De Rozmarine Constanta am citit intr-o postare a lui Adi Hadean si apoi intr-una a lui Razvan Exarhu. Cum nu prea mi se intampla sa citesc la chefs de talia lor recomandari (or face, n-or face, nu stiu eu) am zis ca e musai; daca doi chefs iti zic sa mananci, e clar ca ti-e foame. So off we go to Constanta City one Thursday evening. 

Rozmarine mi-a placut de la prima vedere caci a avut puterea de a ma delocaliza – poentru a ajunge in strada V. Carnarache am intrat in periferia centrului vechi, pe stradutele pe care este permisa circulatia auto si asa am rulat direct intr-o atmosfera de vacanta.  

In zona peretii cladirilor sunt inalti, strazile inguste si eu am fost transportata brusc in mijlocul unor amintiri ca nisipurile miscatoare – seamana ba cu o medina din Fez, ba cu orasul vechi din orasul turistic de pe Coasta de Azur unde cautam o stea Michelin. Piatra cubica aduce putin, doar foarte putin si cu Eze, satul medieval din Alpii Maritimi; mm, gandul acesta fuge repede. Strada e scurta si umbra ei cedeaza brusc in fata luminii ce invaluie strada cautata. 

Pentru ca ma intriga numele, intru pe Google. Vasile Carnarache a fost arheolog, istoric si muzeolog dedicat desi autodidact (a intrat in campul muncii la 12 ani).  Mi se pare minunat ca este celebrat prin aceasta strada deasupra marii si a Edificiului Roman cu Mozaic, practic in coasta si apropierea Muzeului de Arheologie si a Acvariului ale carui fondator a fost (plus Muzeul de Artă Plastică Constanta si Muzeul Callatis din Mangalia). Acestui om ii datoram descoperirea sarpelui Glycon, a Edificiului Roman cu Mozaic si a băilor publice din vechiul Tomis. Cand va zic ca mancarea e buna si de gandit, nu ma credeti! Celor care cred ca mergem la restaurant sa umplem matul eu le spun ca imi umplu capul si sufletul si acest text sper ca este un exemplu convingator. Sigur, e nevoie de foame/ curiozitate. 

In imagine: “Instantaneu din timpul dezgropării Tezaurului de sculpturi de la Tomis. În centrul imaginii, cu ochelari şi pălărie, e Vasile Canarache, directorul muzeului în 1962, un fel de Indiana Jones de Constanţa” `sursa Historia.ro pentru intreg articolul click pe fotografie. 

Restaurantul imi continua reveria – este situat pe trotuar si are mese afara in strada, plus o tabla amuzant scrisa. Este liniste si soarele bland de seara arunca o lumina calda. Atmosfera ramane placuta, de vacanta atemporala si de/ re-teritorializata. Interiorul contribuie si el la impresia mediteraneana sau chiar specfic spaniola – incaperile sunt micute insa aerisite, cu un rosu-caramiziu moale in textile sau pe pereti dar si verde lucios de ceramica ce sprijina pe interior canatul absentelor usi duble. 

Ghivece mari si verzi cu yucca puncteaza ici colo peretii. O privire mai atenta intalneste pe ele o bufnita stilizata. Tablouri cu grafica discreta aduc in fata o paine cu crusta rumena, o tulpina de rozmarin, o felie de branza cu mecegai. Sunt doar cateva camere mici ce comunica usor prin deschideri largi tocmite in locul fostelor usi duble. In incaperea noastra sunt patru mese a cate patru locuri; suntem aproape unii de altii, dar nu auzim conversatii daca nu se doreste. Este un sense of intimacy care nu deranjeaza. 

Din eter o chitara este picurata in urechi bland, minunat.  

Suntem intampinati de un domn amabil cu tunica impecabila de chef. O tanara ospatarita ne conduce la masa si deschidem meniul. Se revarsa spre noi cateva pagini de minunatii – pita picurata cu jumarele de rata, kobete cu iaurt grecesc, maduva gratinata, urechi de porc crocante, bistecca maturata, pastrami, pintxo de Jamon.  

Preturile sunt decente, este adevarat ca portiile par micute pe hartie (dupa gramaj) insa cele mancate de noi au fost mari si foarte satioase – urechi de porc crocante cu un fin sos gremolata (patrunjel, lamaie, usturoi), maduva gratinata cu piure de usturoi copt, tocanita catalana de scoici si obrajori de vita cu sfecla.

Obrajorii de vita au venit arancini style, maruntiti bine, facuti bile si prajiti in crusta; buni, imi aminteau de acel rabo de toro mitic sevillan care m-a introdus in lumea carnitei pline de colagen. Mi-ar fi placut sa fie mai mustoase, totusi; au mers foarte bine cu salata de sfecla (sfecla tip mousse nu am identificat-o n farfurie, poate era ceea ce am crezut eu a fi sos sub bile). 

M-a incantat peste masura sa gasesc in meniu kobete si balik ekmek, ultimul fiind acel peste pe plita facut sendvis cu paine, ceapa si lamaie direct pe barca in port la Eminonu si nu numai in Istanbul. Mi-a facut cu ochiul si placinta de berbecut. Din pacate toate aceste preparate sunt disponibile doar in weekend. Zau ca frumos ar fi sa fie trecute separat in meniu ca weekend-only, caci nu toata lumea urmareste  zilnic postarile pe Facebook. 

La desert am luat baclavale cu crema de lapte to go, era prea mult pentru o seara. Le-am mancat a doua zi dimineata cu privirea pierduta in albastrul marii. Sunt facute de mainile maiastre ale lui Vilman Cadir, o doamna tataroaica ce posteaza foetaje uber fine si apetisante pe wall-ul sau si care mi-a promis un suberek adevarat 🙂

Farfuriile au fost gustoase si inedite in peisajul gastronomic, deci binevenite si ma bucur ca se intampla in Constanta, unde genul acesta de localuri nu e foarte des intalnit. Razvan Exarhu I-a zis tapas si vin si cred ca e o eticheta buna desi mancarea vine in portii serioase, nu small bites. Cand domnul amabil a revenit pe sala si ne-a intreabat discret daca e totul ok am zambit cu gura plina dar pana la urechi.

Meniul si noutati gasiti pe pagina de Facebook. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum.