Cand mananci acasa si versi in strainatate sau cum sa treci peste o toxiinfectie alimentara 

Aceasta trebuia sa fie o postare despre o vizita la castelul reginei Maria din Balcic si un early dinner la El balcon del mundo din Kaliakria. In duminica aceea insa am patit a doua toxiinfectie alimentara din viata mea. 

Eram pe faleza din Balcic, fotografiind castelul, bucuroasa sa il revad, cand, doua minute mai tarziu, la coada prost gestionata de la intrare (doua bilete-doua cozi; leva-only; stampile aplicate pe fiecare bilet in parte) zbang, ceva era in neregula. Am cautat ceva pe care sa ma asez sa imi revin. Imi era cald insa nu soarele era cel ce ma incalzea. Caldura venea din interior si se termina in stare de rau, transpiratie rece si mici frisoane. Initial am banuit o criza de bila, apoi am luat in calcul o toxiinfectie. Cu ultimele picaturi de energie am intrat in complex, am identificat toaleta si m-am plasat strategic langa ea, pe un gard scund si lat din piatra. Am stat acolo si am hranit toaleta si copacul de langa cu mesele luate peste zi – omleta cu rosii de dimineata si suberecul cu carne mancat in urma cu nici doua ore; pe acesta il banui vinovat, desi am tot mancat de la acea patiserie in ultimii trei ani. L-am mancat pe drum, admirand campurile de lavanda din Bulgaria. 

Da, toxiifectia s-a manifestat in Bulgaria insa tot ce am mancat si baut s-a intamplat anterior s-a intamplat in Romania (primul episod, acum multi ani, a fost tot in tara); stomacul meu nu s-a revoltat in Laos pe-o pluta de lemn in mijlocul arhipelagului Si Phan Don unde m-am gasit sa cumpar si sa mananc orez dulce in frunze de banan; nu am patit-o nici in Cuzco de la anticuchos de pe strada, nici in India de la kulfi sau sandvisul cu ou gatit pe marginea drumului. Suberecul din Mangalia a fost cu carne de vita, ceapa si menta; prietenii mei au mancat cu branza si nu au avut nimic (si omleta de dimineata este scoasa din ecuatie caci nimeni altcineva care a mancat-o nu a patit nimic). 

Pe parapetul meu, langa toaleta accesibila doar cu scanarea codului de bare de pe biletul corect (nu detaliez cum e treaba asta cand ai un vulcan in stomac), simptomele au ramas aceleasi insa s-au intensificat  – transpiratie abundenta, frisoane, stare de rau si imposibilitatea de a sta in picioare, senzatia de voma materializata in episoade multiple, scurte si violente. Imi facea bine sa stau aplecata, cu capul lipit pe parapetul acela plin de nisip, praf si furnici; vedeam si auzeam totul simultan clar si voalat, imi tremurau picioarele si rochia era fleasca.

La un moment dat am cerut sa se sune la 112; nu vedeam alta solutie. Consumasem servetelele noastre plus pe cele 3 din toaleta castelului si varsasem cam tot ce mancasem in ultimele doua zile, dar raul nu inceta, nu se diminua. Operatorul a fost profesionist, iar salvarea a venit in mai putin de douazeci de minute (cred; eu stateam in fund, cu trunchiul aplecat la orizontala pe piatra rece, fara sa pot vorbi prea mult). A venit o doamna care m-a intrebat cate episoade de voma am avut, mi-a aratat o seringa si muschiul fesier. Am strans din dinti si am ridicat rochia. Statistic eu lesin la una din 4-5 luari de sange, dar acum nu era cazul, eram pe jumatate letargica deja. Nu stiu ce a fost in acea fiola dar din acel moment nu am mai varsat. Am coborat scarile castelului ajutata, aproape luata pe sus, intre sot si asistenta. Eram totusi lucida daca mi s-a parut ca asa trebuie sa fie cand esti arestat si luat pe sus la propriu. Jos astepta soferul ambulantei cu un scaunel cu rotile dar, sa ii dea Dumnezeu sanatate cui o fi inventat ce mi s-o fi injectat, am putut sa ajung pe faleza la Salvare si sa plec ca-n filme pe un pat ingust de metal, cu patura pe mine si sufletul pereche veghind la capul meu. La policlinica care vazuse si zile mai bune doamnele doctor/ asistent au pus o patura pe mine si o perfuzie la mana si m-au tinut sub observatie pana s-a golit punga. Nu am avut nimic de plata, mi-au cerut doar buletinul si mi-au dat reteta pentru Imodium, probiotice si inca ceva pentru spasmele stomacale. Mi-au recomandat sa mananc banana, patata (cartof) si sa tin dieta doua zile. Au zis ca Sprite ma poate face si sa simt mai bine; Gabriela Berechet, doctor in chimie alimentara, mi-a confirmat ulterior varianta de Kinley apa tonica – continutul de chinina ajuta. 

Medicii sau/ si asistentii au fost empatici si profesionisti in ciuda englezei frante in care comunicau si le raman recunoscatoare. Am plecat pe picioare si, daca ignor starea de usoara oboseala, eram almost as good as new. Seara am mancat trei felii de paine prajita cu ceai de tei si lamaie si m-am culcat. 

Ajunsa la Bucuresti am rugat un membru al familiei sa ceara unui prieten medic un sfat cu privire la kitul de prim ajutor in astfel de situatii. Ne-a recomandat urmatoarele: 

• Furazolidon
• Smecta 
• Ulei de menta capsule
• NoSPa
• Aspirina/ Paracetamol
• Metoclopramid

Nu strica insa sa verificati cu medicul vostru curant, ca stie exact ce vi se potriveste voua si ce nu.

Stiu ca par multe si poseta este mica insa am gasit o solutie simpla si la indemana: am taiat cate doua comprimate din fiecare si le-am pus intr-o punga ziplock; am facut astfel un kit pe care acum il port cu mine peste tot in etuiul de cosmetice. Sigur ca mi-as dori sa am acea fiola injectabila magica care a luat raul cu mana, dar pana aflu cum se numeste si unde se gaseste, sunt un pic mai linistita ca nu voi mai suferi ca un caine daca voi mai avea ghinion. 

Daca vi se intampla, nu ezitati sa cereti ajutor unui farmacist sau unui medic, chiar si unui echipaj de Salvare daca simtiti ca situatia nu poate fi controlata altfel. O vara fara probleme tuturor!

Later edit – pare ca injectia minune e Metoclopramid si ca si Cola ajuta.