Meniul doldora cu de toate scrise marunt pe mai multe pagini nu este mai niciodata un semn bun. Nu inseamna ca bucatarul/ proprietarul e pasionat si de somon de Atlantic si de salata greceasca sau ca nu se poate hotara daca face paste sau tagine, libanez sau sud-american. Inseamna ca vrea sa multumeasca pe toti si riscul este ca echipa din bucatarie sa nu stapaneasca preparatele bine in mod egal. Mai inseamna si ca restaurantul trebuie sa tina multe ingrediente in camara, frigidere si congelatoare si ca acestea poposesc ceva vreme pe rafturi caci rulajul e micsorat de multitudinea de optiuni. Aceasta afecteaza prospetimea si creste nevoia de produse pregatite in avans/ congelate caci asa se evita risipa.

Ceea ce vreau sa spun este ca am mancat la Aubergine Aviatorilor, intr-o casa care mie imi e draga tare, dar experienta a fost dezamagitoare. Nu proasta, nu scumpa, nimic drastic insa nici ceva imbietor spre repetare. Un meniu lung care are si greseli de ortografie este major no no pentru mine caci meniul este oglinda locului si a respectului de sine; voi da un singur exemplu care speaks volumes – “paine cu maya”. Evident ca bucatarul stie ce e si cum se scrie maia, din pacate el nu pare ca si-a aruncat un ochi pe meniul scris de cineva cu deficit de atentie sau interes (“contine mix de Frunze”, legume blachate); sigur, e posibil si ca meniul sa fi fost scris de un non-vorbitor de limba romana si nimeni sa se fi uitat pe el pentru o verificare sumara. 

Restaurantul promite pe site o “o experienta culinara originala, care impleteste in preparatele fusion, elemente culinare traditionale Mediteranene, Israeliene si Egiptene” (trec peste majusculele improprii limbii romane). Intr-adevar meniul listeaza preparate marocane (inclusiv un somon marocan), salata greceasca si paste, hummus, falafel si saksuka, preparate usor de asociat culturilor culinare din jurul bazinului mediteranean. Totusi, pentru mine cel putin, specificul pare fusion international – ceviche, quinoa si avocado din America de Sud,  sos indian, apoi tofu si lemongrass asociate spatiului culinar din Orientul indepartat, respectiv Asia de Sud-Est. 

Eu m-am dus acolo sa mananc israelian; nu e bai, ba e chiar bonus ca specificul e, de fapt,  mediteranean. Ar fi insa util ca meniul sa povesteasca conceptul, poate o harta stilizata ar ajuta consumatorii sa inteleaga zonele de inspiratie; altfel, sectiunea de paste si cele amintite mai sus zgarie putin retina. Chiar daca intri pe site si mergi in cunostinta de cauza ar ajuta putin story-telling sau macar o nomenclatura explicativa, o localizare etnica in meniu; apar referinte etnice preponderent marocane, insa nu am vazut – poate mi-a scapat? – nimic egiptean sau, mai ales, ceva asumat israelian pe langa pestele TLV (humus, babaganush & co sunt comune in regiune si trec in general drept bucatarie araba desi apartin si spatiului culinar israelian). Sigur ca despre caracterul national al unei bucatarii se poate discuta si polemiza usor si mult. Sunt studii super interesante despre existenta/ inexistenta unei bucatarii nationale intr-un stat tanar si cu mix demografic special precum Israel (conceptul de melting pot se aplica si aici, dar interesant este si ca ambiguitatea asupra identitatii Celuilalt explica faptul ca, desi exista o cultura culinara, nu exista o bucatarie israeliana, adica un corp sistematizat de cunostinte despre ce se mananca, cum se gateste, cum se prezinta, etc.). Pe de alta parte sunt de acord cu Ottolenghi si Tamimi, chefs si autori ai unor carti de bucate de succes mondial, care spun ca nimeni nu detine o mancare datorita naturii dinamice a mancarii; desi multe mancaruri din Israel au radacini in zone arabe parcursul lor in Israel le face israeliene (aviz detractorilor sarmalelor si micilor nostri).

Mie personal mi-ar fi placut sa incerc mai ales mancare isrealiana, dar sigur ca este dreptul bucatarului sa aleaga ce pune in meniu. Eu vad in mancare un mod de a cunoaste lumea si, cum inca  am ajuns in Israel ci doar i-am dat tarcoale de pe marginile iordaniene, libaneze si siriene, tanjesc dupa ceva tipic. 

Inapoi la meniu – avem de ales intre humus simplu, humus bazini cu branza, hums bazini vegan, cu trufe/ fructe de mare/ antricot/ mix de ciuperci/ pui marinat. Humus la entree dar si humus ca pat pentru main course. Am mai gasit vinete babaganush, caviar, carpaccio simplu sau cu feta, vegane, cu tahina “psychedelic” (engleza e o alegere bizara aici, avand in vedere ca exista echivalent in romana), cu antricot, in oala.. Vinete reci, vinete calde, cu tahini, fara tahini. Apoi ceva variatiuni pe baza de ciuperci (vreo sase, din care unele sunt “ciuperci speciale”, ma intreb ce stiu sa faca si daca le-ar fi prins bine un adjectiv psihedelic. Cevice (!) de creveti sau ton, dar si ceviche de somon doua randuri mai incolo. 

La noi la masa s-a luat osso bucco de oaie cu cous-cous, bun dar desperately needing sauce (care a fost cerut si adus prompt). Puiul marocan care parea a fi tagine s-a dovedit a fi lipsit de condimente – promitea “stelute de anason, cardamom, cuisoare, scortisoara si suc de portocale proaspat” dar din pacate, desi carnea era buna si pastra dovada coptului lent, sosul de pe cous-cous era dominat de amareala de la cele doua felii de portocala cu coaja gatite in el (nu am intrebat daca portocala e dn cele netratate, dar mi-a trecut prin cap). 

Oala cu vinete vegan care suna foarte promitator a deceptionat pe trei planuri – a venit intr-un bol frumos nu oala, este fel de mancare rece nu calda si parea o salata facuta pe acelasi raison d’etre ca chop sway (chopped sewage la origine, dar asta e alta poveste) – un pat de hummus, felii de vinete la gratar si cam toate legumele din frigider tocate marunt deasupra (cu exceptia a doua rosii cherry, lasate intregi ca la aperitivul de nunta).

Malabi, sau iubita mea budinca de lapte cu apa de flori, incercata din cupa vecinei a fost foate buna, pacat de sosul de o culoare incert-comerciala care se intitula de cuisoare. Parfait-ul de halva a fost ok, dar greu de trecut peste cacofonia numita decor. 

Portiile sunt consistente, mancarea arata bine, preturile-s decente si service-ul ok. Meniul cu poze ajuta consumatorul insa plaseaza restaurantul intr-o categorie care nu rezoneaza cu spatiul in care functioneaza, o cladire minunat restaurata inca de pe vremea cand acolo era restaurantul Arcade, candva prin 2009-2010, daca nu ma insel. Pe atunci interiorul era alb, apoi cred ca Joseph by Hadad care i-a luat locul l-a transformat intr-o miscare de geniu intr-un gri rafinat. Era restaurantul flag ship al celebrului chef si grija pentru impecabil s-a vazut atunci nu doar in farfurie ci si decor (coloanele si arcadele inceputului de secol XX isi contureaza si azi broderiile albe pe peretii inchisi la culoare).  

Am auzit numai lucruri bune despre Aubergine din centrul vechi, insa nu am ajuns acolo. Unitatea din Aviatorilor a preluat spatiul ocupat inainte de Joseph by Hadad, a pastrat si modul lui Hadad de a-si scrie numele pe fatada dar nu ii duce mostenirea mai departe; este precum unul din acei nepoti care se incalta cu pantofii bunicului si se impiedica de sireturi, dar asta nu inseamna decat ca va creste mare si, speram, frumos.

Meniul si alte detalii gasiti pe site-ul restaurantului. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.