de restaurant, plated ca sa reziste si sa ofere maximum de satisfactie consumate in 5-10 minute de la asamblare. Dar tot voi incerca sabayon-ul si spumele lui. Si bezeaua care nu e bezea, desi e arsa. Sper sa va vad la Biscuit atunci cand testam! Vom anunta pe retele, asa ca veniti si spuneti cuvantul cheie ‘Goldfarb’ si primiti a taste of Will’s Bali. Save room for dessert!

planifolia are barley cracker si o pastaie de vanilie (de unde si numele desertului) care nu e pastaie.

carrot cake vegan cu foaie de turmeric, ulei si seminte de dovleac

bezeaua de la jitterburg perfume e de fapt inghetata de lamaie; desi nu simti iasomia e interesanta sfecla cu cocoa nibs si pepene galben la grill

incidente stradale – un super bun dacquoise moale de cocos si crema de cafea

super bun the sugar refinery – coconut nectar chantilly si soursop icecream

creme brulee cu ceva fain, nu mai stiu ce

hot chocolatw mousse cu Will mom’s cookies

Pana la urma cred ca nu e ciudat ca scriu abia acum despre Room 4 Dessert. Cand am intrat luni dimineata in cofetarie m-a surprins un usor miros de huma, de var ud dar in cele cateva secunde nu m-am gandit decat ca trebuia sa miroasa a prajituri. Abia cand am deconectat alarma am vazut apa scursa pe perete si apoi tavanul casetat de coloane de apa si lacul de pe podea, laptopul, casa de marcat, POS-ul si restul imbibate de apa. Nu are rost sa scriu ce inseamna sa iti vezi munca pusa pe butuci; pot explica prin zapada, ploaia si gheata care au facut pagube mai mari de atat in oras in weekendul trecut. Sunt indreptatita sa caut responsabili in vecinii de deasupra, neglijenta lor in a-si tine balconul curatat si cu scurgeri functionale este cea care m-a obligat sa inchid doua saptamani afacerea. Din cauza lor a trebuit sa refuz comenzi serioase. Un alt vecin mi-a spus insa sa nu fiu tragica si am ales sa vad in asta un semn. Un raspuns la o intrebare. Cineva acolo sus vrea ca eu sa fac o pauza; probabil ca e o lectie de invatat din asta si sper sa o descopar si sa o invat. Pana atunci, asteptam sa se usuce peretii, pregatim lucrarile de renovare si gandim deserturile pentru Dragobete. Invat ceva din cartea si viata lui Will Goldfarb si merg mai departe.

Adriana

PS: Luati cartea. Este minunata. Asa cum e Will, cu deserturi si referinte literare si muzicale pentru fiecare etapa a evolutiei sale, cu povesti needulcorate si retete pe care eu una deja le-am pus pe lista de teste la Biscuit.

PPS: vizionati episodul dedicat de Chef’s table. Humbling.

***

Si acum, daca tot am promis, cateva locuri faine in Bali. Aceasta a fost a doua noastra vizita, la vreo dousprezece ani distanta, de aceea o parte din must-see si must-do nu se gasesc mai jos, fiind bifate in prima vacanta.

Restaurantele sunt incredibile atat ca meniu, mancare dar si ca design si servicii (si care, mai toate, necesita rezervare); desi pare sa fie capitala mondiala a veganismului, iar noi un vegetarian si un flexitarian, restaurantele mentionate sunt conventionale, cu cate ceva pentru toata lumea.

Sardine, unde am mancat un delicios peste oppakapaka si inghetata de piper negru pe ritmurile lui Ionel, Ionelule nu mai bea baiatule al Loredanei!

Poppies in Kuta, e acolo din 1973 si este faimos pentru Pina Colada servita intr-o nuca de cocos sculptata. Mie mi-a placut mult gradina; mancarea a fost buna (gado gado cu sos alune si sate udang).

SeaSalt in Kerobokan unde daca vii de pe plaja un angajat te asteapta cu un furtun cu un jet de apa sa te speli pe picioare si unde mananci privind marea pe inserat. Bucatarie bazata pe seafood cu influente japoneze si o prezentare impecabila. Colectia de saruri aromatizate este foarte interesanta.

Kaum pentru un meniu pan-indonezian realizat impecabil, cu un delicios orez prajit uscat in oala de lut, deserturi traditionale deconstruite si jammu minunat.

Revolver in Kuta, o cafenea de specialitate cu intrare ca de club un epoca prohibitiei (bati la usa, se deschide, intri intr-un spatiu imens in care oameni de tot felul beau cocktailuri cu gin si cafea balineza si mananca, printre altele, o super dulce dar buna bannoffee pie).

Planet Earth Eco Vegan Bakery in Kuta – tot ce poti visa daca esti vegan sau flexitarian. De luat cookies si crackers (faini mai ales Peanut brittle), de evitat Concot’su Kefir de apa de cocos (e un fel de zeama de la muraturi otetite) si de incercat Real Vegan Cheddar si altele dar numai daca sunteti chiar foarte foarte curiosi. Sunt groaznice; branzeturile vegan mai au muuuuult pana departe.

Locuri de vizitat, oriundem sunt minunate la fel ca si oamenii.

Insula Lembongan daca esti pasionat de scufundari; sunt multe scoli de diving care ofera si cazare; conditii modeste dar astmosfera e interesanta caci diver-ii sunt de peste tot si oameni faini in general. Bali Eco Bakery (foto mai jos) are super smoothies si cookies vegan, intr-o atmosfera minunata de liniste si pace (un fel de good-for-the environment-Starbucks caci unii turisti isi lasau papucii la intrare si stateau pe laptop ziua-ntreaga)

Amed – in estul insulei Bali, acelasi lucru ca mai sus, cu si pentru divers, doar ca nu e insula ci satuc cu cocosi care canta in zori si ulite noroioase dupa ploaie. Oarescum the real Bali, desi cu destule rezerve.

Un tur de tipul Outdoor Ubud te scoate putin si partial din circuitul comercial si te duce la o cascada ascunsa pe un drum spectaculos prin apa si printre stanci stramte, o experienta cvasi-mistica daca te prinde in the right state of mind, un fel de coborare in infern si extazul de inceput de lume. Mai vezi populare si aglomerate terase de orez dar si temple off-the-beaten track in sate unde politia face poze cu tine. Cel mai fain loc din tur este templul Tirta Empul in care oamenii se purifica prin apa. Cand am ajuns noi ploua torential dar asta nu ii impiedica sa stea reverentios la coada, in apa rece pana la piept, asteptand sa fie purificati sau scapati de vise urate (problematici diferite in piscine separate). Impresionant si de invidiat chiar.

De mancat la Boni – un restaurant usor suspendat intre terase de orez. Ploua in continuare cand am ajuns acolo si experienta a fost cu atat mai mistica caci, desi inclus intr-un tur comercial, cel putin atunci a fost aproape gol, cu turisti putini si mancand in tacere cu ochii agatati in fire scurte de orez. Am luat nasi campur, fel traditional balinez care seamana cu un thali indian prin aceea ca este o selectie de lucruri bune, sosuri (sambal iute) si orez si legume si peste; poate cuprinde si ceva pui, dar usor recognoscibil si de evitat de catre vegetarieni. E posibil sa primiti altceva pe post de nasi campur in alte parti; in Amed eu am primit peste deep fried pana la uscare cu mango, ananas si ardei chilli, de exemplu. Ciudat da, rau nu.

Pentru cei interesati, am avut un ghid-sofer cu engleza excelenta, discret dar comunicativ si cu informatii aprofundate pe teme non-turistice pe care il recomandam.

Cezanne, 2016

by Adriana | Dec 15, 2016 | Restaurante

Despre chef Cezar Munteanu nu cunosc prea multe, in afara colaborarii sale cu Selgros si a unui episod hilar cand un MC l-a anuntat pe scena unui eveniment intr-un parc drept chief Cezar. Acum ceva vreme l-am auzit luand cuvantul la unul din evenimentele culinare din Bucuresti si am rezonat cu cele spuse de dansul. Inteleg ca educatia gastronomica ii este aproape de suflet si activitate, fapt pentru care il respect.

Daca pana de curand nu prea aparea pe radarul meu (adesea limitat pana la saturatie de zona dulce a gastronomiei) iata ca, de nici o luna, nu trece zi sa nu citesc ceva despre noul sau restaurant, via laurentiu Mata-Tanase, care pare sa il fi luat sub aripa sa protector-promovatoare. Asadar, Cezanne a ajuns top priority pe lista, mai ales ca fotografiile meniului mi-au placut extrem de mult. Preparate luminoase, culori vii, plating in tendinte executat impecabil, ingrediente ce te intriga ispititor, in mod evident promisiunea unui fine dining adevarat. Meniul are, de altfel, un descriptor care vorbeste de la sine: Glamour de la cuisine by chef Cezar Munteanu.

Am ajuns astfel la Cezanne duminica seara, pe cand orasul se pregatea de furtuna si noi de cina.

Spatiul este cel al fostului Villa Romana, fosta Zabaion, din rondul Charles de Gaulle, o vila frumusica, cu un semineu magnific si un balcon unde pe care am avut spumoase conversatii gastronomice cu Georges, mon amis francese, fost chef la Paparazzi.

Interiorul mosteneste Villa Romana, care mostenea la randul ei Zabaion, cu un dulap masiv de casa boiereasca si confortabile scaune gri si ciclam. Meniul in schimb este complet nou si atragator oferind privirii preparate precum budinca de ciuperci salbatice in compot de galbiori sau creme brulee de branza de capra, si acestea sunt doar primele doua entrees.

Am primit amuse bouche, ceea ce ar trebui sa se intample mai des in restaurantele din Bucuresti; nu saraceste nimeni daca bucatarul-sef intelege cu adevarat conceptul si aceasta o spun avand experienta practica in domeniu.

Mi-ar fi placut mai mult totusi daca nu am fi primit combinatia branza de capra-sfecla rosie, de care mie una mi s-a cam luat. Sunt atatea legume si atatea posibilitati!

Serviciul este bun, cu ospatari atenti si prietenosi, vorbitori de engleza, cum este si de asteptat.

Un cuvant despre oaspetii resaturantului (asta tot de la experienta practica mi se trage; cei care iti calca pragul nu sunt clienti, portofele, sunt oaspeti, hai sa schimbam paradigma) – daca omul se straduieste sa faca o atmosfera eleganta, se pozitioneaza ca fine dining si iti pune in farfurie lup de mare posat si unditar (monkfish pe romaneste) sous-vide, tu de ce vii in tricou de bumbac? Uf!

Sunt convinsa ca imprumutatul unui sacou si a unei cravate la receptie, de catre maitre d’ ii va face pe acesti domni desarvasiti sa faca diferenta intre restaurant fine dining si terasa din parcul de langa. Nu prea stiu ce ar putea sa le imprumute doamnelor, dar cred ca lectia fuctioneaza si indirect.

Si acum sa mancam. Am luat desigur creme brulee de branza de capra colorata cu legume la gratar si am umblat si prin farfurii cu budinca de ciuperci salbatice in compot de galbiori si infuzie de porto. Nu am incercat risotto-ul. Mi-au placut amandoua, in special budinca, desi imi pare usor greoaie pentru primavara.

Ca fel principal am luat wild sea bass in esenta de fenicul si sofran cu piure de fenicul si pastarnac si sos de sofran (eu), monkfish pregatit in ulei de masline si plante aromatice, legume si sos beurre blanc (el), piept de rață glasat cu miere de albine pe tort de mămăligă, decorat cu sos demi-glace și gălbiori (alt el).

Pestele meu a fost cam liniar, atat ca textura (peste alb, dulce, posat, moale) cat si ca gust (pastarnac si cam peste tot pastarnac, moale). Sosul de sofran a inmuiat si mai mult piureul extrem de moale, iar feniculul, singurul element care ar fi adus putina textura, nu a reusit decat sa ii tina trena pastarnacului. Mi-ar fi placut un element crocant, poate o piele de pest bine rumenita, sau un zvac, o mica picanterie sau o umila acreala. Unditarul, din pacate, mi s-a parut la fel de cuminte. Corect executate, dar parca fara suflet.

Pieptul de rata mi s-a spus ca a fost bun, chiar si pe mamaliga (un pairing nou pentru prietenul nostru american). Imi pare rau ca nu am gustat si eu, mai ales felia de mamaliga upgradata tort.

Am compensat insa la desert, unde mi-am plimbat lingurita curioasa prin toate cele trei farfurii, alese de mine, desigur, baietii lasandu-mi mana libera dupa ce au vazut ca nu exista niciun desert cu ciocolata in meniu. Nimic. Nada, Zero. Sau poate s-o fi strecurat printre sorbeturi si nu ne-a zis ospatarul? Nu cred, parea competent.

Am luat Pavlova reinterpretata, Deliciu Arta a la Cezanne cu caramel si cheesecake cu ghimbir.

Cum regula este ca nu comentez deserturile altora, ma opresc aici (nu comentez cu exceptia acelora care ma dau pe spate intr-un mod super-uber-neasteptat (vezi aici postul despre Hadad, chef-ul care mi se pare cel mai bun cofetar in Bucuresti; opinie strict personala, nu trebuie sa fiti de acord, desi nu m-ar deranja daca ati fi, obviously).

Una peste alta farfuriile arata bine si merita felicitari toti acei sous-chefs si pensetele lor cu care le mestesugaresc.

Cateva idei care poate nu-s rele:

Branza de Nasal in traducere engleza suna haios si ridica sprancene (v-am zis ca eram un american la masa, ei, explica-i omului ca pronuntia nu e [ney-zuh l] si ca nu are de-a face cu nasul sau cavitatea nazala), asadar sa militam pentru diacritice! (da, stiu ca eu nu le am pe blog, motivul fiind ca habar nu am unde sa le caut).
Ar mai trebui sa scrie in meniu ca supa zilei este de luni pana vineri, nu si in weekend; personal incerc sa evit momentele in care chelnerul se scuza ca nu are ceva din meniu, indiferent de motiv.
Pestele monkfish cand e peste unditar intr-un preparat cand, doua randuri mai jos, este monkfish – putina constanta nu a facut rau nimanui.

A, da, iata si o lucrare a lui Cezanne cel francez a carei cromatica am regasit-o in farfurie la Cezanne cel roman.